O cronica noua. Petronela Apopei

https://www.ecreator.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=9533%3Acrez-si-viata&catid=12&Itemid=115&fbclid=IwAR2rGOLaHEU-2eGRHhb9r6UjJyHqEY3RMQCW-qazJXbArTe_8_k56YShN9s  

            

 „Un rege își pune pecetea pe documentele ce-i exprimă hotărârile. E semnul puterii lui. Un sigiliu de ceară (fără miere) pe un testament, împiedică deschiderea acestuia mai devreme. E simbolul unei taine sau a unei apartenențe legitime. Simbolul se prelungește azi în diferite și multiple utilizări și nuanțe.” mărturisește scriitorul Ion Toma Ionescu în volumul de proze scurte și tablete, „Copacul cu icoană”, apărut la Editura „Ecreator”, din Baia Mare, în 2018, punându-și pecetea asupra unei scriituri de înaltă clasă. Volumul „se dedică familiei care m-a lăsat la biroul meu, lângă calculator: Cristinei, Ramonei, Ionelei, lui Alexandru, lui Toma și lui Puiu...”, o familie frumoasă care devine personaj al narațiunii, sigur, surprins în diferite ipostaze de viață. Cartea este structurată într-un mod inedit. Începe cu „Pecețile lui Zamolxe. Studiu de guștere”, urmând șase capitole care încep cu o „tabletă” și culminează cu părți de „roman”. În interiorul acestui incipit și final se află ca într-o sferă aspecte din realitate, meșteșugite impecabil de pana artistului. Poveștile de viață reale și bine închegate te poartă printr-o lume necunoscută, o lume drenată de emoții și trăiri ce reușește să te transpună într-o tristă realitate a războiului, a perioadei comuniste sau a unei democrații înțeleasă greșit („Noi se pare că ne-am vândut sufletul”). Titlul cărții este mai mult decât sugestiv, pare rupt chiar din sufletul autorului. „Copacul cu icoană” este de fapt „Stejarul cu icoană” (titlul uneia dintre prozele scurte): „Era un stejar bătrân, cu coroana bogată și tulpină de trei metri în diametru... Cu timpul copacul și-a întins coaja peste icoană, dar au rămas în relief ridurile adânci pe chipul blând al Maicii Domnului, ca un semn divin.”

Deloc întâmplătoare această imagine care te duce cu gândul la simbolul salcâmului din „Moromeții” lui M. Preda, dar care poate deveni simbolul omului ce a dat viață acestei cărți prin mijlocirea dumnezeirii. Stejarul este simbol al trăiniciei, al rezistenței la vicisitudini, iar icoana Maicii Domnului este mai mult decât grăitoare. „Nihil sine Deo”, nimic fără crez, fără speranță, fără viață... O viață de om șade între coperțile acestui volum în care sunt evocate personaje reale ce și-au pus amprenta de-a lungul timpului asupra autorului. Scene de viață se perindă prin sufletele lectorilor, aducându-i într-o lumină nouă pe: Titi – „soldat în garda regelui Mihai” (socrul autorului), Ioni - soția, Victo - soacra, fiica, nepotul Toma („începuse războiul dintre bakugani”), Dona și povestea ei tristă, alături de alte personaje (Maria, Oanța, Teia, Jean Voiculescu, Ludmila, Mona, participanții Cenaclului Rebreanu, prietenul Aurel, Gicu, vecinul Eugen, Ică, Sanda, Elena, Anny, Nae, regizorul Varodi, actrița Luminița Borta, Mașa și alții). Toate aceste personaje dau savoare scriiturii, seducând prin farmecul imprimat de scriitor. „Totdeauna mi-am dorit să mă las sedus...” mărturisește autorul. Sigur este sedus și subjugat de talent și dăruire pe altarul frumosului, reușind să seducă prin calitatea scriiturii sale. Într-un ritm alert și extrem de realist, volumul ne incită să descoperim frânturi de istorie contemporană, din perioada ante 1989, din timpul războiului până în zilele noastre. Fragmente de viață ale membrilor familiei sale te fac să te cutremuri și să trăiești afectiv și efectiv în spațiul și timpul acela. Acesta este rolul prozatorului de a determina cititorul să se simtă personaj și să simtă trăirile acestuia. Nimic întâmplător, nimic nefiresc, nimic neadevărat. Trăind aceleași vremuri, retina ți se umple de evenimente ce nu pot fi tratate cu indiferență. Impresionante sunt scenele în care oameni aflați la o vârstă înaintată pierd noțiunea timpului trecut peste ei, necunoscând realitatea de fapt („Reforma sănătății”) sau pline de un umor fin care îți gâdilă simțurile („Operațiunea Caloriferul”, „Punguța cu doi bani”). Fin observator, analist, plin de ironie sau autoironie, autorul se joacă în acest volum cu emoțiile proprii, dar și cu cele ale celui împătimit într-ale cititului („Depășind mental propria condiție au sărit peste gard leopard după leopard”). Ion Toma Ionescu nota în „Tableta 5”: „Scrisura mea în proză e ca lucrătura bunicii cu andrelele”, iar cei care citesc trebuie să recunoască acest lucru. Așa cum din mâinile și andrelele bunicii ieșeau lucruri trainice, de bună calitate care țineau de cald sau aduceau un plus de frumusețe, așa și scriitura dumnealui oferă aceste beneficii sufletești prin întâmplările și personajele ce se perindă ca pe o scenă, oferind un spectacol distinct și cât se poate de adevărat („alegându-și cuvintele respectuos, îngăduitor cu rătăcirile vieții”). Pornind dintr-un început îndepărtat, al dacilor liberi, volumul „Copacul cu icoană” se termină cu moartea personajului principal Titi („Așa cum a început s-a și terminat furtuna. Brusc!”), un fel de revenire la nimicnicia omului și efemeritatea sa, un „Memento mori” al fiecărui exponent al acestei lumi. Nimic nu e veșnic, doar Cuvântul. Ion Toma Ionescu se întreabă „Oare spectacolul s-a terminat sau abia începe?”. Cu siguranță, ca într-un „neverending story”, spectacolul continuă cu măiestria și siguranța regizorului... Să lăsăm deci „tabletele” (și întreg volumul) să ne fie leac pentru suflete și să încercăm să abordăm viața cu alți ochi, încercând a ne cunoaște mai bine ca în acel „Nosce te ipsum!”

Distanţare în paşi

Ar fi fost să fie în acest sfârşit de mai, săptămâna luminată de Bookfest(a XV-a ediţie), dar în starea de pandemie în relaxare controlată, manifestarea a fost anulată. Un bun pretext la două zile de l-a înălţare şi la şapte ani de la înmormântare să dezgropăm din morţi un text de două pagini, şi câteva imagini în context.

   30 mai 2013

   

A început Bookfest-ul într-un uşor anonimat. Prima zi a fost ca bradul miresei la nuntă. După animaţia palidă din pavilioane, părea că mireasa n-ar fi fost nicicum la prima căsătorie și se înfăţișa la vedere, cam petrecută de evenimente. N-am găsit eminamente o expresie mai potrivită, pentru lipsa de orgasm cu care cerul previziona săptămâna de miere.

Zicea cineva odată, persoană-nsemnată, brand, la televizor (Gabriel Liiceanu): „Ai atâtea vieţi de trăit câte cărţi ai citit!”

Mă uit în jur, înşirate pe rafuri un milion de vieţi cu coperţi în culori vii aşteptând blazate să fie luate în stăpânire pe rând, pagină cu pagină, de consumatori.

Să nu mai cârtească cineva că în Românica se trăieşte prost! Dacă ar fi fost aşa, populaţia ar fi dat năvală să-şi schimbe viaţa la târg. Sunt atâtea oferte şi reduceri de sezon, curat chilipir! Intri în greva foamei o lună, şi dacă nu eşti pretenţios să-l cumperi pe Manolescu în coperţi din piei de grifoni, cu o singură pensie poţi achiziţiona 100 de vieţi, la 5 roni.

          Oare de ce nu se-nghesuie lumea? Şi ăştia care sunt, rătăciţi cu ochii pe hărţi, se cunosc de departe că sunt autori de cărţi, nu consumatori… Bieţii de ei/ele, cum îşi numără bănuţii din teşcherele ca să-şi cumpere propria carte. E viaţa lor, o cunosc, ce mai fac cu ea?

Mă gândesc, încerc să-mi explic, ar da rău în branşă, dacă s-ar afla că viaţa ta romanţată, ar rămâne etanşă, n-ar vinde nimic în numele tău!... 

Corectând Tobârlanii

          "Când scriu pentru carte, de obicei lucrez direct pe calculator. Pasajele ce nu mi se par nereuşite le dau în josul paginii, iar deasupra pun textul ce mi se pare bun. Doar atunci când închei un capitol şi poate nici atunci, renunţ la acele schiţe şi le şterg sau le depozitez undeva în arhivă (într-un dosar ciornă). Mi se întâmplă să revin la ele, descoperind o nuanţă care dincolo, la produsul finit, îmi scăpase. Procesez şi revin completând textul principal.

         Toate personajele mele conturate până în momentul de faţă stau amestecate în partea de jos a paginii. Nu am reuşit încă să le dau un rost, să le ridic, să le găsesc locul în ierarhia Tobârlanilor. Încă nu le-am prins legăturile fireşti. Îmi este greu să stabilesc pe cine să scot la rampă. Am zile când nu mă pot apropia de niciun personaj. Sunt neamurile mele, devin nervoase, se ceartă cu mine că le îngroş trăsăturile, că am intrat cu bocancii în intimitatea lor, că-i manipulez şi-l fac de ruşine pe Toma, taică-meu."

Braţ la braţ cu Păcala Făgeţelului. Petruţ Pârvescu

Un cârd de gâşte gălăgioase intrând în magie, agale, de pe uliţa fără case ce însoţea cursul gârlei şi oprindu-se în mijlocul şoselei asfaltate, întinzându-şi aripile să le scuture de praful drumului şi de apa Vezii secate de zăpuşeală. Abia de mai găseai ici-colo  câte-o băltoacă pentru tărbăceală pe care să te bazezi ca să te poţi boteza.

În faţa cârdului, un gâscan între gâscani, unul uriaş, părea că vrea să-şi măsoare puterile cu r.a.t.a. ce tocmai venea de la Drăgăşani, ajunsă la mijlocul podului. Gâscanul, cu nici un chip nu se dădea la o parte şi nici gâştele! Băteau din aripi cu piepturile ridicate şi parcă voiau să oprească autobuzul şi să acopere cu găgăitul lor, sunetul claxonului.

Şoferul pare să fi fost om cu frica lui Dumnezeu, cumsecade, a coborât steagul oprind motorul  şi a lăsat gâştele Cojocarului să treacă.  Cojocaru, chiabur oleacă, era tatăl unui prieten al meu, n-avea alt copil! Stătea cu casele pe malul celălalt. Nu mai  era cojocar, s-a gândit că ar fi util, să nu sufere băiatul la liceu, să-i schimbe numele şi l-a numit Miron Tomescu, ca să rimeze în escu cu fraţii Gherghescu, băieţii primuluisecretar . La fel şi satul când l-au avansat centru de raion, venind în întâmpinarea noului, l-au schimbat în Vedea, din Gura Boului.

Şoferul  a lăsat gâştele să-şi facă damblaua, ocupându-şi tarlaua pe lângă roţile autobuzului, prin ambele părţi. Ultimul a părăsit confruntarea, conform uzului, căpitanul după ce s-a asigurat că plutonul trecuse podul

Mi-am amintit episodul din universul mic al copilăriei mele, uitându-mă în sus către stele şi citind cu încântare un panegiric oniric din universul cel mare al Păcalei Făgeţelului, când pe cer soarele părea că răsare de la apus, strălucind în întuneric.

păcala făgeţelului

nu e un sat

pe valea vezii la deal dincoace de pitești

printre dealuri păduri şi vâlcele

e doar o poveste nescrisă

în care intrăm

uneori

şi ne-aducem aminte!

Felicitări Prietene Petruţ!

Antologia Poezie cu... izoleta

         Din antologia in curs de aparitie la eCreator, Poezie cu... izoleta

         Poezia îşi face jocurile la Baia Mare, unde şi aurul munţilor îşi are izvod, pentru că un voievod a descălecat acolo şi a ştiut cum se sfinţesc, cu prietenie, locurile.

1. Poezie cu... izoleta  /Clic pt lectura

2. Poezie cu... izoleta/ Clic pt lectura

3.Poezie cu... izoleta/ Clic pt lectura