Porţi

 

Răsfoind într-un album, am rămas cu ochii agăţaţi, câteva clipe mai lungi în această imagine, şi nu ştiu de ce mi s-a părut că semăna cu o poartă înaltă maramureşeană, sub hăizaşul căreia, iscusiţii meşteri ce o sculptaseră, s-au strâns împreună să se mândrească de lucrarea lor…

Nor de cuvinte

 

 

Stol de păsări,

nor de cuvinte se ţine scai

dup mine.

De el nu mă pot pierde,

mă bântuie...

 

 

În urechi zumzetul de licheni

a împânzit locul, râie a nordului;

doar gândurile,

avioane de hârtie

ies din hartă.

 

 

Am sentimentul

că trag în năvod

un banc de pești adormiţi,

către Marea Moartă.

 

 

Sarea lucește stins

pe braţele tot mai obosite.

În buricele degetelor

puzderie de scântei s-au aprins,

căutând în nisipul umbrei,

trupul întinerit

 

UZINA 12

 

 Notă: Probabil, ca să nu plictisesc va fi ultimul frgment...

Pe inginerul Costescu îl ştiam, înainte de a-l cunoaște cu adevărat, dintr-o împrejurare nu tocmai reprezentativă pentru latura bună a firii sale, dar fără șanse să-mi iasă din minte vreodată. Eram cu câțiva dintre prietenii mei, aspiranți într-ale literaturii, în restaurantul Muntenia, nu pentru că ne-ar fi scos banii afară din casă, ci doar pentru că acolo lucra Maria, una dintre verișoarele mele cu zâmbet deschis și privire caldă, de care m-aș fi îndrăgostit cu siguranță dacă n-am fi copilărit împreună și nu ne-am fi știut de veri.

Mă proteja oarecum și auzind de la mine că îmi place Elena, o fată cu veleități de actriță care se lipise de grupul nostru, s-a gândit să trecem într-o seară să o cunoască.

– Tu te arunci ca bolovanul, fără să cercetezi înainte cât e balta de adâncă!

Nu puteam veni doar cu ea, ar fi bătut la ochi. Așa că am descins cu tot grupul la o cină festivă. Ce să sărbătorim? Musai să fie o aniversare și ne-am gândit să sărbătorim 80 de ani până ce murim. Calculase Iordache, maurul, ziua de apoi (Dumnezeu să-l ierte s-a stins de câteva luni!) și era sigur că lumea se va sfârși odată cu noi.

Atmosfera era exuberantă, și fetele străluceau ca niciodată. Și Ges, și Claudia, și Mariana Ștefan, și Elena, și Aloma. Parcă veniseră de bună voie la serbări, sabinele – de la Roma.

La un moment dat se ridică de la o masă vecină si veni înspre noi, împleticindu-se printre scaune, cel pe care aveam să aflu ulterior că îl chema Costescu. Era musai ca în seara asta s-o răpească pe Sabina. Și se nimerise ca Sabina lui, să fie Elena mea.

Între timp, cele două blonde îmbrăcate profesionist ş provocator, cu care se afla Vasile la masă, părăsite temporar, reușiseră să împartă cinstit banii găsiți în portofelul lui scos din buzunar. Erau din fauna locului, fete cunoscute dintre cele ce-ți înfrumusețau nopțile pe o friptură și un pahar cu vin, la Muntenia în Cartierul roșu al socialismului deplin. Nu găsiseră nici un străin și cu tot firescu, îl aleseseră în seara aia pe Vasile Costescu.

Maria încercă să-l oprească, cu vocea blândă și surâsul ei diafan:

– Măi Vasile ai grijă că sunt doi securiști la masa vecină.

– Îmi bag p… în securitatea lor! Și cu avânt spre tavan a țâșnit de pe covor, urcându-se cu picioarele pe masă.

– Băi securiștilor, ieșiți băi în aia mea la lumină! Să vă vadă poporul cu gura plină!

Elena înghețase și se băgase strâns în mine, dar se pare că Vasile o uitase. Altceva îi fierbea dumnealui în vine. Avea un cui pe securitate și, și-ar fi dorit s-o dea pe spate în seara aia, în patul lui.

Până la urmă Maria a reușit să-l potolească și l-a dus înapoi blondelor. Cele două l-au încadrat și au plecat cu el sprijinindu-l de brațe, afară. Că s-au dus spre teatru, sau spre gară… Nu știu încotro au luat-o, n-am un răspuns, nu știu unde au ajuns, nu i-am urmărit. Nu i-au urmărit nici securiștii, triștii de ei! Erau într-o misiune de ascultare pe viu. S-au făcut că plouă. Se pare că noi eram misiunea dumnealor cum am aflat mai târziu din dosarul de la CNSAS.

Maria ne-a dat la urmă toate explicațiile.

– Curvele alea două l-au îmbătat ca să-i ia banii. Vasile e inginer la uzină, un om extraordinar până ce nu apucă să bea. Manierat, cumsecade, când bea, e altul!

 

Ne-am reîntâlnit la Cutia de viteze, după ce avusese loc procesul public de la Casa Tineretului, iar grupul albaștrilor, scoși din facultăți, dar salvați de pușcărie în ultimul moment, pentru vina de a gândi liber și a scrie poezie abstractă în vers alb, fără fior patriotic. Fusese trimis la reeducare îngroșând rândurile clasei muncitoare.

Vasile Costescu era șef de secție. Tehnic, respectat. Nu s-a dat în vorbă, am crezut că nu m-a reținut din acea întâmplare. Pe fază, nici eu n-am spus la nimeni că l-am cunoscut și în altă ipostază.

 

Odată, trecuseră doi ani, de la nedoritele evenimente, viața mea se calmase cumva, își regăsise un curs. Fusesem reprimit în UTC, după șase luni de la excludere. Statutul prevedea minim un an, dar se primise dispoziție de la organul central. Probabil se știa că se făcuse o greșeală, sau un abuz de dragul exemplului, și pentru că nu înfundasem pușcăriile, se temeau să nu se audă la Europa Liberă.(De ce te temi de-aia nu scapi!)

Am fost ales curând secretar UTC pe secție. Mi se părea că lucrurile intră în normal și puteam să-mi reconstruiesc viitorul.(Asta până ce mi-a fost respins dosarul să pot merge la Ziaristică). Mă îndrăgostisem de o colegă de serviciu, tot de la calitate, voiam să ne căsătorim, (a devenit soția mea) și rămâneam peste program când lucra în schimbul de după amiază, ca să mai stăm de vorbă, să ne punem la cale viața. Se pare că mă trăgea ața.

Grupa de control avea o cabină mai ferită cu câteva birouri, în interiorul secției. Ioana controlase pe linie niște piese și se spăla pe mâini. Eram singuri. Ea în fața chiuvetei și eu în spatele ei. Nu m-am putut abține, brațele au vrut s-o cuprindă și am sărutat-o. S-a deschis ușa… În oglindă, masiv, cu mustăți, fioros, a intrat inginerul şef de producţie pe uzină, inginerul Licu. Mie mi-a scăpat sufletul pe jos!..

– Voi ce faceţi aici? N-aveţi timp acasă? A luat telefonul si a chemat șeful personalului să ne desfacă la amândoi contractul de muncă. A ajuns și Costescu. L-a luat de braț pe Licu și către ușă l-am auzit spunând:

– Știți cum e, ți se mai aprind călcâiele câteodată!

(Ing. Licu avea renume, nu era un lucru nou. Se plimba prin uzină, lua la rând magaziile, spunea glume și unde vedea o fată frumoasă, o chema la el în birou întrebând-o dacă se încumetă să-i facă o cafea. Niciodată nu lua pe cineva direct din producție, să nu se oprească Doamne ferește banda, din cauza  sa!

– Ionescu e un băiat bun, secretar de UTC pe secție, iar ea, e fata cu care se însoară.

Peste două săptămâni am făcut nuntă. Damian, secretarul UTC pe uzină, din partea Comitetului, ne-a adus un dar.  O ilustră lustră, pe care o am și acum pe undeva.

Inginerul Costescu, fără să vrea, a grăbit căsătoria mea.

 

UZINA 11

 

 

Cutia de viteze, secţia, era a oamenilor. Indiferent câtă tehnologie îngloba într-însa, ea depindea în primul rând de oameni, cei care-şi puneau sufletul, pasiunea şi priceperea în ea. Voi vorbi azi despre coloși (şefii de ateriere, tehnologi), pentru că ei sunt importanţi. Ei, primii, îmi răsar în minte ca nişte piscuri, niște munți frumoși pe care se va cățăra pădurea fără riscuri. Pădurea era a oamenilor şi trebuia parcelată, organizată şi învățată, că un tren spre exemplu (linia arbore primar), nu circulă liber, cum vrea el pe calea ferată, iar un micron, cât de mic ar fi, la o roată dinţată poate fi mai mare decât un ditamai cartof, aruncat într-un stadion(Ce filozof am devenit!...).

Pădurea, ca orice pădure de când e lumea, era plină de uscături şi sălbăticiuni, dar şi de brazi şi stejari falnici!

Scoatem deocamdată inginerii din analiză, mulți nu puţini, care au trecut pe-acolo câte-o repriză sau două, unii direct de pe băncile facultăților. Mai întâi au învăţat să cunoască fenomenul că găina face mai întâi, un purcoi de ouă şi abia apoi, când se va fi terminat cu ouatul, vine rândul să nască pui frumoşi. După tamponatul de coloși și-au dat cu adevărat doctoratul, devenind apoi conducători faimoși de mari unități (Stroe, Ivan, Voinescu).

Coloșii, cei patru coloși de la cutia de viteze, n-au fost trei, ca-n scriptură… Luca şi Matei!...(Unul bun de gură s-a retras la sindicat!). Să nu se supere nea Matei de la SDV-uri, a venit mai târziu la Cutie, nu e vorba despre el, cu toate că ar merita să fie…şi nici Mircea de la Cuplu, pe el, cât era de suplu, abia de-l zăreai alergând printre maşini…)

Ca să ies din clinci ar trebui să modific scriptura şi să zic, cei patru evanghelişti au fost cinci!… N-are nici un rost dintr-o mie de motive! Şi în fond vorbim despre cele patru ateliere productive care la rândul lor au fost cinci dacă le luăm la numărat, căci am uitat de montaj, unde domnea ca un sultan meşterul Şerban, ce păstra ghetele de fotbalist pregătite în bagaj, la rândul lui un personaj(!)… Să-i luăm pe rând și să nu ne grăbim.

În Regatul pinioanelor, Constantinescu era rege uns, plin! Dumnezeu să-l ierte că s-a prăpădit de curând! Toți îl ştiam de Costică și nu Gheorghe ca-n buletin. Poporul îl poreclea ascuns Limbă. („Îşi plimba limba-n gură chinezeşte şi stropşea, de nu-nţelegeai ce vrea să zică, la nervi!...). La o adică, nu pricepeai mai nimic! Știai decât, că te-a certat și te-a scăpat până la gât în apă, înecat. Tot el te ridica de acolo ca pe rufe şi te-ntindea pe tufe la uscat.

Dacă te vedea că pricepi ceva, măcar niţel, din taina vastă a roților dințate, creștea inima-n el și te-ar fi luat ca jumătate de nevastă. Ținea mult la Dumitrache reglorul de pe linia pinioane 1-2. L-a trimis la școala de maiștrii. Nu sunt aștrii câte înjurături și-a luat(!), dar l-a învățat meserie. Totuși nu-l mulțumea Costică Dumitrache într-ajuns.

– Măi Costică, la serviciu, te-am făcut maistru şi acu ești șef din oficiu, vii la cravată asortată pe culori, nu-ți bagi mâinile în ulei ca-n gherghef, că se cheamă că ai murături, nu reglori!...

Odată, trebuia să omologăm un reper nou. Costică și-a strâns echipa la mine, în punctul de control final, încercând să-i responsabilizeze. A venit și Limbă. Pe la mijlocul spiciului apare Leontina, ca o floare mai oacheșă, fără salopetă, mergând agale printre mașini şi mâncând un covrig.

– Fă, Leontino, du-te și te schimbă, că dau drumul zabracului!(zabrac- mustrare aspră) Ce-o fi-nțeles ea biata Leontina? Că, precum o fecioară când se stinge lumina și trage un fâs, a rostit cu voce în creștere:

– Meștere, e un frig afară de te ia mama dracului!...

Ne-am prăpădit de râs.

Mare rivalitate între Constantinescu, mai iute și Codreanu, tehnic dar lent. Un alt colos, din cealaltă zonă a naturilor umane, pe tema danturilor. Care dintre cele două e mai complexă și mai greu de stăpânit?

– Cea conică! susținea Codreanu.

– Cilindrica, negreșit e mai grea!

Venea si Nae Ciobanu, al patrulea, cu privirea ironică:

– Ce v-ați face voi fără carcasa mea!

Și la sfârșit cu zâmbetul lui distins, mereu serios, Ilie Ivan se făcea că plouă vârtos:

– Fără furcile mele v-ați învârti una-două, ca niște curci în ouă!...

Uzina 10

 

Pe Erbașu îl știam de pe Strada Mare. Mă întâlneam cu prietenii – “albaștrii” de mai târziu – înainte să înceapă şedinţa Cenaclului Liviu Rebreanu la fostul Palat de cultură și în grup de cinci șase, câteodată mai mulți, coboram compact de la teatru Alexandru Davila către Biserica Sfântul Gheorghe, discutând aprins despre ultima carte din categoria Noul roman francez care ne trecuse ca un manifest, din mână în mână și ne stârnise pe toți.

Prin dreptul Casei armatei ne trezim față în față cu un alt grup compact, mult mai colorat decât al nostru, venind din direcția opusă. Se vedea clar că acesta n-avea de gând să se spargă, să ne facă loc, sau să ne ocolească în vreun fel. Molul trebuia prăbușit cumva și înaintarea trebuia continuată pe aripi. Nu știu despre ce discutau, cu voci mai puternice decât ale noastre, având și ei probabil un subiect la fel de incitant.

L-am recunoscut printre ei pe Gigi actorul, Ion Durac prozatorul, Marin Tudor, tot prozator, Laura Caradima și Aurel Sibiceanu poetul cu părul strâns la spate într-o coadă de cal, abia sosit în oraș.(Din grupul acela azi mai trăiește doar Aurel Sibiceanu, bunul meu amic). În spatele lor, cam la un metru, Gigi Erbașu cu câinele lui uriaș în zgardă.

– Faceți loc prieteni că azi armăsarul meu e mai nărăvaș, n-a fost scos la soare de dimineață și are o privire urât mirositoare, că nu l-a spălat nimeni pe dinți. Ne-am dat cu toți cuminți la o parte, de parcă fluierase arbitrul. Cu balonzaidul lui alb, lung, fluturând și cu bocancii cu bombeu metalic de uzină, cu fularul atârnat, numai a arbitru nu semăna Gigi Erbașu.

Îl cunoștea tot orașul, era uriașul cu câinele.

Când m-a văzut la uzină în Cutia de viteze, eram controlor la atelierul Diverse, a venit la mine.

–Te-am zărit pe Strada Mare cu lumea bună și securiștii după voi, dar

nu te știu după nume. Când ai nevoie de un desen de construcţie, sau ai vreo problemă cu un dispozitiv de control, vii la mine!

Ajuns în biroul lui prima oară, nu mi-a venit să cred. Era Şef la metode de control și avea câțiva ingineri metodişti în subordine, dar nimeni nu mișca nimic fără el în front. Am trecut printre birourile înșirate în încăperea lungă și am ajuns în spate, unde glazvandul de placaj despărțea spațiul vital al omului. Un birou imens cât o masă de ping-pong, două scaune și câteva dulapuri metalice. Pe fereastra mare, închisă, abia de se zăreau câteva glastre cu flori, mascate de grămezile bibliorafturilor cu desene înșirate peste tot, iar pe birou, aceeaşi dezordine dezarmantă, greu de imaginat. O masă compactă, un strat gros de hârţoage, răvăşite parcă special să-ți piară cheful să cauţi ceva.

– Ia zi Ionescule care-i treaba? Te-aș invita să iei loc, da n-ai unde. Poate numai dacă stai pe birou, și-l văd că împinge o grămăjoară de hârtii eliberând un colţ al biroului. Mi-am călcat pe inimă și i-am cerut desenul după care venisem. Mi se părea că pârghia unui dispozitiv introducea o eroare pentru că brațele nu erau egale, de la locul de palpare al tijei ceasului de control și până la locul de tamponare al pastilei cu piesa de măsurat. Îmi plăcuse în liceu geometria și aveam o vedere în spațiu destul de bună.

Mi-a cerut numărul dispozitivului de control și o dată îi văd mâinile cu degetele lui lungi strecurându-se în mijlocul unei grămezi, care bag seama era o grămadă organizată, nu una spontană. A extras cu precizie tocmai desenul de care aveam nevoie. Nici n-a trebuit să-i explic până la capăt și l-a strigat pe Călimară, inginerul care avea în primire linie de fabricație unde descoperisem anomalia.

– Măi omule, ți-am spus să modifici lectura tolerantei pe gama de control!

Călimară a bâiguit ceva cu copia 0, precizând că modificarea e pe circuit. N-avea voie să modifice direct pe gama de control, că-l amenda IGS-ul.

– Ionescule, du-te te rog frumos și ia gama de jos din secție, să-i dăm lui Călimară o lecţie. Modific și semnez eu! Să vină IGS-istul ăla tristul la mine că-i aduc la uzină câinele și nu-i va fi bine! Îl asmut pe el! Vrea amenzi, să-și facă bordel!