duminică, 22 august 2021

XII. O antologie se autor. Ion Toma Ionescu

 67. cireșul de mai târziu

 

te-am aşteptat

cum aștepţi sǎ se coacă

cireşele de mai târziu iubito

şi iată că s-a-ntâmplat minunea

cireşul alergând pe scări

doldora de cireşe a urcat

la mine în garsonieră

 

n-am decât să mă urc în cireş

să simt în cerul gurii

dulceaţa fructelor...

ştii cum sunt eu acum...

îţi poţi închipui…

stau şi mă-ntreb ca prostul

privind în tavan

ǎle mai demenţiale

cireșe…

şi mă-ntreb

dacă se rupe craca

 

68. dans cu erinii

 

ai desfrunzit

în învelișul zăpezii

unde ne înstrăinaserăm goi

„cu nuielușa de velniș”

desenai

memorii

în petalele strivite

sub noi...

 

dincolo de geam

mijeau zorii

ispite

ademenind

iezii

la păscut...

 

sărind pe fereastră

sprintenă

în roua grădinii

ţi-ai strecurat

gleznele

în iarba albastră

dansând cu erinii

și din caierul

umbrei

s-au înteţit

vâlvătǎi...

 

ochii mei

scânteiau

amnar prelungit

în desfrâu

 

erai  

cremenea

din soare

de care-mi

zdreleam

ochii

eram

apa

de râu

din care-ţi

croiam

rochii..

 

69. joc cu rǎsǎritul de lunǎ

 

cu noi odată

pe coama muntelui urcă luna

întunericul lunecă printre pietre

aşez cu grjă talpa piciorului

să nu calc şarpele

pielea lui rece

te săgetează ca arcul

 

aş putea să întind mâna

aplecat peste balustradă

să ating marginea lunii

şi să împing

rostogolind cercul

pe uliţă în copilărie

 

mai bine prind o rază

şi-mi fac vergea de argint…

dar raza lunecă

sub bluza ta roşie

strecurându-se şarpe

în culcuşul cald

şi muşcând mărul

 

mă simt ca dracu…

adevărul e că odată

mi-ai promis

că mărul ăla

e numai al meu

 

70. drumarul

 

a înflorit ghimpele

a făcut o floare roză moale

deschisă în sinea ei

ca o tuberoză porno

a nopţii

 

invidia pietrei colţuroase

ce-ţi intră în talpă

pe poteci muntoase

s-a transformat în mândrie

deşănţată

 

ea e singura care rămâne

stearpă când treci…

în urma ta vine paznicul caron

şi mângâie piatra

însângerată cu un sărut

 

e o piatră rară şi piatra latră

căci a durut

îţi spun eu latri degeaba

vezi cum se înfruptă

din lună întunericul…

 

turmă de iezi

urcând printre brazi…

azi zorii nu mai vin

doar asfaltatorii

e o luptă…

 

un destin necesar

şi ştii eu nu sunt caron

ci un drumar

care vopsește cu var

linia întreruptă

 

71. nordul poeţilor

 

poeţii au picioarele în catalige

să spargă cu fruntea norii

înaintea lor îngerii pe schiuri

le deschid drumul

precum salvatorii

 

ce e cu picioroangele

alea cu crăcană… se mirară îngerii

nici nu au aripi pe spate

sunt ciudaţi poeţii

şi cangele

ce le ţin picioarele legate

le-au făcut rană…

 

ei continuă să înainteze

în echilibru în marea nordului

pe stăvilarul de la afsluitdijk

măsurând iambii sau

numărând oile

pe partea de dig dinspre den oever

şi spărgând cu fruntea

piatra norilor

 

pietre frǎmântate

împletite cu nuiele de răchite

şi călcate în picioroange inimi

sfărâmate nopţi şi zile

în torturi de falange

în gura monstrului

 

cândva un extraplanetar

desigur boem

va călca nesigur peste stăvilar

minunându-se de poem

 

72. nord de cuvinte

 

intraţi în vagoane vă rog

e periculos să rămâneţi pe scări

în timpul mersului

curenţii de aer vă pot atinge

cu aripa vreunei păsări

doborâtă de smog

 

te poţi dezechilibra

căzând în hăul dintre traverse

în trenul acesta

e loc destul

garnitura dispune

de suficient habitaclu

ajunge până la staţia terminus

a poemului

pentru toţi poeţii

 

o simplă deducţie

nu există pericol iminent să opreşti

înainte de capătul ceţii

metafora căii ferate

fiind permanent în construcţie…

n-ai putea crede

că tot universul din faţa

sau din spatele tău

e o garnitură de tren din cuvinte

 

ţin minte în dimineaţa copilăriei

exersam mersul

pe o singură şină

şi înşiram bănuţi de argint

căutându-i apoi turtiţi

printre pietrele terasamentului

să împodobesc cu ei

coada cometei

 

73. norul de cuvinte

 

stol de păsări

nor de cuvinte se ţin scai

după mine…

de el nu mă pot pierde

mă bântuie...

 

în urechi zumzetul de licheni

a împânzit locul râie a nordului

doar gândurile

avioane de hârtie ies din hartă

am sentimentul

că trag în năvod

un banc de pești adormiţi

către marea moartǎ

 

sarea lucește stins

pe braţele tot mai obosite

 

în buricele degetelor

puzderie de scântei s-au aprins

căutând în nisipul umbrei

trupul întinerit

 

74. lac de umbra

 

cum cad literele

ca nişte frunze în somn

copleşit

de toamnă

copacul

singur

şi-a scuturat chipul

într-un lac de umbra

 

pe jos

ruginitele semne

foşnesc

hieroglife inconsistente

 

scrisul nu rămâne

pe frunzele moarte

doar timpul e veşnic

drumul sfârşeşte

cu ultimul pas

 

în căsuţele

goale

atârnate de crengi

ale păsărilor

fluieră vântul…

 

75. nordul de piatrǎ

 

câte se pot spune despre piatră…

atâtea straturi de rocă

prefigurate de raze

atâtea păsări cuibărite

în somn...

 

dar despre om câte se pot spune…

atâtea straturi de umbră

descǎrnate din cenușile

nordului

purtate de vânt…

 

scad pietrele

pe pǎmânt zilele-s numărate

iar dumnezeu

a scăpat din control

loteria vizelor

sâmbătă, 21 august 2021

XI. O antologie de autor. Ion Toma Ionescu

 

nordul de salcie

 

înflorise salcia

la margine de drum

crenguţele atârnau subţiri

snopi de lumină

cu flori galbene și

frunzuliţe verzi

precum cuvintele

într-un poem

 

dimineaţă creștinii

au trecut la biserică

și mă tem au tăiat

câte-un mănunchi

de stâlpări

sǎ împletească

din ele coroniţele

pentru icoane

 

azi aș fi vrut

să-ţi împletesc coroniţa

dintr-un poem

când te uitai în oglindă

dar peste umărul tău

m-am zărit

ca un trunchi

de salcie…

 

nord de umbra

 

drumul de dinapoia umbrei

aşa cum e viaţa

umblă cu capul spart

un pian imens potriveşte sunetele

bile de dimensiuni diferite

din sticlă albastră

rostogolite pe trepte către plajă

 

trece un tren pe calea ferată

şi lumina mătură în noapte

ferestrele vagoanelor

la o spinare de traverse –

cine stă să le numere

le purtăm în spate –

te plezneşte pe faţă

un spot luminos

 

ai putea crede că nu se mai opreşte locomotiva

e un ritm terestru

cu intermitenţe

ca travaliul unei gravide

cu umbra căzută în noi

şi capetele sparte

rătăcim mulţimi vide

 

 

crochiu

 

la început a fost pictorul

înmuindu-și în spuma mǎrii penelul

ea privind cǎtre nord ţinea deasupra

un glob luminos

abia de-i cuprindea inelul cu braţele

 

în jur aerul se înroșea dimineţii

sub tălpile goale tot mai albastrele

fremătau valurile

trupul ei liber între cer și pământ

cumpănea malurile… astrele

 

el rob frumuseţii se deda risipei

urca pe dealuri cobora șesuri …

în umbra tușelor potrivea înţelesuri

răscolind peste culorile clipei

nisipuri

 

prinţesa nordică

 

cu mersul tău de prinţesă nordică

te-am zărit într-o carte

cu litere de iarbă

amândoi pe insulă

alergând desculţă şi potrivind

într-un puzzle cuvintele

 

atât de caldă vânt învăluit în

parfumul florilor de cicoare

pielea ta albă

îmi încreţise degetele

nu te puteam atinge

de carne vie

 

te puteam respira

risipindu-mă în aer

şi luminându-mă

de respiraţia ta

te puteam înota arcuind braţele curajoase

deasupra valurilor...

 

mă regăseam eşuat în ţărm

un timp sunetul mării

mă însoţea din cochilii

ecou nevăzut

 

pescǎrușul

 

traversat de cântecul tău

cum marea de un frison continuu...

tu ieşi din spumă printre piruiete

lunecând în ceaţa subţire

şi intrându-mi în gură

şi-n ochi…

 

singur pe faleză

sărat de tine

te simt prin toţi porii

pescăruş ce mă sfâşie

cu sunetul acela ciudat şi trist

 

clipele sparg

nimic nu mai are

întinderea corectă

o maşină se striveşte de pod

mă arunc pe spate spre valuri

plutesc în aer nu ştiu dacă

voi reuşi să ating apa

arcul buzelor tale

marginea lumii

de care mi-am agăţat respiraţia…

nord de animal

 

acea înfăşurare de linii

curgere de ape

coapsele întinse

pe nisipul plajei

sunetul baritonal

al saxofonului

agăţat de statueta

de jad imperial

ce dansează

 

şi lustra

clătinându-se

fluture orb...

ţipă aerul corb bătrân

fericirea e

animalul de pradă

care pândeşte

dar nu te-atinge

să nu-i simţi

ghearele

 

dans cu negresa

 

ritmul pune stăpânire pe braţe

pe coapsele care se unduiesc

mătasea neagră a ochilor mei

lunecă înfrigurată

descoperind sub piele luciul de abanos

 

sfâşietor dansul unei femei singure

 

clapele pianului se sparg

ca razele soarelui roşu

când se ating de valuri

şi intră dedesubt

 

am trecut prin viaţă

asemeni lui

fără să dansez cu negresa

în consecinţă

fără să înţeleg nimic

 

nord de strigoi

 

azi-noapte te-am vǎzut goală

între oglinzi

apele lor te încolǎciseră ca două

pârâuri gemene de munte

 

se repezeau pe curmătură

între muncele rotunjite

de dogoarea verii

săreau stropi

 

abia de zăream

două mure

așezate simetric

în calea sălbăticiunilor

 

ochii mei doi

tocmai învǎţaseră

să urle ca

puii de lup

 

spre dimineaţă

ai deschis fereastra

afară bântuiau strigoi

și crăpau pietrele în ger

 

grâul încolţise pe

pervaz și funia

de usturoi

atârna de cer

 

peisaj marin

 

în fereastra deschisă

cuvintele se scriu direct în mare

pe decupajul albastru

care se adânceşte sau se întinde

nici urmă de valuri

 

vântul îşi face cuib

potolind pe strune o muzică

ce se deschide în lumină

cum dimineţii

lanul de floarea soarelui

 

trupul de abanos al femeii

eliberat de mângâieri prelungi

iese din raze

şi tresare când razele

se transformă în lacrimi

şi cad în mare

 

se arcuieşte negresa

ca o stafie dispărând în adânc

după un timp

o zăresc despicând apa sărată

cu un crab pe sân…

(Din volumul Norduri)

joi, 19 august 2021

Copertă în proiect


Curtea largă din fața bisericii, de obicei generoasă cu umbra, coborâtă pe crengi din frunzișul stejarilor înalți și din cetina brazilor, lipită în iarbă și fixată de tulpinile copacilor, abia de mai făcea față pâlcurilor de legionari venite din satele vecine, care nu mai avuseseră loc în biserică. Se înverzise parcă și ea, umbra, strivită între verdele frunzișului de deasupra, verdele ierbii și agitația celor îmbrăcați in cămășile lor verzi, cu diagonală și pistol la șold, ce parcă nu mai aveau răbdare să aștepte.

Înăuntru, în biserică, aerul devenise aproape irespirabil. Slujba era pe sfârșite și urma partea cealaltă a spectacolului, cea care trebuia să înalțe evenimentul ca un corolar la rangul de nuntă legionară.

              Doar Tobârlan în portul lui alb de țăran(și  mireasa), făcea notă discordantă acolo în față, în strana lui, prima strană de lângă altar, spre răsărit.

Și mireasa, și el rămâneau încruntați. Fiecare în propriile griji. Popa Gheorghe nu îndrăznise să-l roage să lase strana unui invitat. Nici n-avea cum! Era socru mare! Îi citise deja sictirul în tăișul ochilor.

„Oare băieții lui nătăfleți n-or fi văzut? Casa asta vopsită verde, că e numai fațadă?... N-are pereți, n-are acoperiș!...” gândea ăl bătrân.



X. O antologie de autor. Ion Toma Ionescu


50. tropar

băut-am apa sfinţită întâiul

și înnoită pare sǎ fie faţa lumii

m-am bucurat de taină

întru hristos și-mi simt

trupul curăţat

de păcatele cele multe

cugetul e ca un drum deschis

mă arunc în vâltoare după cruce…

subţire ca peștele și ca el

de ager prind crucea

apoi din casă în casă

o înfăţișez cu smerenie

celor care-mi deschid

ion mi-e numele

şi v-am adus un tropar

mănunchi de busuioc

înmuiat în apa sfinţită

a iordanului

 

51. nordul de literǎ

 

ţin aproape linia sinuoasă

a valului înotând pe spate

cu branhiile

sincronizate la tastatură

fiecare literă pare

o gură de metrou

prin care se resorb

în plămâni

călătoriile

expiraţie-inspiraţie

în ecou...

 

au urcat în tren

şi gările din care am plecat

pilotez un vehicul amfibie

halou

scufundat

într-un ocean de absint

nor de argint

cǎlǎtor

prin gǎurile negre...

 

mi-am luat oraşul

grădina publică

străzile pavate

cu piatră cubică

pădurea

în delirul culorilor

claxonul salvărilor

răsturnat în holul

cinematografului lumina

în însângerata iarnă

când ne-a crescut brusc

adrenalina

şi la spitalul judeţean

s-a tras

într-un cetăţean...

 

retras

în crevasele tastaturii

îmi feream oasele

de glonţul

ce mǎ putea atinge

prin geam

 

52. pǎdurea scufundatǎ

 

m-am războit cu o caracatiţă

jucându-mă cu focul

braţele-i întinse

prin tavan şi pereţi

au rupt vălul albastru

 

aveam prieteni fete băieţi

împleteam cuvinte din ţipirig

nu eram un sihastru

insipid

 

delimitând locul

cu sârmă ghimpată

caracatiţa m-a împroşcat

cu cerneală și frig

am văzut atunci

pădurea scufundată

 

53. poem uitat

 

dinspre nord vin cuvintele

soldaţi în refacere

obosiţi sub pielea lor transparentă…

în sângele gros coclit

în loc de steaguri

bandajele albe abia mai fluturǎ

pâlcuri pâlcuri

în propria umbra

 

se așeazǎ pieziș

potrivindu-și timpul

dupǎ mușchiul copacilor

și sunetul cornului

dupǎ clopotul mut

soarele însemnat de suliţi

se zbate la capǎtul zilei

doar nordul nu minte

 

literele ies în lumina

lǎptoasă ca râmele

calea lactee e un câmp arat

în urmă păsări de noapte

răscolesc brazdele

54. lebede albe

 

oase albe de voievozi

sub clopotele

mânăstirii dorm

lustruite

în clepsidra veacurilor...

 

rareori tulburate

de vânturile nordului

se trezesc în tăcere

mișcă lespezile ferecate

ale nopţii

și se strecoară

ca-ntr-o părere afară

cu gâturile lor înalte de lebădă

 

cu chef de plimbare

dau o raită în sus și-n jos

albind asfaltul

căii lactee

apoi ascultă uimite

...tot mai stins bate în toacǎ

inima crucii

flǎcǎrile comorilor

nu mai joacǎ pe munţi

munţii tot mai tociţi

și uriașii

mǎrunţi...

 

55. nord de stea

 

recunoşti că ţi-am spus fiule

să bei apă doar din fântâna

pe care-o cunoşti

altfel s-ar pierde-n nisip

umbra ta verde

precum coaja de nuci

într-un răboj fără chip

 

nu ne e dat să murim

de mai multe ori

nu știm ce-am face

cu mai multe vieţi

transhumăm lerui-ler

cu pădurea de cruci dinapoi

și-nainte cu pădurea din cer

 

când va bate clopotul în dungă

ai să simţi tropotul cailor

însoţind paşii tăi clătinaţi

treci o singură dată prin strungă…

ei toţi se vor strânge bărbaţi

de pe văile lor pe valea ta

tu cu fiul tǎu crud de mânǎ

vei desluși în fântânǎ

nordul de stea

 

56. mlaștinǎ alba

 

suntem o ţarǎ tristă

o ţară nu un popor

popoare s-au mai văzut

călătoare prin deșerturile roșii

 

strǎmoșii în munţi

i-au păstrat vie fiinţa

bărbaţi asprii bărboși

n-au încercat umilinţa

 

dǎdeau roată cu privirea

de la sud către nord

cu credinţa în inimi

și sabia curbată la șold

la lună plină coborau zările

scuturându-se de pietre

și se primeneau răsolind

tăciunii  din vetre

 

reveneau pe munte cu zorii

luînd cu ei de izbavă

mirosul de femeie al pâinii

și pentru zei ulciorul cu otravă

 

descenușate de suflete iubitele

își spălau trupurile în apa norilor

și se-ntindeau la rǎspântii

mlaștină albă – cuceritorilor

 

57. patru cǎlǎreţi

 

sunt steaguri

pe fundalul imaginii

patru călăreţi porniţi spre nord

îşi scutură colbul

în colţul paginii…

coborâţi din şa

clatină umbra unui copac

întinsă ca o apă stǎtută

 

de atâta mers

le-au încolţit unghiile

scormonesc locul în iarba uscată

dacă au norocul sub cazma

va ţâșni izvod

 

şi zăresc în oglindă cele patru zâne

dansând în aburi

au feţele acoperite

cu maramă şi pe umeri

aripi de fluture

corpurile lor scrise cu litere albe

îşi fac vânt şi se despletesc

de parcă ar fi

ierburi vii

 

ritmul devine mecanic

trompeta cade ca o secure

sprijinită de aer

se izbeşte de copacul

ce rămâne drept –

cu noaptea prăvălită

peste tot…