CONSIDERAŢII INCONFORTABILE 2023 (poezie)

 

Bunicul Tobârlan, dinspre partea tatei, avea un picior beteag şi baston. Căzuse din tei, galanton la 75 de ani, urcat sǎ-i culeagă floare Dumitrei. Dumitra, de tânără fusese bună prietenă cu bunica Lina. Frumoase amândouă, şi, multe inimi au frânt chicotind împreună, povestindu-şi una alteia aventurile. Până ce Lina i-a destăinuit într-o seară, așezate pe bancă în dreptul casei Dumitrei, sub teiul de peste drum, că Mitică a cerut-o de nevastă. Odată pe fruntea Dumitrei s-au strâns norii și fulgere au ţâșnit din ochi-i neguroși! Avea pentru Mitică Tobârlan un gând ascuns.

Cu bunicul însurat, Dumitra a păstrat legăturile de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic, și, la timp potrivit (când bunica Lina rămânea grea și slavă cerului a tot rămas, născând zece prunci dintre care au trăit opt), cum spuneam, la timp potrivit li s-au împletit de-atunci nu doar gândurile, ci s-au înnodat şi niscaiva legături ascunse pe care le știa toată Valea Pribei. Probabil le aflase și teiul, fragil la suflet și sensibil, și nu s-a opus când Dumnezeu a rupt o cracă de sub picioarele lui Mitică, pedepsind călcătura strâmbă.

De la un timp, împlinesc 75 de ani în noiembrie, sunt tot mai grei anii!... Simt că mă junghie şi pe mine genunchii, s-au betegit şi ai mei!

De când am început să înţeleg buchea lumii cu adâncimile ei nepătrunse, pe femeile care şi-au cuibărit în inima mea gânduri ascunse, indiferent că erau Ana, Gena, Adriana. Lorena, Lilith sau Miruna, le-am numit pe toate Maria, ca şi cum ar fi fost una, şi... m-am ferit să mă urc în tei.

Cu junghiul şi mintea de-acum, nu mai sunt sigur că atunci am judecat corect! Îndoiala e mare!...

La ce bun a fost să respect cele zece porunci, să ţin post şi să nu mă urc în tei să culeg floare pentru mai multe femei, dacă genunchiul oricum mă doare?...

(Tobârlanii, Guşterele,reloaded, reinventat(e))

Între ani

 

Să spânzurăm anul 2022!...
Să-i punem laţul de gât!...
Să-i dăm foc!...
Să-l îngropăm pe urât!...

Mai bine dăm cu banul
şi dacă are noroc,
planul e să-l lăsăm viu
în beznă, în ger şi pustiu.
Îi facem poartă în casă
şi-l ţinem prizonier
în Schengenul lui personal.
Să-l devoreze viermii
din mal în mal
în propria-i glorie
mincinoasă,
înfometat în miezul iernii…

Anii nu pot fi şterşi din istorie!
Nu se dau răpuşi
nici măcar de ruşi
în operaţiuni speciale.

Aşadar,
să-i retezăm ca pe lemnul,
doar braţul drept!
Cel cu care a pângărit semnul
înţelept al crucii
într-o zi de joi, 24 făurar,
luna lupilor în calendar…
Şi tot atunci şi-au ridicat nucii
rădăcinile în cer
ca să şteargă cu umbra lor
urma cenuşii
pe unde au dscălecat ruşii.

Ce a fost a fost,
nu se mai desface
şi nu are rost să ne lamentăm!
Să privim pruncul din viitor
şi să sperăm că va fi pace!

Să curgă şampania!

Dosar 2022

    Anul 2022 l-am citit în modul meu personal şi îl văd acum la sfârşit ca pe-un ţânţar ameţit care bâzâie încă, strivit de ger şi prins între două cărţi, ca între coperţile propriului mister.

    Tobârlanii-romanul, coperta unu a dosarului, îmbrăcată în rochia de culoare verde primită în dar de la prietenul Florin Dochia, speram să fie în planul editurii Hoffman, o carte vie, care vine din anii din urmă contra naturii, reloaded, reinventat(e), căci coada Guşterelui crescută până la cer(ţi se par ţie!) te dă pe spate ca orice Tobârlan de caracter.

    În rest, ici-colo risipite prin reviste câte-o poezie şi alte pagini triste de proze cu poze din ce în ce mai îmbătrânite. Ar mai fi şi un premiu trei(unu şi doi nu s-au acordat) cu o diplomă, ce merită să fie amintită. N-au avut cui s-o dea la Concursul Naţional de Proză Ioan Slavici de la Tribuna. O tuberoză rătăcită printre scaieţi în panoplia mea.

    Şi răsfoind dosarul întreg, am ajuns REPEDE la coperta patru. Nu neg, Casa Roşie e o carte de care mi-am legat speranţele de viitor. Am lăsat-o de roşu, tot la Hoffman, cu gând să-i mai ridic un etaj mai târziu! Titi ca personaj de roman fiind, ce să zic, cu adevărat fabulos. Tot Dochia i-a vopsit frumos rochia în cărămiziu. Rochia nu era a lui Titi, probabil să fi fost a Victoriei...

    Acum mă aflu în foaier la un teatru. Aştept un popă, un critic şi un psihiatru să-mi împărtăşească părerea dumnealor. Îmi sunt prieteni. Le-am trimis de o lună dosarul cu cărţile acasă prin Fan curier, să-l citească şi să-mi împărtăşească părerea dumnealor despre un an de criză.

    Primul apare în hol marele critic. Este primit cu aplauze, înconjurat de poetese ca de un stol de privighetori. Nu ştiu dacă mai scapă viu din strânsori!

    — Prietene, n-am timp de romanele tele nici dacă mă plăteşti! Dă-mi o carte cu poezele şi scriu!... Că poezia nu trebuie s-o citeşti!...

    Hopa că apare şi popa în sutana lui, preafericitul, pe uşa din dos.

    — Fiule le-am slujit în biserică şi m-am rugat lui Hristos să le fie iertate păcatele, în nemurire... A scos cărţile de sub haină şi mi le-a întins.

    — Şi la citire cum ţi s-au părut?

   — Fiule nu le am cu cititul!... Începutul şi Sfârşitul am preferat dinadins să rămână o taină.

    Ultimul a ajuns psihiatru’. A intrat în teatru hotărât să ia el caimacul, precum caimacamii. Simţeam că îi rămâneau de emoţie vorbele-n gât. Şoptea cuvintele senzual şi discret, privind atent împrejur.

    — Prietene Murakami, când vii la mine la cabinet, vorbim despre Dosarul Albaştrii...

    — Şi ţânţarul?

    — Ţânţarul mai bâzâie mâine un tur şi dispare...

Colindătorii

Bulgăre de taină,

lacrimă de stea...

 

Haină

de lumină

a îmbrăcat

casa mea...

 

Halou

de culori

stralucind

în cristale de ger...

 

Îi văd venind

pe colindători

leru-i ler,

leru-i ler...

 

Intraţi

şi vă bucuraţi!
Vinul e bun

în pocale...

 

Fierb sarmale

de zor în ceaun,

cozonaci încercaţi

cu un pai,

 

rumeniţi în cuptore

stau aliniaţi

ca soldaţii

la defilare...

 

Poftiţi

de colindaţi

c-aşa-i în ajun

de Crăciun!

Guştere de şantier

 

 

Când scrii un roman şi ca scriitor îţi place ceea ce faci, aşezat la biroul tău, cu laptopul în faţă, frazele curgând de la sine, e ca şi cum ţi-ar fi intrat cineva atunci în minte şi îţi dictează ce urmează să se întâmple în carte. O spun din propria experienţă, aşa am simţit scriind Guşterele sau Tobârlanii de mai târziu, din a doua ediţie. De multe ori, la cele mai inspirate pagini, părăsind textul principal, nu mă mai puteam ţine de dictare şi deschideam un word nou. Spicuiam oarecum în sinteză, precipitându-mă, sărind cuvinte, folosind mai mult verbele şi urmărind să nu pierd ideile şi sfaturile pe care le primeam de undeva din afară, din mine. Câteodată îmi plăcea cum curgea fraza integrală şi încercam să păstrez toate cuvintele aşa cum îmi fuseseră şoptite, prescurtându-le şi sperând că le voi putea reconstitui la rescriere.

Rescriea nu era uşoară. În prima versiune rostul era să descifrez textul acela fragmentat, să completez literele care lipseau, ca la rebus, şi să-i dau o anumită coerenţă cât timp rămâneau oarecum proaspete în memorie. Abia în pasul următor alegeam dacă acel text va fi păstrat unitar, cum mi se livrase, sau plasam fragmente din el şi le dezvoltam în diferite locuri din textul principal.

Iată AICI unul din wordurile scrise la prima mână, pe care l-am deschis azi din întâmplare într-unul din dosarele secundare cu idei şi sfaturi primite când eram într-o asemenea transă(Unii ar spune, că erau primite de la Dumnezeu!...).

 

..... De la un anumit moment va trebui să te cerţi, să mă cert cu personajele. Cu Nicolae mai ales, unchi-meu, pentru că am dorit să fac din el personajul principal, eroul legionar care după ce şi-a împuşcat nevasta, suspectat de impotenţă, ajunge şef de cuib..... (Trebuie stabilit subtil, cât dramatism şi câtă laşitate să păstrez în roman, scena petrecându-se când soţia se afla în pat cu amantul, descrierea să nu fie cu lux de amănunte).... N-a avut nimic cu acesta! L-a lăsat să sară în grădină pe fereastră, rămăsese proptit în uşă cu pistolul în mână şi când a tras spre ea focul de pistol, ţintind locul unde el îşi arătase neputinţa, laş, a întors privirea coborând şi ţeava pistolului. Glonţul i-a scăpat atingând totuşi femeii gamba şi i-a sfârtecat-o..... A plâns împreună cu ea când a bandajat-o cu feşe rupte dintr-o cămaşă de-a lui scoasă din şifonier.

.....Vrând să-i descopăr fibra lui Nicolae, ca personaj, i-am căutat în arhive faptele de „vitejie” şi a trebuit să constat că nu există..... S-a pitit probabil în puşcărie ca să scape de propriul său trecut şi apoi ieşind nu a avut curajul să se întoarcă acasă în Merişani(nu mai avea casă se însurase în casa primei soţii).

.....L-a primit Smochina, cea de-a doua nevastă cu care s-a căsătorit mai târziu, undeva spre Târgovişte. O femeie uscată, cu viaţa arsă în urma ei, nu mai avea nevoi fizice, probabil se săturase de bărbaţi, apropiindu-se de Dumnezeu, dar i se urâse sa fie singură. Oricum îi trecuse timpul....

Când vânătoarea legionară s-a potolit, Niculae a venit, după mulţi ani, la Merişani cu Smochina să-şi aşeze rostul între neamuri.... Şi-a ridicat casa într-o vară pe pământul tatei ce urcase la cer devreme, rănit pe front. Împlinisem opt ani când am primit din spital cartea poştală în care îmi cerea să am grijă de mama.... Nu ajunsese nici măcar la înmormântarea tatălui meu. De fapt până am terminat liceului nu-l văzusem pe unchiul Nicolae, niciodată....  

.... S-a mâniat auzind că voi scrie o carte despre neamuri. De unde să ştii tu adevărul, când nu te născusei!?.....Îl instiga pe Burtilă, vără-miu promiţându-i lui casa ridicată pe pământul tatei. Mai înainte mă făcuse să înţeleg că îmi va rămâne mie.   

..... Nu eşti un Tobârlan adevărat Burtilă dacă il laşi pe Toma să scrie cartea asta! Ba eu sunt! Bastardul de Cornel nu e şi i-ai promis şi lui casa!.... Îi umpluse capul că eu scriu o carte în care povestesc lucruri ce n-ar trebui spuse niciodată..... (accentuează secvenţa de când eraţi copii cu Maria, soră-sa şi guşterele, când cu violul!) .....Burtilă sau unchi-tu Nicu, mai repede unchi-tu, ameninţă că-ţi va sparge capul, arătând lumii legăturile greşite din el...

..... Intervine si Tata-mare, Tobâran ăl bătrân, întotdeauna trebuie să intervină şi El... Se mută  cu coverga din luncă, cu luncă cu tot şi Argeşul înconjurând-o cu două braţe ca pe-o insulă, în rai.  

..... Aranjase cu Dumnezeu să nu se bage peste el, acolo îşi va aduce toate neamurile..... Avea o teorie că lucrurile făcute lent, aşezat, ca într-o castă, aduc fericirea în familie. A încercat s-o aducă şi pe Dumitra, iubita din tinereţe, dar Dumnezeu a ascultat rugăciunile Linei şi nu i-a permis să încalce regulile..... Eu nu l-am crezut şi am căutat-o degeaba pe Dumitra printre tufele de leandru.

.... Suntem cu toţi acolo. Lucrurile se pot complica.... Începem să ne privim cu alţi ochi..... Se pot întâmpla si nişte legături ciudate...