LECŢIE
DE UMBRĂ
cu laserul
în mâini
ca un lujer
copilul magistru
trasează
conturul
inexorabil
al clipei
îngeri
cu trupurile
străvezii
aşezaţi
în bănci
lustruite
deprind
exerciţiul umbrei
din timp
în timp
crupierul de lut
răstoarnă
pe masa
de joc
gloanţe
de argint
Din volumul Glonţ de argint
Şi eu şi Fiul Măslinului ne-am fi dorit să fim împreună cu prietenii în Galaxia Gaudeamus, dar adânciţi într-o eclipsă de lună ne-am trezit rătăcind spre Marele Canion...
Stau în mine ca-ntr-un demisol
înnotând în aldine,
inundat de gânduri,
cu ferestruica întredeschisă
la nivelul tavanului,
să circule aerul
şi cărţile de pe raftul de jos
al bibliotecii, să se usuce
Toată încăperea,
e o culme de rufe...
Ploaia de ieri ciudoasă
a coborât pe scări
lăsându-mi un semn
că nu m-a găsit acasă.
Îmi plac dimineţile,
când totul se reia
de la-nceput
În dimineaţa asta,
parcă mai grăbit,
trotuarul îmi aduce
prin fereastra deschisă
sunetul tocurilor
pantofilor de damă
strivind razele soarelui
cu flecurile lor de metal.
...Recunosc pasul mărunt,
aşteptat, încetinit
ca un sonar îndrăgostit
ce mă cheamă
sa ies din mine.
Cântărind în aldine,
tristeţile bat bucuriile,dar
ce frumoasă e viaţa!
Ai
un blog sau scrii pe facebook. Nu e atât de simplu să scrii aproape în fiecare
zi, dar nici nu te obligă nimeni. E pasiunea ta, poate fi exerciţiul zilnic,
antrenamentul, înainte de a oferi în arenă pe terenul de joc, spectacolul de
gală.
Ştim, mai ales acum după ce am trăit
vremurile Covidului, ce însemnă un meci de fotbal, o partidă de tenis fără
spectatori, sau o postare fără cititori… Spectacolul
acela, postarea, poate submina valoarea implicită a unui subiect important şi,
necitită, se destramă şi e o altă dramă ce se pierde în neant!… Dar să-mi duc
raţionamentul mai departe ca să nu uit în ce parte vreau să ajung.
Scrisul
nu vine de la sine, el cere concentrare, idei clare, prospeţime în expresie şi
o ţinută elegantă care să te reprezinte. Rar reuşeşti să fi mulţumit tu însuţi
de produsul la care ai trudit. Simţi că puteai să-l finisezi, dar nu e timp să
întârzii aspra lui, ca să nu-ţi pierzi puţinii cititori obişnuiţi să intre
măcar o dată într-o zi pe blogul tău. Sau să ratezi aventurierii de stil nou, fără
cauze, ce rătăcesc prin hăul blogosferic în andropauze... Cu siguranţă vei
reveni la text şi-l vei privi sub lupă în oglinzi, când vei dori să
construieşti o carte.
Ai
ridicat deja primele grinzi şi-ţi vine-n minte textul respectiv. Nu-l laşi olog,
îl scoţi din întuneric, şi-i un bun motiv să-l duci la filolog...
Şi când primeşti nota de plată, mai
postezi o dată să numeri like-uri. Pudră de talcuri lunecoasă!...
Aşteptarea
e mare. Te simţi nedreptăţit!... Îţi mai citeşti odată postarea, textul pare
bun!... Ţi-ai fi dorit să-l împărtăşeşti cu mai mulţi, ai tu nişte repere, prieteni
care ar merita să-l citească, să creşti în ochii lor(!). Şi, ca un delincvent mărunt
de ocazie, faci un abuz, o şmecherie nevinovată (nevinovată ţi se pare ţie,
eşti confuz!). Pui o etichetă cu numele persoanei importante care contează
pentru tine şi într-o clipă eşti pe peretele dumnealui. E de rău, e de bine?
-E
de rău(!), sare fiica mea cea mică, intransigentă. Tată eşti ţigan? Că
ţigăncuşă n-aş putea să-ţi spun!... Intri în casa omului fără să baţi la uşă şi
te speli pe mâini cu săpun?... N-are cum să-i placă asta nimănui!
Întreb
şi eu pe cei din listă, prieteni ai mei pe al căror perete, cu apucături
brunete m-am expus, legând spre linkurile mele, etichete. Ce fac cu ele acum?
M-a luat valul şi-am sărit calul, cum să
procedez? Să pun ţambalul pe batistă şi să tac?...
Mă
gândesc, prietenii mei pot alege ce e mai bine pentru ei. Nu vor brunete pe
perete, nu se dărâmă planeta, să şteargă eticheta!...
