Textul
acesta e rupt din Dosarul “Albaştrii”. Chiar dacă pare să fie un poem, un poem
trist, nu e! E chiar începutul romanului. L-am scris ca pe un acatist cu
speranţa schimbării.
În
fiecare an în preajma lunii decembrie îl recitesc şi tot mai bătrân constat răsfoind
paginile că imaginile s-au mai schimbat, dar cuvintele rămân nemişcate ca un blestem.
Suveica
Întotdeauna lucrurile sînt, nu par, amestecate!
Rar conjuncţia astrelor și oamenii, permit
apelor care se varsǎ în albia Mare a vieţii,
sǎ rǎmânǎ limpezi și riguros individualizate,
astfel ca ţesǎtura întregului sǎ ofere un covor
viu și dinamic, integrând sufletul unui popor.
Se pare cǎ noi am pierdut demult culorile
fericirii! Nici nu știm dacǎ le-am cunoscut
vreodatǎ, dar e mai grav cǎ s-a rupt urzeala
și suveica nu mai trece însoţitǎ strîns
de ritmul vǎtalelor sǎ uneascǎ firele.
Şi în loc sǎ se adune într-un covor tricolor,
apele învolburate, negre și sinilii,
curg la vale răsucindu-se în ochiuri viclene
și noduri. Ştrangulate de tîrşuri şi rǎgǎlii
puse de-a curmezișul sub poduri apele ies din matcǎ.
De parcă nu mai ştim suveica ce hram poartă...
Într-o amestecătură de preoţi, militari şi jandarmi
Ne scoatem moaştele şi le plimbăm în barcă
Prin spatele blocurilor pe centură
pentru sfinţirea locurilor
Să fie suficient doar atît?
