Un dar de 1 Decembrie de la Monitorul. Mulţumiri Ion Calotă
https://drive.google.com/.../1ZtbdL3fkCo3tpZsPqpI.../view
Un dar de 1 Decembrie de la Monitorul. Mulţumiri Ion Calotă
https://drive.google.com/.../1ZtbdL3fkCo3tpZsPqpI.../view
Nu de mult Ana Bogdan a împlinit o vârstă. Şi
pentru că anul acesta, în opinia mea, a fost anul ei în tenisul românesc, am
căutat un pretext să-i dedic un text. Şi pentru că n-am făcut-o la aniversare,
o fac acum de 1 decembrie
*
Ana
are mere. Ştiam că Ana are mere, le văzusem crescând în livada de la marginea
drumului în umbra mărului Simonei Halep în care unii aruncaseră cu pietre dar merele
ei parmen auriu nu puteau fi scuturate, încă îţi furau ochii şi te îmbiau să
sari gardul şi să le culegi din pom. Apoi să le duci acasă, să le aşezi pe masă
înr-o fructieră de argint şi să-ţi umpli casa de bucuria parfumului. Poate că
se va face dreptate la TAS, să plătească cine trebuie!
Mărul
Anei era plasat mai în fundul grădinii, lângă fântână şi trecând să-mi astâmpăr
setea, ceva m-a făcut să privesc mai cu atenţie în frunzişul acela des,
fructele verzi, rare ce crescuseră la dimensiunea unei mingii de ping-pong, cam
cât semivocala unui diftong.
A
mai bătut un gong şi a venit toamna. Întors la fântână am aruncat privirea
dincolo de gard unde merele ionatane, ale Anei prinseseră culoare, ca nişte bile
de foc, cât mingea de tenis de câmp.
Am
zărit-o atunci si pe Ana, elegantă, suplă ca o zână, cu o mantie de magician căzută
pe umăr, dar în loc de baghetă avea în mână o rachetă Wilson
Burn 100.
Arunca,
fără număr, merele desupra capului, câte cinci şase deodată, le mângâia în
racordajul rachetei şi acestea se învârteau rotocoale în aer ca şi
cum, la o nuntă cu mai multe mirese, n-ar mai fi ştiut mirele care-i
este mireasa de fum.
Azi e ziua lui Virgil Diaconu. Incontestabil un poet valoros, orgolios din fire, un spirit polemic prin
excelenţă, cu un simţ critic fără jumătăţi de măsură, bolnav de literatură şi
artă, în general de frumos, avid de marea cultură, sensibil la minunăţiile
vieţii, săritor să-i ajute pe cei năpăstuiţi de soartă, şi,
mai întâi de toate un luptător, un războinic! Un războinic curajos,
dar solitar. S-ar lupta cu toţi pentru dreptatea lui! Rar înconjurat de
prieteni, de parcă s-ar teme că prietenii uneori pot înnegura lumina din
lampadar.
Fiecare Ahile îşi are un călcâi!...
Doamne ce îmi place să mă citez!
Ne ştim de peste cincizeci de ani şi pe lângă faptul că
suntem leat, mai suntem şi lunatici... Doar că unul s-a născut la Merişani cu
secerea lunii deasupra capului, iar celălalt şi-a început petrecerea lui la
Râmnicu Sărat, pe lună plină şi de-asta a crescut mai înalt.
Ce bine că n-am ţipat amândoi odată în acelaşi loc! Ne-ar fi auzit poate aceeaşi fată şi sigur
ne-am fi încăierat în inima ei la soroc.
Doi scorpioni în inima poeziei.
Doar că Virgil a încăput deja un Secol de poezie în cele
trei sferturi de veac împlinit, cum se vede în poză. În timp ce eu dacă aş face
un cadastru dosarului meu albastru, paginile de proză sunt mai întinse în câmp
deschis şi poezia ocupă un spaţiu mai mic.
Să fie secol zic, mai avem de scris!
Textul
acesta e rupt din Dosarul “Albaştrii”. Chiar dacă pare să fie un poem, un poem
trist, nu e! E chiar începutul romanului. L-am scris ca pe un acatist cu
speranţa schimbării.
În
fiecare an în preajma lunii decembrie îl recitesc şi tot mai bătrân constat răsfoind
paginile că imaginile s-au mai schimbat, dar cuvintele rămân nemişcate ca un blestem.
Suveica
Întotdeauna lucrurile sînt, nu par, amestecate!
Rar conjuncţia astrelor și oamenii, permit
apelor care se varsǎ în albia Mare a vieţii,
sǎ rǎmânǎ limpezi și riguros individualizate,
astfel ca ţesǎtura întregului sǎ ofere un covor
viu și dinamic, integrând sufletul unui popor.
Se pare cǎ noi am pierdut demult culorile
fericirii! Nici nu știm dacǎ le-am cunoscut
vreodatǎ, dar e mai grav cǎ s-a rupt urzeala
și suveica nu mai trece însoţitǎ strîns
de ritmul vǎtalelor sǎ uneascǎ firele.
Şi în loc sǎ se adune într-un covor tricolor,
apele învolburate, negre și sinilii,
curg la vale răsucindu-se în ochiuri viclene
și noduri. Ştrangulate de tîrşuri şi rǎgǎlii
puse de-a curmezișul sub poduri apele ies din matcǎ.
De parcă nu mai ştim suveica ce hram poartă...
Într-o amestecătură de preoţi, militari şi jandarmi
Ne scoatem moaştele şi le plimbăm în barcă
Prin spatele blocurilor pe centură
pentru sfinţirea locurilor
Să fie suficient doar atît?
(Îngerii nu mor niciodată)
De slăbiciunea
iubirii într-o zi
un înger
s-a frânt
ca o trestie
secerată de vânt
Minunea de stea
a căzut
stingându-şi focul
în cerul stătut
clătinat
în adânc
desfrunzite
de chipuri
sălbăticiunile
s-au ascuns
în inima unui
ţipăt mut
oameni smeriţi
şi au spus rugăciunea
şi-au zidit umbra
îngerului
în ghizdul
fântânii
însemnând locul
dincolo
de moarte
şi cumpănind
aripile
unei cruci