La sfârşit de iulie 2022
aşteptam să iasă de la Editura Hoffman romanul meu Casa Roşie. Era cea de-a
douăzecea carte pe care urmam să o pun pe raft, o carte jubileu. Cu o noapte
înainte avusesem un vis. Mă vizitase Dumnezeu şi pentru că mi s-a părut un om
deschis la minte şi priceput la cuvinte am făcut o înţelegere cu El.
Nu m-am mirat! Ştiam din
Sfânta Scriptură că El a inventat primul cuvântul-cărămidă de zidit palate în literatură.
La început, să mă fac auzit, am vorbit mai tare. Mă luasem după bârfa veche a
unora că la bătrâneţe, ar fi surzit de-o ureche…
— Doamne sunt disperat! Mă
tem că timpul meu limitat e isuficient să ajung să-mi termin opera!
— Omule nu fi disperat!
Facem şi noi evident cât putem, câte ceva din toate!
— Doamne, ştiu că ştii...
Am păcate! N-am postit vai, nici miercuri, nici vineri, dar vream să-Ţi spui că
nu-i numai vina mea. Un dosar la Securitate când eram tineri puştani, l-a oprit
pe poet în ascensiune lui şi de-atunci lucrurile au mers ani la rând pentru
mine împiedicat şi încet. Dacă n-ai citit Dosarul Albaştrii, dar nu-mi vine să
cred(!), am să Ţi-l trimit neapărat cu smerenie, mâine la primul ceas după
utrenie. Eu nu-l mai posed, dar promit să fac rost de el. Cunosc doi sihaştrii la
Uniune, încerc prin ei. Singurul exemplar afundat în imersiune de ani grei, ăla
de candidat refuzat a rămas la ei.
Convenţia ce-am semnat-o
în vis între mine şi Dumnezeu suna cam aşa:
“Pentru fiecare carte de
poezie, fie roman scris de autorul semnatar al documentului, i se va scade câte
un an din anii vârstei dumnealui, irosiţi excedentar cu securitatea!... Aşadar, poruncesc şi-i dau libertatea să
întinerească un an la fiecare carte tipărită, până când Uniunea Scriitoricească
îl va recunoaşte ca tânără speranţă, îndreptăţită să poarte titlul de “scriitor
român contemporan” şi-l va trimite gratis în vacanţă la Neptun. Altfel îi reneg
pe ei, şi-i fac moaşte! Cine ştie cunoaşte!...A început să se întâmple...
Ce vis! Ce vis! Abia acum
înţeleg ce e o putere cerească!...
