UZINA, partea III-a

 Profit de ocazie pentru că e weekend și mai postez o parte din capitol

UZINA, partea III-a

*

Noi cei de la control ne strângeam la ședințe în laboratorul lui Staicu. O încăpere mare din zid, poziționată sub biroul șefului de secție, cu geamuri largi ce dădeau spre afară şi cu pervazurile pline de ghivece cu flori. Se găseau acolo un microscop universal, câteva durimetre de încercat materialele şi dulapuri în care adăstau așezate pe rafturi o seamă de instrumente de măsurat: micrometre, pasametre, truse de cale, truse INTO pentru diametre, o potcoavă cât statul de om de verificat divizarea roților dințate şi multe altele. Toate îmbătrânite tehnic, dar bine păstrate. Șterse cu piele de căprioară după folosire, de omul ordonat şi riguros care era Ion Staicu. Abia preluase postul, de la Mitică Fulger, când am venit eu prima dată, şi-i era drag. Făcea totul ca să nu-l piardă! Nu se punea problema, era la locul potrivit.

L-am cunoscut şi pe Mitică Fulger. Cu el m-am împrietenit la Școala de partid, în toamna lui 89 când am sărit peste gard, cu el şi Georgică Mănescu. V-am povestit…

*

268

Petre Miu a coborât din biroul de la etajul 1 la ședință. Ținea ședință în fiecare dimineață. El era singurul care îmi știa situația, cu el se vorbise de la securitate. Puțin încurcat, m-a prezentat ca nou angajat echipei de la control din care plecasem cu câteva luni înainte. Nu știa cum să se poarte cu mine, nu mi-a cerut amănunte niciodată. Pentru el eram alt om, pe care nu-l cunoscuse, nu cel de dinainte.

Ca secretar al Comitetului de Partid pe secție(o secție cu peste 1700 de salariați la un moment dat), Miu mai avea un birou amenajat la etajul doi, BOB-ul, care a funcționat până s-a desființat partidul. Sunt sigur că Miu-lescu şi-ar fi dorit să iasă concomitent la pensie din ambele birouri odată, dar în decembrie 89 i s-au dat planurile peste cap şi biroul acela de la etajul doi i-a revenit, cu televizor cu tot sindicatului liber, lui Nae Ciobanu liderul maximus, Dumnezeu să-l odihnească și pe el!(Și-o fi făcut sindicatul îngerilor?... Mă interesează și pe mine cum ar trebui să ne intereseze pe toți...)

Mare zaveră a mai fost şi-atunci!

A rămas moștenire de la partid, pânza roșie de pe masa lungă, cele două bănci făcute de tâmplar şi dulapul de metal unde se țineau documentele (mult mai puține la sindicatul liber, ce or fi făcut cu dulapurile...). Doar tabloul tovarășului l-au dat jos. Nu e acum momentul, nu știam toate acestea în prima mea zi de serviciu din cea de-a doua descălecare.

 

Partea centrală în laboratorul lui Staicu era ocupată de un platou așezat pe un cadru de metal, cred că avea o tonă ca greutate, dacă nu mai mult. O masă mare plană din oțel masiv. Ca dimensiune numai bună de tranșat un porc de 100 de kilograme la țară, în ajunul Crăciunului. I se spunea rit-plat, nu rît-plat, chiar dacă tot la porc mă duceam cu gândul când ne învârteam mai mulți în jurul mesei râmând locul, să găsim pieselor din cutia de viteze abaterile calitative. Era rolul nostru în fond! Vorbesc așa pentru că am revăzut imaginea ce mă impresionase puternic la prima descălecare...

*

Pe platoul acela era așezat un cub şi două perechi de prisme una peste alta. Depărtate între ele, deasupra cărora era așezat un dorn, şi, înfipt în el pe axa secundară, stătea așezată carcasa de aluminiu a cutiei de viteze (carcasa porcului), pe care Staicu o răsucea toată ziulica la foc mic. Animalul avea picioarele şi capul retezate. Ion Staicu nu se oprea din lucru nici când ne vorbea Miu la ședință.

Se învârtea în jurul rit-platului ca un titirez, împingându-ne ușor ca să nu-i stăm în cale şi manevra într-un du-te-vino continuu, un dispozitiv alcătuit din două tije, una fixă şi cealaltă mobilă, montate într-o talpă plană ce luneca pe suprafața mesei. Dispozitivul aducea ușor forțat, cu o pârlitoare improvizată, ca să păstrăm plasticitatea imaginii anterioare (așa o vedeam eu atunci!). În vârful tijei mobile era prins un pupi-tast cu ecran gradat. Nu ieșea nici o flacără din palpatorul sensibil cu bilă. Probabil că în ecranul acela erau numărate şi înregistrate firele de păr nearse din șoriciul porcului.

Nu se terminase ședința şi Staicu îi făcu semn lui Gheorghe Stanca(Dumnezeu să-l ierte și pre el!), controlorul de la carcase, să-l ajute să întoarcă pe burtă carcasa. Ar fi fost greu de unul singur!… Cu un ciocan de bronz îi înfipse încă un dorn mai subțire pe celălalt alezaj, al axei primare. Aș zice după treaba asta cu alezajele, că de fapt porcul era o scroafă(!)… Apoi amândoi o așezară pe patru cale egale şi Staicu iar dădu drumul la pârlitoare. Nota într-un carnet firele de păr nepârlite, înregistrate pe ecranul acelui ceas.

270

 

Socotea ce socotea, aduna, scădea jumătate din diametrul dornului şi începea din nou. Probabil că nu-i ieșise bine la calcul şi făcea proba.

—Staicule, mai oprește-te dracului c-ai încins rit-platul ăla de tot! Să vă prezint un nou coleg...

—Nu pot șefu’ că vine Nae Ciobanu şi ne cântă la taragot în operativă că-l ținem pe loc, iar pe Ion îl știm cu toții.

Am prestat şi eu în laboratorul acela o vreme, mai târziu. Staicu pentru cutii de Dacie, eu pentru cutii de viteze Oltcit, când s-a ridicat lipită de clădirea veche o secție nouă. Vă spun sincer, nu aveam răbdarea şi meticulozitatea lui Staicu să pierd toată ziua cu pârlitoarea. Îmi făcusem dispozitive ajutătoare şi într-o oră, maxim două, terminam toată lucrarea. E vina mea desigur! Mi se confirmase încă o dată că mă grăbesc şi nu las lucrurile în tiparul lor clasic.

Cât am fost câteva luni suplinitor la Băbana, clasele 5-8, după treizeci şi cinci de minute terminam ora, şi cu predatul, şi cu ascultatul. Rămâneau cincisprezece minute, ce să le spun copiilor, bancuri? N-aveam talent! Doar nu era să le citesc din poeziile mele!… Mi le-ar fi interzis sistemul, ceva mai devreme. Evident că m-am retras din învățământ, nu-mi plăcea să păcălesc copiii. Pe șefi la uzină, n-aveam de ce! Dacă mă găseau stând pe scaun când intrau în laborator și citind ziarul, rămâneam acolo nu mă făceam că lucrez.

Bun băiat Staicu, Dumnezeu să-l odihnească! Tot timpul îl găseai în picioare, niciodată pe scaun!

271

Profesionist, dar temător. Vorbea cu doamna Tudor, secretara noastră, rezemat de rit-plat şi dacă intra cineva pe ușă dădea drumul la pârlitoare. Doamna Tudor era singura femeie din grupa de control a lui Miu. N-o ținea în birou cu el să nu-i iasă vorbe.

Curând au venit şi vremuri mai bune, când misoginul șef de control, a cedat secretarului de partid. Trebuia să-i împace cumva pe amândoi şi să țină cont de directivele de promovare a femeii, nu? Situația pe sexe s-a echilibrat şi în grupa lui Miu.

—Vă rog să-l ajutați pe Ion să se reintegreze. Iar către secretară:

—Doamnă, să-i faceți bon. Mâine să-l văd în halat şi să mergeți după legitimație la personal. Iar tu Cojocare să-l bagi în pâine. Îl iei pe lângă tine. Va lucra în atelierul Diverse deocamdată. Să-l ții departe de amicul Aurică, că-l strică!... (N-avea cum un ditamai secretarul de partid să se împiedice de un rahat de cacofonie!). Ăsta e în stare să-l învețe la prostii! Și către Aurică Manea(și el e înger acum)

—După ședință să treci prin montaj şi să-ți iei strâmbăturile alea de schimbătoare de viteze înapoi! Atât te-am rugat. Să nu mai văd stiva de manete aruncate pe jos de nebunii ăia că nu le pot monta! Apropo şi azi miroși a băutură, ce mi-ai promis?...

—Petrică, tu știi bine că ăsta e mirosul meu natural… (Aurică Manea, mai în vârstă decât Miu, avea o voce spășită şi domoală de om amărât.) Nu sunt muiere să dau cu parfum, da nici baligă de cal!... Iar manetele alea dacă te uitai mai bine vedeai că sunt furate de ei în schimbul trei, nu sunt livrate de mine. Nu sunt marcate, n-au punctul de vopsea aplicat, n-au trecut prin control final! Sunt luate direct de pe linie, neredresate.

272

Nea Aurică, mai în vârstă decât toți s-a prăpădit primul, Dumnezeu să-l ierte! Era singurul care vorbea la pertu cu șeful Miu. Lucraseră împreună la Hala IV. El i-a tras mâna lui Miu din strung când a început să urle. Şi-a rupt o mânecă de la cămașă şi la bandajat strâns ca să nu piardă sângele. Şi tot el i-a luat din șpan degetele, le-a înfășurat în hârtie de ziar şi a fugit repede cu ele la salvare, poate puteau medicii să le lipească. Nu s-a mai putut. Pe vremea aia la Pitești nu era ca acum chirurgie plastică. S-a vindecat, dar a rămas fără degete l-a mâna dreaptă.

Când voia să dea mâna cu mine îl apucam mai de sus şi priveam într-o parte. Nici acum nu știu bine câte degete îi rămăseseră întregi, unu, sau două.

Așa e viața îmbârligată. Ajuns șef de grupă la Cutia de viteze, Miu şi-a luat şi prietenul după el. Îi plăcea țuica lui Aurică, dar era un om cumsecade. Lua din dulap un gât, două, cam la vreo oră. Reglorii îi învățaseră melicul şi păstrau totdeauna sticla umplută la semn. („Petrică, vin-o să vezi că nu m-am mai atins de ea! E la semn, cum o știi de săptămâna trecută!...”)

De la ședință am mers împreună. Eram iar trei controlori în atelierul Diverse. Ajunși la punctul de control final Aurică s-a desprins de noi, își avea dulapul în linie. Nu era încuiat. A luat sticla şi a tras un gât mai lung, cu sete. Apoi a dat la o parte operatorul care redresa după sudură degetul levierului de comandă şi cu mâna lui, direct în dispozitivul de control (cum nu se face!), a îndreptat toate manetele aduse din montaj, fluierând în zgomotul acela din linie un cântec de pahar.

273

Îmi dau seama la recitire că din tot ce am povestit până acum despre contactul cu uzina, am extras mai mult părți incerte, neconturate, şi că se înțelege că în timpul acela toate lucrurile păreau inconsistente, anapoda (Oricum cred că voi mai reveni asupra textului.). Schimbasem o lume şi intrasem în alta pe care n-o înțelegeam, iar zgomotul acela de fond, infernal din secție, declanșat nu de o moară, ci de sute de mori care măcinau oțelul, nu avea darul să mă limpezească.

Distingeam deformat aburii, mirosurile, șpanul de pe jos, uleiul din utilaje care se scurgea pe cimentul jupuit, stivele de piese în dezordine, utilajele îngrămădite fără nici-o noimă, toate îmi intrau în ochi şi se depuneau precum o ceață groasă, iar oamenii îi simțeam doar ca pe niște umbre.

Când am revenit a doua oară în uzină trimis de securitate ca pedeapsă de data asta, s-a întâmplat să ajung tot la Miu. Întâmplare? Nu pot să fac supoziții, Miu avea un frate la securitatea centrală în București. Nu m-a întrebat nimic. Cu siguranță fusese informat. Mi s-a părut suspect. Ce nu mi se părea mie suspect în perioada aceea!

Nu trecuseră 90 de zile de întrerupere de când părăsisem prima oară uzina. În codul muncii era prevăzut că nu pierdeam continuitatea. Puțini au fost cei care m-au întrebat unde dispărusem atâta timp. Probabil puțini observaseră. Le răspundeam sec, celor curioși fără să dau amănunte. Îmi făceam de lucru, eram mai atent la oameni.

Patruzeci de ani am trăit în acel mediu şi m-am transformat odată cu el. Ar fi potrivită o fotografie ca cea de pe coperta Dosarului Albaștrii la prima ediție. O fotografie e mai relevantă decât o mie de cuvinte.

274

Liviu Păunescu directorul, prietenul meu de acum, mi-a spus că are un film de o oră cu imagini vechi din uzină. Poate îmi găsesc timp să văd cum arăta secția Cutii de viteze când am intrat prima oară în ea.

Cum arată uzina acum... secția Cutii de viteze? şi de ce mă simt legat de oamenii cu care m-am certat, pe care i-am ajutat şi m-au ajutat în aceeași măsură? Pe unii i-am admirat, pe câțiva i-am iubit, pe alții am încercat să-i înțeleg. Fiecare își găsește locul în amintirile mele. Din păcate e prea puțin să-i adun într-o carte. Nu am conflictul(!), acțiunea spectaculoasă(!), drama(!)... Dar în paginile unui capitol, concentrând 40 de ani, e mult, e puțin(?), sunt anii mei — rămâne de văzut!…

Victor Cojocaru m-a învățat tot ce știu practic într-ale calității. Cum să interpretez un desen de construcție, ce e o cotă, o toleranță, un lanț de cote, un ajustaj, cum se măsoară cu șublerul, cu micrometrul, cum se face un joc de cale. A mers cu mine la microscopul din laboratorul lui Staicu şi după ceva parlamentări, l-a convins să mă lase să-l folosesc. Ce înseamnă o elice, un profil, o abatere de paralaxă… Cum se măsoară rugozitatea cu rugozimetru, dar mai ales cu buricul degetului mare…

Celelalte, intransigența, respectul oamenilor, le-am însușit singur. Prindeam repede.

Se terminase de clădit hala nouă, lipită de cea veche a Cutiei de viteze Oltcit, în partea stângă spre turnătoria de fontă care urma să fie rasă de pe fața pământului, curățit locul, nivelat și făcut acolo o rampă pentru automobile. (Clădirea turnătoriei, ca o corabie scăpată dint-o furtună devastatoare, eșuată în mal după refluxul timpului, era una dintre halele vechi primite moștenire din vremea când întreprinderea se numea Vasile Tudose și nimeni încă nu visa că se vor construi acolo Dacii.)

Când au venit francezii să facem împreună cutiile de viteze Estafette, nu le-a convenit nici una dintre cele cinci hale pe care le-au vizitat și au hotărât construcția uneia noi după modelul lor. Până ce aceasta a fost ridicată din temelii, s-au ocupat de mâna de lucru și au trimis în Franța la specializare personal din toate domeniile. Astfel că odată cu documentația tehnică și utilajele cumpărate din Franța, s-au întors muncitorii, reglorii, maiștrii și tehnologii, instruiți şi familiarizați cu modul de lucru riguros și exigent al marii industrii.

În istoria nescrisă a automobilelor, colectivul disciplinat format la Cleon a constituit în timp, rezerva de cadre pentru toate extinderile și dezvoltările de fabricație ulterioare, de la motoare și până la montajul pe bandă al automobilelor. A fost foarte greu să se spargă blocada lui “merge și-așa”. O să par incoerent dar vă dau un exemplu.

Cine nu a auzit dintre cei bătrâni de Marele Chiru? omul decorat cu toate medaliile, eroul muncii socialiste, reprezentant de frunte al clasei muncitoare? Într-un moment mai greu când Cutia de viteze se afla în impas, nu mai făcea față ritmului benzii de montaj și cerințelor de pe piață, Chiru a venit la conducerea secției, detașat să deblocheze cu activismul său situația. N-a făcut purici aici! “Merge și-așa” n-avea cum să se întoarcă în cutia de viteze, unde se instauraseră reglajele fine și autocontrolul. Colectivul l-a respins în câteva luni.

276

Hala nouă a cutiei de viteze Oltcite lipită de cealaltă care producea pentru Dacia era mai luminoasă. Utilajele noi lăsau între ele un spațiu larg după norme deja ergonomice. Se împărțise personalul în două și fuseseră implantați în ambele secții angajați tineri. Președintele Nicolae Ceaușescu își anunțase o vizită și de trei zile se muncea numai la curățenie. Un munte de rumeguș cărat cu remorcile, scădea în spatele secției cu fiecare oră care se scurgea. Se spălase cu rumeguș a treia oară culoarele înnegrite de ulei din secția veche a Daciei, ridicată după planurile francezilor, iar utilajele, șterse cu laveta și revopsite, căpătaseră alte straie.

Trasajul dungilor cu vopsea albă era să producă un dezastru în dreptul liniei de fabricație prelucrare fontă, condusă de maistrul Căprescu(Doamne câți îngeri!). Dungile se încălicaseră. Tocmai trecuse Florina, blonda frumoasă de la brigada artistică, lucra la dispeceri și țigănușul care trăgea dunga cu ochii la picioarele ei ce prelungeau frumos tocurile înalte, greșise direcția cadrului de lemn. Ca să repare a mutat cadrul și a mai tras o dungă alături de cealaltă, deschizându-se un V ca semn al victoriei socialismului. Bietul Căprescu, să pleznească de inimă rea!... Au răzuit cu cuțitele și au trasat corect în ultimul moment.

277

Totul era pregătit. Se instruiseră oamenii. Muncitorii trebuiau să rămână în fața utilajelor musai pornite, iar personalul auxiliar și tehnic urmau să facă un cordon viu care să aplaude când va trece tovarășul și tovarășa. Cu câteva ore înainte de marele eveniment au apărut directorii, mulți nu puțini ca să verifice. Părea că totul este în regulă. Apoi au verificat traseul securiștii. Ici-colo au lăsat câte un om în civil la supraveghere. Și totuși ceva a fost scăpat din vedere.

A sosit o camionetă cu două buchete mari de flori, dar cine să le înmâneze? Nu era nimeni pregătit. Zvonul circula că cei care înmânau florile, trebuiau să aibă un instructaj special și analizele la zi. A fost desemnat mi se pare să înmâneze florile Bebe Bulearcă, normatorul și Ileana Constantin sau Florina.(Precizări necesare în ediția II-a. Florina cea cu tocuri înalte a înmânat tovarășului florile, după ce a găsit la magazie o pereche de bocanci de protecție pe măsură.)

După vizită, l-am auzit pe B.B. că e pregătit să nu se mai spele pe mâini o săptămână.

*

În timpul vizitei l-am zărit pe Constantin Ivan, inginerul șef, cel care avea să ajungă director la ECMA în “democrație” după 89 şi director general la ARO Câmpulung o vreme. Se cocoțase pe batiul unei mașini speciale, Alzmetall, pentru punerea căreia în funcțiune lucra o echipă de nemți. Nemților li se dăduse liber în ziua aceea. Avea nelămuriri cum funcționează comanda numerică și tot apăsa niște butoane răsfoind cartea tehnică. M-am desprins din locul

278

de la marginea culoarului unde stăteam, să-l anunț că deja a intrat delegația în Cutie. Nu s-a sinchisit, a dat din mână a lehamite și a continuat să analizeze problema.

Îndată s-au alertat doi securiști, cu ochii țintă la mișcările inginerului s-au apropiat. Trecea tovarășul. Lumea aplauda furtunos, iar inginerul Ivan cu spatele, nu și-a dat jos picioarele de pe batiul Alzmetallului. M-am întors la dânsul după ce trecuse delegația. Aveam o relație de simpatie reciprocă, eu mai mult din respect și dânsul, mai mult din bunăvoință. Rangul.

— Ați jucat neînțeles şi periculos azi, sfidând nația, putea să iasă scandal!

—Ai mă Ione, că tu ești băiat deștept!... Arată-mi mai bine măsurătorile de la Alzmetall!

Când era director la ECMA la un moment dat prin 95, mi-am luat inima în dinți și i-am bătut la ușă. Intrasem de mai multe ori în biroul acela mare, dar niciodată în interes personal.

—I-a zi-i măi Ionescule, ce statistică specială îmi aduci de la cutie? (Făceam rapoarte statistice din când în când…)

—Domnule director, știți… și cu un ton de vinovăție am continuat. Eu scriu poezie și vreau o sponsorizare legală pentru editură… Se poate dacă doriți!… S-a uitat lung la mine, puțin neîncrezător…

—Ai un manuscris? L-a luat, s-a uitat la titlu (Pasărea ceții) și i-a dat drumul în geantă.

—M-ai băgat în ceață de tot, într-o ceață deasă! E o documentație interesantă, nu pot s-o studiez aici, am s-o iau acasă. Am scris și eu poezie când eram la liceu, vreau să văd dacă pasărea ta zboară pe gustul meu. Vii mâine să-ți dau răspunsul. A doua zi, pe birou, hârtiile erau deja semnate.

 

—Ai grijă Ioane să nu le amesteci! Să faci la pinioane poezie din statistică, și statistică din poezie în lumea artistică!… Ar fi o eroare stilistică!

Făcuse risipă de cuvinte. Vorbea puțin. I se zicea Mutul. Respect!

 

UZINA, partea II-a

Schimbul 1

În șpan se intra cam pe la șapte şi jumătate. Până atunci maiștrii, șefii formațiilor, se informau deja la

260

montaj care sunt lipsurile. Prima grijă când intrau în secție era să treacă pe la căpătâiul bolnavului. Montajul aflându-se imediat în dreapta, arăta ca un spital de campanie unde bolnavul agoniza conectat la aparate. Trebuiau să-i citească pe rând, pulsul, tensiunea arterială şi restul… Fiecare pe specialitatea şi domeniul lui, şi să consemneze conștiincios în propriul carnet de însemnări, datele din fișa medicală. Rar se întâmpla să găsești bolnavul sănătos şi în stare normală, adică să-şi fi făcut norma de cutii de viteze în schimbul trei, fără nici o problemă.

Ori gâfâia cu respirația întretăiată, ori avea febră şi i se ridicase tensiunea de-i săreau piulițele de contur din senin, nerezistându-le filetul la cuplu de strângere, ori îl dureau rinichii, ori nu mai funcționa ficatul, ori i se blocaseră sateliții... Să te ferească sfântul să i se urce problemele la cap şi bolnavul să fluiere în viteza IV-a, ca nebunul! Sau să calce strâmb, pinionul de atac pe roata conică, să strice pata de contact. Greu să înțelegi viața de cuplu!… Atunci ar fi fost al dracului de tot!

Fiecare în sinea lui era pregătit de răul cel mai rău! Se strângeau la capul bolnavului în bancul de probă toți specialiștii, plus corul de bocitoare, de parcă se dăduse cu goarna. Nu mai aveai loc de atâta suflare. Nea Ion Surditu, controlorul, în halatul lui galben asculta cu stetoscopul în prelungirea urechii, corpul bolnav al cutiei şi explica precum un profesor chirurg de prima mână în fața studenților mediciniști, strânși în jurul mesei de operație, unde e buba şi cum ar trebui extirpată.

Venise şi directorul, unul dintre ei. Să zicem că de data asta era Liviu Păunescu, sau Ivan Constantinescu sau Scânteie Tomescu… Nu, Scânteie nu, că asta e porecla, celălalt nume nu mi-l amintesc. I-a făcut semn șefului de secție să iasă afară din banc.

261

—Bădiliță, caută-l pe tovarășul Miu-lescu şi veniți amândoi la tine în birou.

—Nu intrați să ascultați problema tovarășe director?... Şi făcu semn către bancul de probă. Huruie mai tare pe mers înapoi. Eliberez locul!... Îi dau afară pe toți specialiștii lui pește şi închidem ușa la cabină. Așa se aude mai bine!

—Măi Vasilică, ți-am zis de o mie de ori, degeaba ești băiat deștept, că nu pricepi! Ăsta e oful meu!... Aștept de la tine să nu-mi bat gura degeaba!… De ce v-aș mai plăti pe voi, dacă le fac eu pe toate?...

 

Iliuță Vasile, maistrul de la atelierul Diverse, subțire şi pipernicit cum era, când intră pe ușă întârziat oarecum, își băgă capul între umeri văzând atâta lume strânsă şi trecu mai departe. De data asta nu se opri în montaj, strecurându-se neliniștit direct către linia lui de Diverse. Îi dădu ocol, lucrurile păreau în ordine. Controlă ca de obicei legitimațiile de pe birou şi le puse la locul lor.

Cu inima îndoită își făcu olecuță de curaj şi se întoarse la montaj. Avea totuși speranță. Tevatura era prea mare ca să fie generată de furcile şi mărunțișurile sale diverse. A ocolit mulțimea adunată ce parcă se mai rărise, intrând în montaj nu pe la bancul de probă, ci pe la celălalt capăt al benzii. Leana, fata care asamblase capace spate în schimbul de noapte, se îmbrăcase deja să plece acasă, îl văzu şi îl strigă:

262

—Nea Iliuță, o zbârciși în cozoroc!... De la trei nu mai am pătrate! Dacă nu era treaba cu cuplu conic, intrai matale pe țeava tunului. Ai avut noroc!...

De unde luase nebuna expresia aia cu „zbârcitul în cozoroc” nu pot să știu, că nici în dicționarul de expresii românești n-am găsit-o!… Poate de la șapca ce-o purta șmecherește pe ochi… Îi înflorise un zâmbet în interior ca o dâră luminoasă pe suflet, dar nu-l dădu pe față, nu-l afișă în pervaz… De n-ar rezolva ăștia problema toată ziulica, aş scăpa de necaz! Poate mi-aș mai reveni o țâră!

Trecu mai departe pe la celelalte posturi unde se asamblau piesele din atelierul lui. Își notă în carnețel stocurile şi se grăbi să ajungă la ședința operativă. O ședință scurtă de cinci minute în care comunica reglorilor prioritățile zilei.

În general operatorii știau ce au de făcut. Își trăgeau piesele de la operațiile anterioare în coșuri, sau în cutii de metal agățate cu un cârlig, târșindu-le direct pe ciment, porneau utilajele să se încălzească, mai schimbau o vorbă între ei sau plecau după vreun dispozitiv sau sculă la magazia de SDV-uri a doamnei cu nume de floare, ceva mai ofilită ce e drept. Trandafir sau Bujor o chema, nu sunt sigur, n-am apucat-o prea mult că a ieșit la pensie. Cred că Bujor… Oricum nu contează prea mult!

Bujor era doar numele căci dacă aveai nevoie de ceva, o freză specială, un cuțit cu pastilă vidia spre exemplu, scotea pe ghișeu numai ghimpi de trandafir... Găseai la ea doar burghie obișnuite şi pietre de polizor.

—Ce crezi dumneata că vidia crește pe câmp? Costă parale! De unde să ia statul să vă dea la toți? Descurcă-te şi matale cum poți! Şi te întorceai tâmp ca boul în jug... Mama ei de viață, cum să ari pe câmp, fără plug!?

263

Îl auzeam pe meșterul Ilie din punctul meu de control final:

—Ce dracu băi Sora, iar n-ai avut pătrate la montaj! Sora, nefiind vreo soră de caritate ci reglorul care răspundea de pătrate. Era el mai lent, mai încet de felul lui! Dădea din cap, te aproba, dar până să-şi clintească picioarele dacă îl trimiteai undeva, mai dura…

Nu vreau să abuzez de răbdarea dumneavoastră şi nici să vă provoc simțul tehnic, dar când am scris Gușterele, câțiva comentatori avizați de care eu în general țin seamă, cum ar fi Dumitru Ungureanu, mi-au reproșat că romanul meu ar fi trebuit să aibă mai mult epic.

Dimpotrivă, prietenii mei albaștrii Ică şi Nae, când am vrut să dau drumul la tipar ediției a II-a şi le-am citit noutățile din carte — schimbând şi titlul în Albaștrii. Dosarul, de data asta — m-au certat pe drept că Uzina, capitolul pe care îl parcurgem acum împreună iubite cititor, o fi epic dar nu are legătură cu albaștrii. „Şi-a pierdut spiritul alert, captivant pe alocuri şi pe deasupra are multe lungimi care nu interesează, devine plicticos. Adaugi prea multe nume noi, practic e o altă carte. Şi nici măcar nu pui accentul pe trăirile tale, să te împlinească în calitate de personaj!” (Pot să fiu de acord, rațional cum sunt, cu vorbele amicilor mei, dar nu întrutotul. Uzina mi-a nivelat reliefurile, m-a trântit din înaltul cerului cu brutalitate într-o altă viață ce a devenit până la urmă viața mea, cu plictisuri, monotonie, lentoare, uzură şi multă ceață... Eu

264

am suportat timp de 40 de ani atmosfera aceea. M-am adaptat, am viețuit acolo! Vreau să văd, dumneavoastră cât rezistați doar să citiți cartea?... O să revin fără îndoială. Dar să reiau dimineața de unde o lăsasem în biroul șefului de secție Vasile Bădiliță…

 

—Nea Petrică ești matale Mare Șef la calitate, da am să te rog azi să privești situația ca un secretar de partid. Directorul se așezase în capul mesei pe scaunul șefului de secție şi continuă amical. Scaunul, unul special, era reconstruit dintr-o banchetă de Dacie. Stătuse o vreme prin laboratorul lui Staicu, adus de la Montajul general. Controlorii noștri mergeau des la Finisări să probeze cutiile reclamate pe pista de încercări. S-a împiedicat vreunul de el, uitat pe undeva şi l-a aruncat în camionetă. Unde să-l lase, că în banc era deja unul? L-a dus în laboratorul lui Staicu. L-a văzut Bădiliță într-o zi, scaunul, şi l-a confiscat. A chemat tâmplarul, i-a dat sarcină să-l aranjeze, să-i facă un cadru şi să-l ducă sus la el în birou.

—Bun fotoliu ți-ai tras Vasilică! Are vreun buton, vreo manetă? Se dă pe spate când te culci? Cine îl întinde, tu, sau Mioara secretara?... Bădiliță se roșise tot! Un băiat fin, educat…

—Hai, că nu te spun la nevastă! (Sigur, după vorbă, nu mai am dubii, era directorul Liviu Păunescu, nu era Ivan!). Reluăm.

—Nea Petrică, omule, avem o problemă. Nu spun eu să dai drumul la cutii, calitatea e supremă în socialismul tău şi al meu multilateral dezvoltat, după cum până şi tu ai aflat!...(Mucalit directorul Liviu! Îl cam lua peste picior pe Miu, dar tot el apoi îi semna din când în când câte-un ștat de prime, după nevoi… Nu se supăra!).

265

—E momentul să ne gândim şi la oameni că ei au muncit, nu au stat de vorbă ca noi amândoi. Nu știu cum le vom acoperi salariile? Şi dacă blocăm montajul va trebui să demontăm sute de cutii, pierdem câteva zile!… Cel mai grav e că va sta banda la Automobile! Ne trezim cu primul secretar peste noi. Mai analizează, ia-l pe Bădiliță, analizați împreună! Cu specialiștii tăi, cu Surditu, cu Minciu, cu Ionescu ăla albastru de la pinioane(după ce căpătasem ceva experiență la atelierul diverse, am fost avansat controlor în atelierul de pinioane), că e mai liber la bibilică şi poate scrie şi-o poezie… Îl cooptați pe Iordache de la tehnologi… Să mai lase afacerile cu cupluri conice de Rabă, că-mi vin odată dracii şi pun securiștii la treabă! Cât de specializat o fi fost el la Gleason, în America!... (Vasile Iordache, inginer tehnolog, îl ducea mintea, cunoștea bine utilajele. El fusese dincolo de ocean trimis de uzină să le ia în primire.

Făcea uneori câte un ghișeft în particular, mai un cuplu conic de Rabă, mai unul de tractor… Venea noaptea din Colibași, când nu se lucra pe linie, da drumul la mașini şi prelucra piesa singur din operație în operație. Binevoitori să ducă informația unde trebuie, se găseau!… Rămâneau urmele deh! Se mai dereglau utilajele, utilajele vechi, nu le mai corespundeau gradațiile la reglajul fin…).

Liviu își continuă poezia, coborându-și vocea de unde o ridicase, ritos ca un director ce era.

—Corectați pata de contact la cuplu conic şi asigurați-vă că băgați în tratament loturi de piese bune.

266

În plus, pune băieții tăi să facă măsurători, să vedem dacă nu cumva nu mai reușim să stăpânim deformațiile din tratamentul termic. Nu te învăț eu. Aștept un raport.

—Domnule Director am înțeles şi am atâta experiență încât credeți-mă știu ce trebuie să fac! Putem să ne dăm în cur şi-n cap, să ne scremem mult şi bine, zgomotului de cuplu conic nu-i dăm de hac! Nu-l putem preveni, nu-l putem aduce în parametrii, el se rezolvă doar de la sine! (Recitind textul la corectură mi-a sunat strâmb ceva la ureche. Un secretar de partid trebuia să-i zică tovarășe, directorului… Nu domnule! Suna al dracului de rău!... Să nu fi fost pe vremea astalaltă?(anii se pun ușor). Că şi după revoluție până au venit francezii, o perioadă, tot așa se întâmpla!…

Fac o confuzie?... N-o fi fost Liviu Păunescu directorul? Să fi fost Scânteie?… Știți deja că eu, autorele, nu stau bine la capitolul memorie. Ca prozator, diletant oarecum, aprind focul doar ca să iasă fum. Nu vreau să reproduc uzina în date exacte, într-o ordine firească a lucrurilor, nu fac istorie. Eu descriu generalități semnificative, întâmplări, tipologii, dintr-o altă lume în care intrasem fără voia mea.)

—Petrică, eu zic totuși că ne înșală şi bancul! Adăugă Bădiliță șeful de secție, concesiv, de pe scaunul cam tare pe care se așezase. Între timp secretara a adus cafelele aburinde. Bădiliță, după pauza olfactivă necesară privirii… a continuat.

—O să-l pun pe meșterul Pană cu mecanicii lui să schimbe flanșa şi rulmenții bancului de probă. Că şi motorul l-ai auzit parc-ar fi de tanc! Zgomotul se transmite de la motor la cutie... Directorul Liviu deja nu mai urmărea conversația, nu mai era interesat. Sorbea din cafea şi cu ochii concomitent altundeva, exclamă:

267

 

—Păsărică mică, văd că ai pus cafea amară de la Vasilică şi dulceață de la tine! Mâine dimineață faci un ocol şi vii la mine la birou să-ți dau un pachet de Jacobs, să ai pentru protocol! (Da, era precis Liviu Păunescu!…prietenul meu de mai târziu, Dumnezeu să-l odihnească.)

*

UZINA, partea I

 

Notă

 

Mai mulți colegi din Cutia de viteze m-au întrebat de unde pot cumpăra cartea Dosarul Albaștrii în care un capitol ce poartă numele Uzina, se referă la secția Cutia de viteze și la oamenii ei. Chiar dacă Dosarul Albaștrii a apărut în două ediții succesive, la Editura Paralela 45, respectiv Editura Detectiv Literar, tirajul a fost epuizat foarte repede. M-am bucurat să dau de urma cărții în Biblioteca Senatului American, dar și la Paris, și în Germania. Ea poate fi citită în SCRIBD pe net, dar și în alte locuri... Ca fapt divers mi s-a oferit pe email de la un colecționar 100 de euro pentru un exemplar, dar nu l-am putut onora. Cred că succesul s-a datorat mai mult subtitlului cărții, ales de Călin Vlasie, fostul director al Editurii Paralelei 45, anume, Fenomenul Pitești 1971 și descrierii unor abuzuri făcute de securitate înainte de 1989. M-am gândit că ar fi corect să public aici în Grupul Cutii viteze câteva părți din capitolul respectiv, mai ales că am folosit numele aproape reale(cu mici modificări uneori) ale celor care apar în carte. Textul este mai lung și de aceea am să-l împart în mai multe postări. Pe cel care va avea răbdare să-l citească până la sfârșit îl rog să-mi lase un semn

 

Capitolul XI. Uzina

 

„Ionescule, tu mergi la uzină!"

Acea expresie mi-a conturat mult mai ferm viitorul decât am crezut. Un viitor cu orizontul limitat. Uneori timpul se rostogolește lent, poate că nici nu se rostogolește cu adevărat, e ca o linie dreaptă desfășurându-se pe un arc de cerc şi descriind o altă curbă specifică din perspectivă diferită, cu alte înțelesuri, dar cu aceeași origine, punctul de la care s-a pornit.

Raza cercului meu de bază se întindea pe 15 km, între Cartierul Trivale şi Colibași poarta 1, într-o lume pe care aveam să o cunosc bine preț de o viață de om. Nu m-a copleșit nici cu micile ei probleme, nici cu cele mari.

254

Mai degrabă mi-a conferit doar o anumită valoare de întrebuințare. N-am să descriu mecanismul, intrasem în el şi prima, şi a doua oară, angrenându-mă din mers. Reveneam în uzină. După terminarea liceului, câteva luni, am fost suplinitor în învățământ, apoi recepționer de marfă la o întreprindere comercială.

Primul contact cu industria de automobile e încă viu în memorie. Mi s-a părut dur, dar l-am suportat sperând că trecerea mea prin acea experiență de viață va fi scurtă şi nu-mi va afecta planurile de viitor.

Când am deschis ușa în secție, impresia a fost catastrofală. Un zgomot surd, nici țipenie de om pe culoare, doar undeva în dreapta trei bărzăuni probau la bancul de probe ultima cutie de viteză asamblată în schimbul de noapte. Se luptau cu ea s-o ridice pe un cârlig. Semăna cu o carcasă de porc…

Imaginea în sine m-a frapat, pedeapsă nemeritată. Parcă revedeam într-o altă dimensiune, o tăiere de porc la tata mare în curte. Gușterele ăl bătrân.(Guștere aveam să-l numesc după titlul romanului pe  care l-am scris mai târziu povestindu-i viața)

Trei bărbați puternici luaseră de picioare porcul şi îl trântiseră pe jos. Îl țineau strâns şi am văzut clar când unul dintre ei i-a împlântat cuțitul adânc. A țâșnit sângele şi un guițat sfâșietor m-a făcut să alerg şi să mă închid în casă. Abia după vreo oră la insistențele Veroanei, o soră de-a tatei, am ieșit afară la șorici.

N-am mai văzut porcul, îl porționaseră. Inima, ficatul, bojogii, șuncile, slănina pentru topit, greabănul, șira, coastele, șoriciul rulat şi așezat pe fundul hârdăului. Tata-mare mi le-a prezentat pe toate şi mi-a explicat rostul şi rolul fiecăruia, inclusiv filozofia vieții porcului.

255

„Tăierea în ajunul Crăciunului e împlinirea destinului!” își susținea ăl bătrân dizertația.

N-am înțeles!... Am început să plâng, aveam opt ani, în primăvară murise tata. Am cerut oamenilor acelora să-l lipească bucată cu bucată şi să-l facă la loc cum a fost. Rădeau în hohote. Mi-au explicat că nu se mai poate, băuseră țuică fiartă, le tremurau mâinile şi cuțitul nu tăiase la semn, nu se mai potriveau îmbinările, cum să-l mai lipească?...

Nu mai eram copilul neștiutor de atunci, dar nu avusesem nici-o legătură cu industria. Nu știam cum arată o cutie de viteze. Cui să fi pus întrebările? Mama nu le știa pe toate… Pe mine mă stârnea metafora, n-am crezut că voi fi pedepsit de viață să ajung în industrie.

Părăsisem uzina cu multe speranțe în vara lui 71, înainte de evenimentele care mi-au marcat viitorul. Voiam să mă pot pregăti în liniște pentru examenul de admitere la facultate şi nu concepeam să revin acolo. Credeam că am închis acel capitol.

După procesul public, atunci când securiștii m-au obligat să mă întorc, am luat acest fapt ca pe o condamnare. Se poate trai şi înconjurat de sârmă ghimpată!...

Scriind la prima ediție a cărții, mi-am dat seama că în mintea mea cele două perioade se contopiseră. Poate pentru că mi-am impus să șterg din memorie noaptea din clădirea securității, pistoalele, procesul, atacurile de panică, insomniile, xanaxul prescris de doctorița Ierimia la LSM, reușind cumva astfel să pot merge mai departe. De aceea probabil în prima ediție nu am

256

consemnat nicăieri că până în vară, în anul acela, mai fusesem angajat al uzinei. Am vrut să ascund o parte a vieții mele. În plus nu eram deloc mândru de eșecurile repetate la examenul pentru admiterea la facultate. Îmi alesesem regia de teatru şi film, acceptând în cel mai rău caz teatrologia şi filmologia. Concurența la Institutul de teatru era mare, în jur de 50 candidați pe un loc. Ca suplinitor în învățământ, recepționer la un depozit de menaj, militar şi apoi lucrător în uzină, pierdusem trei ani, deja mi se părea prea mult!

Prima construcție a Dosarului Albaștrii, după patru decenii de la cutremurul nostru, s-a ridicat pe baza dosarului găsit la CNSAS şi rămășițelor scoase de sub dărâmăturile memoriei mele profund afectate. Secvențele s-au lipit lângă amintirile celorlalți albaștri cu care am reușit să stau de vorbă. Descopăr acum când rescriu pentru ediția doua o serie de inadvertențe, dar acestea nu au schimbat cu nimic sensul povestirii. Sunt doar mici amănunte. Mă străduiesc să le înlătur, mi s-au mai limpezit multe, am reușit să vorbesc şi cu Sanda, doar Anca şi Gess dintre albaștri n-au lăsat nici o urmă să le pot găsi.

*

Uzina începea cu prelungirile ei, un fel de tentacule uriașe care funcționau ca niște ventuze, absorbindu-i sau vărsându-i pe muncitori prin cele opt guri/porți de intrare/ieșire, direct în/din burta monstrului. Nici caracatiță, nici balaur!... În realitate avea câte ceva din amândouă, dar şi o puturoșenie oarecum domestică. O lentoare pe care nu știai de unde s-o apuci. Un mutant care te storcea de vlagă în malaxorul lui şi-ţi atrofia simţurile.

257

Am avut oarecum revelația de la prima angajare, că uzina era înconjurată în extensia ei imaginară, cu sârmă ghimpată. Unul dintre informatori scria într-o notă că ciudatul de mine căutam prin uzină sârma ghimpată cu care să-mi decorez camera albastră. E puțin adevăr aici!

În vara aceea, existase tentativa de a umple caracatița desenată pe pereții apartamentului meu de pictorul Ion Pantelie, cu un colaj şi aveam nevoie de sârma ghimpată să-i marchez conturul. Sârmă pe care am căutat-o inutil pe terenul viran din spatele cutiei de viteze.

*

Între șase şi șase şi zece minute plecau autobuzele spre uzină din toate cartierele Piteștiului şi se încolonau la ieșire pe sub podul din capătul străzii Calea București, peste care trecea calea ferată. Un șarpe lung segmentat de farurile aprinse, înșirat pe câțiva kilometri, dar şi o întrecere nebunească în interiorul corpului de tablă pe roți, ce se smicea în ocolișuri şi depășiri periculoase până la Micești unde se termina șoseaua pe două benzi către Câmpulung şi făceai dreapta la nouăzeci de grade pe strada uzinei. Cel care intra primul în Colibași, acolo nu mai era loc pentru depășiri, se mândrea toată ziua zicându-și Domnul Viteză.

De obicei primul ajungea Gică Nebunul, un puști înalt și slab, cu o nevastă frumoasă, blondă, contabilă pe undeva prin uzină. Gică a lucrat câteva luni la Cutia de viteze ca strungar,

258

de acolo l-am cunoscut. Probabil îi luaseră caralii  temporar carnetul, dar s-a întors la autobază după ce i l-au dat înapoi.

Dacă te grăbeai — sau doreai să-ți testezi rezistența la rupere, voiai să încerci cât ți se slăbesc șuruburile când trăiești periculos sau să te scuturi de coșmarurile nopții — îl alegeai pe Gică. Nu poţi ştii niciodată ce zace într-un om! Pe mine mă saluta respectuos şi manierat de departe. N-ai fi zis că e același om care la volan turba, fierbea sângele-n el! Nu mai contenea cu înjurăturile dacă nu i se făcea loc să depășească în traseu.

Țuica se vindea în parcarea uzinei direct din portbagaj de către negustori ambulanți, pentru înviorarea degustătorilor matinali, la juma de litru. Se creau grămezi spontane, moluri în mișcare înaintând lent spre porți. Sticlele gata pregătite circulau cu iuțeală de mână, de la mijlocașii la grămadă către linia de trei-sferturi. Pare că puterea octanică a combustibilului sau cantitatea, nu era suficientă pentru maximum de capacitate la care se puteau tura motoarele, ceea ce de fapt îi îndârjea pe combatanți, dar nu voiau să riște.

Produsul inflamabil interzis conform decretului 400, se consuma doar în afara gardului uzinei, iar la poartă trebuia să întorci capul când arătai legitimația şi să-ți ții respirația, ca să nu-i dai un damf puturos în față portarului. Portarii se arătau băieți sensibili, dar pe fond erau cumsecade!

„Măi nene a intrat în haine! Mirosul e rămas de la povarnă!... Am făcut țuica şi nu mai scap de damful ăsta păcătos! Te înțelegeau. Important era să te ții pe picioare, căci dacă vreun ins mai al dracului băga de seamă clătinări în peisaj, nu te mai lăsa sa intri.

259

M-am dat jos din autobuz la poarta 1. Nimerisem în autobuzul lui Gică. Cu o zi înainte în biroul securistului care mă anchetase, el și încă un ofițer, îmi dăduseră o hârtie pe care era scris cu litere mari un nume MIU PETRE. Nu le-am spus că-l cunosc pe Miu şi mai lucrasem la el până în vară. Ei m-au asigurat șmecherește că MIU e o prescurtare de la Meseriile Industriilor Ușoare şi Petre e Sfântul Petre, șeful de la calitate. Dintre toate posibilitățile ce mi se puteau oferi, la el era raiul pe pământ. Musai să-mi dispară din gând facultățile şi apucăturile dușmănoase! Trebuia să consider că acela a fost un vis urât. Aș fi pierdut vremea degeaba. Doar clasa muncitoare are perspective certe să ajungă în paradis.

„Şi unde pui că la uzină salopetele sunt albastre tot ca idealurile voastre!” Mi s-a cerut să nu-i fac de râs că ei, securiștii au investit încredere în mine. „Poezia adevărată o poți găsi doar la munca de jos!” (Recunosc în context, m-a furat un pic condeiul, desenând floricele pe text. Realitatea e că securitatea nici măcar nu se sforțase să cerceteze şi să afle că eu îl știam pe Miu şi mai lucrasem în uzină la cutii de viteze, chiar în echipa lui.)

CURĂȚITORII DE FÂNTÂNI

 

„Direcția 9 are un cenaclu cel mai bun!”, perora la microfon Nora Iuga cu debordanta ei vitalitate la 86 de ani(avea atunci pe 02 octombrie 2016!...) de experiențe şi experimente poetice. Cenaclul 9 era locul unde se întâmplau lucruri(departe de lumea învrăjbită), despre poezie, într-un cadru prietenesc de bun simț şi în respectul valorilor adevărate.

„Urcați cu noi pe velierul de nebuni frumoși cu pânzele umflate de vânt. Suntem pe Direcția bună să putem cuceri lumea”. Nu glumea! De unde să știe ea că cerul se va deschide și ni-i va lua pe cei mai buni dintre noi, să-i debuteze și sa-i facă nemuritori în cenaclul îngerilor...

De obicei Tudor și Alina  trăgeau cortina. Ei erau desemnați ca fiind cei mai tineri și talentați...  Când și când ca din întâmplare trăgeau cu un ochiul, un ochi discret spre încuviințare către colțul lui Suciu, de unde bătea mai tare lumina lui de profet popular. O lumină echilibrată și blândă, mulțumită și totdeauna filtrată printr-un pahar plin cu vin

Te-ai fi putut gândi că în Direcția 9 tinerețea e cea care dă semnalul, e la ea acasă şi seniorii s-ar putea simți stingheri printre alergătorii de viteză ai internetului, ce-şi citeau poeziile de pe telefonul mobil… Dar lucrurile nu stăteau așa! Era mult mai subtil.

Când Valeriu Mircea Popa, Lucian Vasilescu, Ciprian Chirvasiu sau altcineva cuvânta(din greșeală, gata-gata să mă trec și pe mine...), atenția generală se concentra pe poezie și dacă poezia era vie, juisa...

S-au lansat atunci trei cărți, în fond cărămizi puse la casa pe care voia s-o zidească  Direcția 9. Mi-a plăcut rostirea lui Lucian Vasilescu alcătuind o reușită metaforă. „Nu se împlinește o casă dacă în curtea ei nu ai o fântână din care să bei, încet, cu anafură şi rugăciune, apa curată numai a ta. Nepurtată prin țevi comune şi apoi luată cu porția de la robinet... ”

Cărțile celor trei autori tineri, Silviu Dachin – Bilet în lojă, Anca Hirschpek – Nu poți salva nimic şi Tudor Voicu – Sticle goale fiare vechi, au avut  fântânile curățate.

Ca izvorul să fie mereu proaspăt şi bun de băut, cu apă rece şi plină cu dulceața ispitei, să-ți umple gura însetată cum doar sărutul iubitei, –  e nevoie de sleit şi curățat nisipul din timp în timp, să rămână doar apa vie cu care să-ți limpezești sufletul și chipul de păcatele omenești…

Frumoasă şi grea meseria de fântânar. Cei trei şi-au primit certificatele.

Mi-e dor de Cenaclul 9 așa cum era!

LA RĂSPÂNTII

 

în răspântii,

mă regăsesc uneori

vegetând…

stau în mine ca o hologramă

cu ochii la

învelişul cerat

în plină dramă

îmi cresc spini în platfus

…îmi vine să rămân

cactus