USL campioana ţării, e?...

              Meciul de pe Arena Naţională, a fost pierdut de USL, după convingerea mea, la un scor mult mai categoric decât cel de marţi dintre România şi Olanda. Nu e o metaforă şi nici o găselniţă încondeiată de mine, eu neavând în fişa postului obligaţia să fac rating.  De aceea consider că nu e un lucru trăznit să restabilesc apele în oglindă, scoţând în lumină adevărul că ceeace ar părea la prima vedere o mare victorie, e de fapt o penibilă şi ruşinoasă cacialma.

          Am să încerc să fiu aplicat şi metodic. Pentru început voi „limpezii” câteva răspunsuri unor întrebări simple(mai potrivit mi s-ar fi părut”decantez”dar m-am gândit să nu creadă lumea că sunt vre-un cantautore ca Victor Socaciu).

„Ce a fost de fapt acolo pe Stadionul Naţional?”

          Însuşi locul ales pentru marea desfăşurare ne spune că a fost un meci, ar fi răspunsul la îndemână.

          „Ce echipe jucau în acel meci?”

          Din câte am văzut pe teren era o singură echipa. Echipa USL, ce şi-a luat cu grijă toate măsurile permise şi nepermise de regulament ca să fie adulată de public.

          „Unde se găsea în acel moment şi cine era echipa adversă?”

          Echipa adversă fără îndoială era o selecţionată pe scheletul PDL. Se pare că avea un meci şcoală, se antrena cu alte cuvinte, cu o megaechipă să zicem că ar fi fost FC Barcelona. Şi, să mai presupunem că luase aprobare de la Mitică de la Ligă, aşa cum a făcut şi Dinamo nu de mult, pentru amânarea etapei ca să poată oferii un spectacol de ţinută în compania marilor vedete europene gen Mesi, Wilfried Martens şi Vivien Reding

          Practic lucrurile au stat cu totul altfel, pentru că PDL-ul programase înainte de începerea campionatului acest eveniment şi, ca s-o spunem pe-a dreaptă nici măcar nu era acţiunea lor, în această întâmplare erau doar sparing parteneri. Cei care au plătit şi organizat tot au fost boşii de la FC Barcelona, noi ca ţară având doar de câştigat. Doar că USL-ul a forţat disputarea meciului din campionatul naţional în ziua respectivă, cerând federaţiei în caz de neprezentare în teren a adversarului, să câştige partida la masa verde cu 3-o.

          „În discursurile şefilor de la USL, mai ales Pontonel şi Antonel dar şi rezerva de lux accidentată de DNA, prinţul Ialomiţei Dragnea întâiul (unu e numai 1!), s-au arătat încântaţi de afluenţa de spectatori, proferând că în tribună e poporul(cei şapte milioane patru sute), singurul care are temeiul să decidă în ţara lui când se desfăşoară meciurile, iar ceilalţi care nu sunt în Arena Naţională, sunt duşmani ai poporului ce şi-au vândut ţărişoara şi se căciulesc la porţile Europei ca nişte vasali al lui Merkel şi Barroso. Ce spune oglinda fermecată, cine erau spectatorii?”

          Toată consideraţia pentru spectatori! Ei cu siguranţă şi-au câştigat dreptul la opinii şi flori. Se distingeau mai multe categorii. În primul rând galeria, cei pe care i-a unit imnul Jos Băsescu din toţi rărunchii şi, berăria...

          Mai apoi, candidaţii şi unchii. Doamne cum am uitat ştirea că s-au lansat candidaţii cu acest prilej!... Şi Gabi Firea cu câţi s-a pupat!Ce vârtej!

          O altă categorie au venit la costum şi cravată şi, nu mă miră nicicum, cu amintirea în suflet a parangheliilor de altădată (ale lui Ceauşescu). Lipsea doar tabloul cu Ponta şi Antonescu. Data viitoare  îl vor trece la accesorii! 
          Cei mai mulţi fără îndoială erau baronii şi aplaudacii din teritorii. S-a cerut de sus cu aprobare de ştate, mai mulţi! Şi dacă se poate cu figuri de oameni culţi, cu şcoală şi inima curată. N-au avut cât a fost nevoie!... Au adus şi slugile de pe plantaţii. N-a fost timp pentru tuns şi frezat! Bieţii de ei, oameni de ţară, s-au îmbrăcat cu ce au avut mai curat şi s-au dus la gară. Mulţumiţi, dar trişti! Câştigaseră un ban cinstit, au văzut şi stadionul... Frumos! Au băut şi berile, dar trebuiau să-şi aducă şi muierile! Bine că măcar au venit ei!

*

          Am văzut la televizor aseară un sociolog care comenta grandoarea. S-a dat impresia de forţă şi unitate, o psihoterapie de grup benefică şi mobilizatoare pentru adepţi, iar USL-ul fercheş şi tuns, în meciul alegerilor ca atare va funcţiona uns

          Mie mi s-a părut că spectacolul a fost găunos şi jalnic. Un zmeu de carton şi prost gust cu mai multe capete seci, care în numele poporului se ia la trântă cu Europa. Şi nu că mă pricep, nu că fac eu pe deşteptu, dar am văzut mereu când vine mingea la ei, îşi dau cu stângu-n dreptu de te trec fiori reci.

          Ca să fiu de basm am sfârşit cu un pleonasm

N-a fost să fie pace.

              Cu nemăsuratul lor orgoliu, olandezii au vrut să cucerească centimetru cu centimetru stadionul, la fel cum şi-au cucerit din apa ocenului propriul teritoriu cu migală, rigoare şi perseverenţă. Până la urmă, încet şi sigur au cucerit doar terenul de joc. N-au vrut arbitrii să poată cucerii măcar respectul dacă nu şi inimile românilor. E o oră târzie pentru comentarii, deja caimacul s-a prelevat de mult. Imediat după meci am închis televizorul şi din diverse motive, n-am apucat să citesc până la ora când scriu nici o opinie.

            Sunt sigur că nu greşesc dacă susţin că omul în negru, scoţianul, nu vreau să-i spun numele, n-a avut fluier şi tot meciul a fluierat cu deştele în gură ca un rândaş. Şi în loc să asistăm la un spectacol, parcă eram la o încăierare pe maidan. Norocul a fost că pe teren jucau cu mingea fotbalişti , (mai mulţi la ei), nu mardeiaşi.

            Şi ce frumos pornise! Cu marea imensă de valuri tricolore şi imnul răsunând din 53 de mii de piepturi. Superbul şut în bară a lui Torje a cutremurat inima vulcanului. N-a fost să fie foc de artificii, dar nici n-am fost acoperiţi cu lavă. Nu-i un dezastru! Chiar şi la 4-1 cu contribuţia arbitrului, cred că echipa României rămâne încă pe drumul bun. Cât despre olandezi, reci şi calculaţi şi-au văzut de minge şi ne-au mai dat o lecţie pe gratis.    Să recunoaştem, n-a fost să fie pace dar am avut profesori buni.

Romania - Olanda, la pace?...

              E o seară importantă. Iţele sunt încurcate precum căile Domnului. Spirite malefice şi proteguitoare în aceeaşi măsură se îndreptă spre stadion pe Bulevardul Basarabiei. Se urzeşte în tăcere o mahramă utopică şi nesigură. Nu ne afundăm în istoria scrisă, ea e cu tendinţă (o victorie şi şapte înfrângeri!), dar pe răbojul oral, cel sfânt, unii cercetători moderni au găsit că noi şi olandezii ne-am avea de neamuri în străvechimea marilor geţi. Nu ne afundăm nici în istoria recentă, că e mai tenebroasă.

            Cele două popoare în aceste ultime ceasuri poartă război pe două fronturi. Schenghenul e unul stabil, dar războiul cu mingea e pregătit să izbucnescă şi e instabil. Doamne de n-ar ajunge la baionetă vre-un Van Persie, să spargă mingea.

            Dilema e mai mare ca la Referendum. Dacă pierde Băsescu(România), se compromite lansarea candidaţilor USL pe Marele Stadion. De atâta tristeţe există riscul să se prăbuşească tribunele. Dar dacă se va-ntâmpla să câştige, nu e timp suficient până mâine să-i încarci cu ură pe useliştii ăia fericiţi şi pe deplin răguşiţi, ca să-l dea jos pe Băsescu pe gură.

            A venit şi Merkel şi Barroso şi Reding să-i ţină moralul Preşedintelui pretinzând Congresul PPE.

            Ce oameni cumsecade! Ar merge şi ei pe Stadion, dar nu vor să strice neutralitatea politică.

*

Halal arbitru! E 3-1 la pauză

Liberalism demografic cu Becali. Etapa II-a. Concurs Pa

Măsurile de sporire a natalităţii făceau de o vreme obiectul şedinţelor prelungite la guvern. Premierul şi miniştrii lucrau pe brânci dându-şi obolul să asigure în eprubete viitorul ţării. Operaţiunea trebuia finalizată în sânul partidului. Nici o femeie de la opoziţie nu putea fi beneficiara inseminării artificiale. Se asigura astfel nu doar parternitatea ci şi partinitatea viitorului. Storşi de vlagă guvernanţii, nefăcând faţă, s-au gândit că ciobanul le-ar aduce cu talanţii un strop de viată.

Toate textele din etapa a doua aici

Concurs european de proza arhiscurta. Etapa I-a

Între cele două păuniţe ce-şi poartă maiestos falnicul evantai al cozii, privirea nevolnică a pensionarului aşezat pe bancă; sprijinindu-se de vânt să-şi amintească parfumul. Un soare potolit de octombrie se strecoară sub piele încălzindu-mi umbra gândului după ce razele mângâiaseră parşiv în trecere merele din livadă. În urmă, apa sărată a mării a măcinat ţărmul de unde plecasem. În zarea de dinainte cerul lustruit de valuri pregătea înserarea. Amăgesc întârziind pe punte iarna ce va să vină...

Aici sunt textele

http://calinhera.wordpress.com/2012/10/08/de-ce-ies-oamenii-la-pensie/#more-9388

Mare, octombrie...

Briza  toamnei învârtoşează şi încreţeşte albastrul întins al mării. Soarele strecoară ultimele mângâieri sub piele, în timp ce nisipul biciuie insistent potolind arsura. Vara şi-a retras de pe plajă boxele şi pescăruşii recuceresc teritoriile pierdute dansând cu valurile.

O chemare stranie ne-a urcat din Bucureştiul îmbâcsit, în maşina care n-a încetinit pe autostrada lejeră, preţ de două ore până la Mamaia. Nu mai respirasem aerul sărat niciodată în octombrie. Apa era destul de caldă, dar puţini curajoşi se încumetau să-i spargă platoşa răzvrătită.

Alexandru a luat în stăpânire plaja alergând după pescăruşi. Am încercat să-l provoc arătându-i o meduză  ce abia de-ar fi încăput într-o farfurie, dar gelatina aia rotundă nu i-a trezit interesul. Perechi de îndrăgostiţi sau de pensionari se scurgeau pe lângă noi într-o singură direcţie, spre debarcaderul intrat adânc în mare. Un vaporaş îşi culegea ultimii pasageri. Am mers şi noi într-acolo înnarmaţi cu Nikonul la vânătoare de vânt.

 

Din lotul "Albastrii" _ erata

          Am retras temporar materialul. Sper sa nu fi facut o greseala si mica bijuterie de proza scurta a prietenului meu Gicu sa nu mai fie publicata in revista.
Voi reveni.

Vineri, sâmbătă, luni

Vineri în prime temps, Dan Diaconescu se adresează naţiunii din Salonul Oficial. Tocmai a coborât din avionul venit de la Londra aducând cu el documente importante pentru popor.

–  Faceti loc! Fata de la BBC, mai în faţă! Să-i facă loc naţionalele!... Vorbele lui Dan Diaconescu se agaţă de microfoane, cravata  împătrăţită pe fond violet şi costumul de firmă pun în evidenţă nuanţa măsliniu deschisă a pielii contrastând cu gulerul alb al cămăşii. Doar dantura neingrijită şi trupul pirpiriu, rămân dovadă că timpul lui OTVizat e dedicat întreg poporului.

– E toata lumea gata? Aş vrea sa ne obişnuim în formula asta, în calitatea mea dublă de rege al audienţelor şi viitor preşedinte ne vom regăsii deseori până la alegeri şi după, împreună.(Să ne organizăm mai bine împreună pentru că nici nu ştiţi ce pierdeţi!)

*

Structura metalică – solidă, paralelă cu blocul, chiar dacă nu s-a mişcat de ceva zile bune –  de când o studiez intens se apropie implacabil de fereastra mea de la zece. Jos, între copacii ce străjuiesc spaţiul verde, stivele cu baloţi de spumă de mare aliniate pe rânduri cu grijă ca niste duzini de cutii de chibrite (pentru uriaşi), completează cadrul. Drumul de la firmă până la locul de muncă a fost se pare lung şi greu, iar destinul echipei celor şapte magnifici s-a oprit în iarbă ca-ntr-o arenă romană să-şi tragă suflul înainte de reprezentaţie. Minţile înfierbântate fumegă la umbră prin supape cu filtrul fin Malboro, Kent sau Viceroi ultralight. Timp berechet până la prima ninsoare, e convingerea unanimă netrădată de gânduri.

Singurul în picioare, vorbeşte tare, doar şeful de echipă, cu o voce sigură, studiată, calmă, bazată pe argumente, mişcându-se lent într-un dute-vino continuu ca o pendulă care înaintează vâslind cu o singură mână cealaltă fiindu-i ocupată de telefon.

– Nici o grijă situaţia e stăpânită şi nimic nu scapă de sub control!

– E toată lumea gata? O mişcare imperceptibilă în iarbă. Se sting ţigările, magnificii sprijinindu-se în mâini se ridice gata să-şi urmeze liderul. Conveniseră împreună, în brainstorming, un semn cu degetul mijlociu de la mâna stângă ridicat. Atunci dispăreau prerogativele administrative, şeful devenea lider de sindicat, iar echipa dintr-o dată un comando agil, activ şi mult mai bine organizat.

– Aş vrea să ne obişnuim în formula asta, până după alegeri vom păzi sacii lui Dan Diaconescu. Sunt sacii noştrii ai poporului. Să-i ferim de ciocoi pentru că nici nu ştiţi ce pierdeţi.

*

Năzdrăvanul de Tomiţă, sâmbătă a fost ziua lui, e în clasa 0. Îmi place mie să cred că în scurta lui carieră de bakugan, a acumulat sumedenie de informaţii de tactică şi strategie necesare acomodării în terenul, ostil sau nu – depinde de priceperea şi înţelepciunea cu care inamicul se aşează în câmpul operaţional.

Se pare că de la primul contact, pe staţia lui RADAR în şcoala unde urmau să se desfăşoare exerciţiile de integrare, compatibilităţile au înregistrat uşoare perturbaţii ce puteau devenii dramatice.

Pe locul întâi, de departe, învăţătoarea. Tânără, blondă cu picioarele lungi de gazelă l-a făcut să roşească.

–Ai văzut-o mami!? Mă topesc şi mă simt ciuruit! Asta e de la taică-su, m-am gândit. Stau liniştită. Şi el a umblat toată viaţa cu inima ciuruită.    
Adevăratul pericol a venit după prima săptămână de şcoală, ca o potenţială tentativă trans-islamică de la  Senzitiva Vulcan, directoarea stabilimentului şcolar care în acea zi de luni, devenise parte a războiului sfânt şi îşi arogase împuternicirea să conducă Jihadul. Am primit telefonul pe firul roşu, scurt. Cu un ton oficial care te-nţeapă la inimă, Senzitiva m-a invitat sec să particip a doua zi la şedinţa extraordinară cu părinţii care va pune în dezbatere cazul Toma, cu propunerea adoptată în Comisia de disciplină şi imunităţi de eliminare a turbulentului din after school. Prevederile regulamentului şcolar erau clare şi fără dubii în acest sens. Forul decizional în plen era cel care avea o opţiune definitivă prin votul liber exprimat al părinţilor.

Uluită de consecinţele ireparabilului, după primele clipe lungi ce se instaurează în tine ca persoană fizică, golită de starea ta naturală şi după ce te-ai obişnuit cu gândul dar încă nu realizezi impactul întreg al loviturii unui cataclism, începi să te întrebi ce a putut să comită năzdrăvanul ăla, prin ce abilităţi m-a înşelat nu doar pe mine ca mamă ci şi pe doamnele de la grădiniţă care au avut totdeauna o părere avizată  şi un ochi format, încredinţându-mă că posedă toate datele unui copil normal şi un comportament stabil adaptat de cinci ani în colectivitate.

Am întrebat-o pe Senzitiva dacă acea Comisie de disciplină a întocmit vre-un raport şi dacă există posibilitatea să îl parcurg înainte, să cunosc faptele adunate în cinci zile numărate de after scool ca să pot încropi măcar o sumară pledoarie în aparea copilului. E totuşi copilul meu şi amândoi suntem într-o situaţie mai specială. Viaţa te încearcă uneori cât poţi duce. Singuri, ne susţinem unul pe altul fără a mai putea recurge şi la alte puncte de sprijin.

Mi-a recomandat să iau legătura cu doamna Mia femeia de servici(!), şefa comisiei şi singura supraveghetoare a celor 30 de copii înscrişi pentru a-şi petrece, între 12 şi 17 un fel de recreaţie mare între pereţii aceleiaşi clase unde dimineaţa prestau cu doamna învăţătoare, cea tânără şi cu picioarele lungi. (Altă viaţă!)

– Da să şti doamnă că la noi e foc continuu, nu ne petrecem timpul cu rapoarte, noi luăm decizii! Din Comisie facem parte deocamdată doar Doamna Mia şi cu mine. Situaţia financiară grea şi cunoscută a învăţământului nu ne permite să alocăm bani pentru indemnizaţia de şedinţă, iar doamna Mia are în grijă şi mătura nu pune virgule.

Am luat-o ca atare dorind totuşi să schimb vorbe clarificatoare cu organul măturii până în şedinţă. N-am reuşit.

– Înainte de dezbateri să treceţi cu Toma pentru examinare la psihologul şcolii! Am trecut şi pe-acolo. Psihologul, un băiat OK a vorbit cu Toma, a vorbit şi cu mine, i s-au părut răspunsurile primite logice şi, a dat din umeri încurcat oarecum.

Şedinţa a fost fantastică şi s-a desfăşurat la o singură poartă, de parcă asistam la o partidă de fotbal cu FC Barcelona masată în careul advers. Toate mingile ajungeau la Mesi, întruchipat de Senzitiva Vulcan şi aceasta vulcanică, trăgea trasor după trasor din toate poziţiile către bietul Toma ce se făcuse mai mic decât e, lângă mine, de intrase de tot sub bancă. Parcă eram pe vremea comuniştilor, cum ne povestea tata când vigilentele organe, într-o adunare de demascare publică, punea sub lupă vre-un duşman ascuns al poporului.

– Pe mine m-a tras de codiţă! A clamat o fetiţă. E un terorist innăscut, o unealtă a răului ascuns!

– Nu-i aşa!... Am vrut... I-am şoptit, că îmi place de ea! Era prea înaltă şi n-a auzit. I-a răspuns, trist, Toma din gura hăului

Părinţii, înspăimântaţi de gravitatea faptelor micului violent încondeiat de procurorul Senzitiva Vulcan au votat ultimul avertizment.

Ce să facă şi ei săracii! Au votat cu ochii închişi şi umerii grei cu gândul la Dan Diaconescu, ăla cu sacii...

Staţi aproape, fiincă nici nu ştiţi ce pierdeţi!

Tomistul

În căutarea oii fantastice

           Citesc cu plăcere acum, un bestseller al unui scriitor japonez Haruki Murakami născut la Kyoto 1949. Şi ce dacă eu m-am născut lângă Piteşti, 1948. Suntem în urma vieţii, tot pe-acolo.

          El a primit o fotografie de la un prieten, „un peisaj muntos cu păşuni întinse şi turme de oi”. Din acel moment viaţa lui obişnuită şi anostă se va fi transformat într-o adevărată aventură, căci obligat să plece „În căutarea oii fantastice” pe care un personaj misterios a identificat-o în fotografie, va reuşi să dea literaturii o capodoperă (dacă am sta să-i ascultăm pe cei de la Polirom şi, cât am citit trebuie să-i ascultăm!).

          Şi eu am primit o fotografie. Nu am de ales dintr-o turmă. Dar cât de greu să optezi între cele două Mioriţe fantastice!

          La Romanica, cu oaia năzdrăvană s-a mai scris o capodoperă. (Mioriţă laie, laie bucălaie...) Ceva îmi spune să mă iau după blondă, nu după oaie. Altfel copodopera mea va fi... apă de ploaie.

Când se-mbată Angelescu

Personaje:

Vecina. Vecinul Eugen. Domnul Angelescu. Florian. Asistenta Nuţii şi eu cel care vă povestesc.

         

         

          Multe se întâmplă într-o scară de bloc. Felurite poveşti cu largă deschidere în vremile astea schimbate.(Curgerea timpului făţuieşte pietrele, d-apoi oamenii!...) Rufele nu se mai spală şi, nici rănile nu se mai vindecă în familie ca pe vremea înpuşcatului – de frică, să nu te faci de râs la servici în adunările colectivelor de oameni ai muncii unde să ţi se ia carnetul de partid, sau în adunările de bloc cu sectoristul chemat să-ţi ridice buletinul pentru tulburarea liniştii publice şi să-ţi întocmească formele pentru schimbul de domiciliu, într-un loc liniştit, cu zăbrele.

          Individul, se mişcă azi cum vrea muşchiul lui. Are un summum de drepturi şi libertăţi pe care nici Dumnezeu nu le poate lua decât o singură dată, când alege el şi nici atunci in integrum, căci dreptul la vot rămâne o vreme şi după moarte în beneficiul primarului.

          Acum e momentul, după acest scurt expozeu, să intre în scenă vecinul Eugen. Personajul a lucrat la Industria porcilor şi a ieşit la pensie imediat după Marea Revoluţie a Ignatului, când animalele s-au vorbit că ar fi momentul să se răzvrătească şi ele şi să evadeze din combinat( mimetismul bată-l norocul!). Depăşind mental propria condiţie au sărit peste gard, leopard după leopard.

          Scăpaţi de cuţitul măcelarilor sau oferit chirurgical plasticienilor, să le ajusteze trăsăturile în Marea Transformare, cu intenţia vădită de a-şi schimba nu doar înfăţişarea  ci şi anvergura politică. Moda cu schimbarea de sex a apărut mai târziu.

          Curând, Eugen a putut să constatate că a optat greşit îngroşând, în putere, rândurile pensionarilor şi, a început să-şi înnece în plăcere, cu băutura, propria durere. Un supliciu – cultura omului viu! Zilnic la cârciumă ca la serviciu! Îl înţeleg când scriu.

          Vecina, nevasta frustratului, mult mai adaptată a rămas să presteze în piaţă statului. Oarecum fiecare cu viaţa lui. O chema Nina... sau Lumi. Ni s-a stins luminiţa numelui. Pe scară toţi o strigam doar vecina. La început, cât putea de ferit, vecina îşi culegea soţul de la birtul ştiut şi-l aducea acasă. Îl căra pe scări până sus la nouă, când nu mergea liftul. Bine că nu era grasă! El, ca Isus pe crucea lui se lăsa dus. De la o vreme şi femeia, cât să mai îndure, l-a lăsat în plata domnului Angelescu, filozoful, un alt vecin de la zece, care în loc de mâncare bea vin.

          – Femeia măi Eugene, vecine, ia aminte la învăţătură trebuie bătută bine de trei ori pe zi, ascultă la mine! Treaba e matematică. Dimineaţă prânz şi seară îi dai peste gură. Altfel o ia pe arătură.

          – Bine dar n-am motiv!

          – Măi vecine fi mai creativ. Ca să nu-şi facă învăţătorul de ruşine a aplicat postulatul vecinul Eugen. Prima dată a găsit o farfuri murdară şi a trântit-o în calorifer. Altădată o cană mişcată şi, a testat-o dacă e de fier. Şi tot aşa a spart curând toate vasele, încercându-i femeii concomitent oasele.

          Într-o seară a făcut-o lată rău! A găsit în şifonier o cutie cu farfurii şi pahare. Ghinion, le ascunsese vecina de nătărău. S-a aprins Eugen de bucurie într-un danţ gen Zorba şi, în tandem cu sinele în reverie se credea campion la talere aruncate din şanţ. Dualitate sau beţie?... Biata vecină avu parte de tot binele din lume din mâinile lui şi căzu în leşin. Văzând-o nemişcată, dintr-o dată Eugen s-a speriat şi s-a tăiat din vin. A retezat nebunul furtunul de la maşina de spălat şi ţintit pe ea, a dirijat jetul de apa din chiuvetă, să bea.

          Aşa i-am găsit când am spart uşa. El legănându-si în braţe păpuşa.

          Lucrulile s-au mai calmat când pe rând au intervenit vecinii. Florian a adus într-un ibric ceai de sunătoare. În grămada de cioburi scăpase ca prin minune un borcan de opt sute aşa că n-a mai fost nevoie să coboare după cană la etajul cinci. A pus ceaiul în borcan şi i l-a dat, cu sorbituri mici. Apoi au chemat-o de la parter pe asistenta Nuţii de la noi din bloc. Cineva a strâns cu o mătură grămada de cioburi şi i-a făcut loc.

          Cu 25 de ani în sala de operaţie, asistenta Nuţi şi-a suflecat mânecile meticulos şi cu graţie, a tras-o de degetul mic, a mai ciupit-o un pic şi în alte locuri, după ştiinţa ei incontestabilă şi a înviat-o definitiv. Nu mai era o păpuşă gonflabilă.

          Taman urca domnul Angelescu. Când nu merge liftul, te-apucă şi plânsul, etaj cu etaj sprijinea zidul, fierbea şi lichidul întrânsul... Când e beat Domnul Angelescu, filozoful de la zece e mai agresiv în limbaj

          – Cerul mamii lor de guvernanţi că n-au pus zecele la parter!

          A intrat, a dat din mână a lehamite şi şi-a continuat drumul în cer.

Prizonier. Poem dramatic cu şifonier.

              Stau întins în iarbă şi pândesc fluturele. El desenează liber poeme în nisipul albastru. O dâră albă cu intorsaturi de frazare îşi potriveşte ritmul după bătaia aripilor.

          – Ionescule, bietul de tine în dimineaţa asta pare că nu te-ai spălat pe faţă de vise!

          – Mai lasă-l dracului de blog şi treci la cărat mobilă!

          – Ai dormit cu ferestrele deschise şi te-au năpădit fluturii! Voci aspre din toate părţile.

          – Da mamă, dar nu vreau să-i pierd. Stii ce spun cărţile că trăiesc o singură zi. 
           Îl iau pe Alexandru să-i prindem vii!

Otevistul Păcală în sacul lui

           I se urâse şi lui Păcală! După ce legase la gură sacii umpluţi cu prostia consătenilor săi otevişti şi îi scufundase în Dunăre la cererea lor expresă, în loc adânc, măsurat cu prăjina(nu mă indoiesc că ştiţi povestea!).

          N-a fost de loc uşor, milos cum e, să îmbrace după aceea anteriul popii. Lacom, popa se aruncase în valuri printre cei dintâi, să ia grosul din ce lăsase Păcală „să  mai ia şi altul(!)”

          Şi a trebuit să meargă apoi bietul Păcală din casă în casă, să mulţumeasca vădanele. Toate aruncânduşi hanţele de doliu şi înghesuindu-l ruşinate pe blana de vacă să încerce pantoful Elodiei. (Ţineţi minte, după ce Păcală vânduse unui creştin cu nevastă mai slobodă, nu pielea ursului din pădure ci pielea junincii sale de prăsilă, toată suflarea satului şi-a tăiat vacile fără milă să le vândă şi ei pieile la târg. Dar numai una e piele vorbitoare!... Acu, ce să mai facă, să le-arunce? Le-au pus pe jos în loc de covoare să le fie moale la picioare.

          Aşadar, plictisit Păcală şi cam rupt de şale, l-a-ncercat necuratul de cele sfinte, s-a gândit să părăsească satul dumisale în zori şi să devină ori magnat, ori preşedinte.

          Şi-a-ncălecat pe un cal de mare şi-a plecat la Olchim să cumpere covrigi cu sare. 

          Taman ieşise Ponta pe Dealul Negru de supărare să scoată ţara la mezat cu antetul de la guvern şi aprobare în parlament. Disperat că-s vremuri proaste şi nu scoţi bugetul cu copy paste şi şah etern, evident.

          — Premierule, dacă vrei poţi! Tainul mai târziu. E suficient pentru toţi, n-are rost altă socoteală... Ţara la hoţi, că la ciocoi a fost!

          — Şi la popor Dane? Ce facem cu ăia săraci?

          — Poporul e prost coane şi îl punem în saci! Zise Păcală.

Publicat Revista Arges septembrie 2012

Vidanjorii

Arde Oltchimul!

Ce soartă!

Un plagiator şi-un vidanjor,

fac tumbe şi giumbuşlucuri la televizor.

Se hlizesc la popor

cu minciuni şi trucuri.

Îşi deşartă

zoaiele

şi-au adus tulumbe

deversând în aval,

murdărind pâraiele.

Lustragii de canal!

Carnaval

şi paradă.

Scălămbăieli

de saltimbanci,

în plină stradă

prăduind caşcaval.

Arde Oltchimul cu noi cu tot!

Popor de doi franci

şi-un zlot!...

Hai la vot!

Mulţimi vide

Drumul din spatele umbrei aşa cum e viaţa

umblă cu capul spart.

Un pian imens potriveşte sunetele,

bile de sticlă albastră

rostogolite pe trepte către plajă.

Trece un tren pe calea ferată

şi lumina mătură în noapte

ferestrele vagoanelor.

La o crosnie de traverse –

cine să le numere, le purtăm în spate –

te plezneşte pe faţă un spot luminos.

Ai putea crede că nu se mai opreşte locomotiva,

E un ritm terestru cu intermitenţe

ca la naşterea unei femei gravide.

Adevar, adevaruri - Colocvii Argesene

La Pitesti sub egida Centrului Cultural se desfasoara lunar un colocviu cu tematica totdeauna interesanta. Doua sunt persoanele care au avut aceasta initiativa si care merita aplauzele: Poeta Magda Grigore si Directoarea Carmen Dumitrache. Sa aplaudam deci si sa oferim flori... virtuale desigur.


Realizator film Carmen Dumitrache - Director Centrul Cultural

Prinţesa nordică

Cu mersul tău de prinţesă nordică

te-am zărit într-o carte cu litere de iarbă,

amândoi pe insulă.

Uşoară ca un fulg de zăpadă,

alergând desculţă şi potrivind într-un puzzle cuvintele.

Atât de caldă, ca vântul învăluit în

parfumul florilor de cicoare!

Pielea ta albă,

îmi încreţise degetele arse de sare sub carnea vie.

Nu te puteam atinge!

În schimb te puteam respira, risipindu-mă în aer

şi luminându-mă de respiraţia ta.

Te puteam înota arcuind braţele curajoase

deasupra valurilor.

Mă regăseam eşuat la ţărm ca o scoică cu cochilia spartă.

Un timp,

sunetul mării mă însoţea ca un ecou nevăzut.

Ferma animalelor. Judecata la Curte

Aceasta postare a aparut initial pe blog in data de 18 august. Cer scuze cititorilor care au lecturat-o deja. Nu stiu ce manevra gresita am facut si am schimbat ordinea fireasca a publicarii. Nu vreau sa pierd materialul si pana ma dumiresc va ramane aici. E greu cu "tehnica"...

            A început ziua de mâine. Va realiza Curtea, că de ea depinde dacă azi, noaptea soarelui va continua să ardă pământul? Se va putea ridica deasupra norului de lăcuste ce a desăvârşit agonia de după pârjol? Va şti să desluşească cu chei potrivite taina ploii şi să înţeleagă mişcarea imperceptibilă a vântului? Pe harta aceea cu codul roşu, va reuşi să îmblânzească culorile? Sunt întrebări pe care le poţi pune în zeci de feluri. Sunt îngrijorări ce ne-au atins ireparabil cu raza nestăpânită a fricii.

          Ieri am fost cu Alex, îl ştiţi deja cel cu elementele de autism, la Ferma animalelor în Pantelimon. La trei ani, a intrat şi el într-o noapte a soarelui, s-a supărat pe noi traversând singur o operaţie complicată. Poate în clipele lungi nu a înţeles unde ne pierduse. Poate că văzuse doar mâna neagră înflorind bisturiul.

          I s-au răsturnat pe jos cuvintele şi zâmbetele fericite le-a pierdut în sala aceea de operaţie şi, de atunci n-a mai vorbit cu noi.

          Au trecut anii. I-am recâştigat cu multă dragoste încrederea şi zâmbetul. Parcă să zic, începem să adunăm şi ceva litere de pe jos. Nu e uşor, nu e simplu să reintri în normalitate!

          La fermă nu ne-am speriat nici de struţi, nici de bivolii ăia mari care se bălăceau în noroiul fierbinte. Am atins cu mâna boticul pufos al unui mânz şi-am încălecat fără frică poneiul. Doar cocoşul ăla cu pene colorate, mai mare glasul decât el, a reuşit să ne sperie.

          Când scriu aceste rânduri e încă noapte. Mă gândesc dacă judecătorii de la Curte l-ar fi văzut la tiroliană pe Alex cum se bucură de alunecarea pe sârmă, sau în mijlocul saltelei zburând deasupra tuturor copiilor, sunt sigur, dacă l-ar fi văzut judecătorii, judecata lor ar fi devenit normală şi mult mai simplă.

Între două veşnicii. Lansare de carte

          O dupăamiază liniştită cu profesorul universitar Ion Popescu Sireteanu la pupitru – înconjurat de trei graţii, Magda Grigore, Alora Albulescu Serp şi Denisa Popescu Martin – prezentându-şi probabil a suta carte din panoplie, dacă cineva s-ar încumeta să numere pe rastel armele dumisale paşnice cu care cu siguranţă şi-a dorit să cucerească lumea. 
           „Între două veşnicii” – un titlu inspirat şi prolificul scriitor îşi face norma cantitativă pe care şi-a impus-o de întâi stătător în topul sclavilor pe plantaţia literelor argeşene. Sala, surprinzător de plină s-a lăsat cuminte cuprinsă în cadrele studiate cu ochiul profesionist al domnişoarei Carmen Dumitrache, Directoarea Centrului Cultural şi cameramană de servici, pentru ca la montaj, să nu fie obligată la cheltuieli inutile. Timpul e preţios, poate şi pelicula, iar responsabilitatea chivernisirii bugetului îi e cu prioritate înscrisă în fişa postului. 
          Şi pentru că am amintit de sclavi pe plantaţie, venerabilul Marin Ioniţă cu multă graţie, de la înălţimea staturii ne-a dat o lecţie vie despre soarta literaturii şi sclavie. Cu elocinţă şi-nţelepciuni.    

          Merită să rămâi printre frumoşii nebuni? Să-ţi sacrifici satisfacţii posibile, să ratezi întâlniri incredibile, să nu muşti din fructele coapte, să-ţi faci ziuă din noapte lustruind stele verzi? Biet scrib nu ştii ce pierzi! 
          Măcar Siretene eşti un norocos, tinerele doamne te-au vrăjit frumos! 
          Mă uit şi eu la Denisa ca la o vrăjitoare. Stă chiar în faţa mea. În alte vremi vrăjitoarele erau arse pe rug. Timpurile s-au schimbat, au venit ploi. 
          Vraja a rămas la ea, rugul arde la noi!

Balcicul Reginei Maria.

Bursa în haina nouă

           

           Bursa îngerilor, ultima mea carte de poezie şi-a găsit loc pe raft în Biblioteca Maiei Martin într-o haină nouă, inspirată, pentru care-i mulţumesc. Bucuria autorului este cu atât mai mare cu cât lectura gândurilor sale beneficiază de asemenea oportunităţi.

Clic pe link sau imagine si lectură plăcută:

http://en.calameo.com/read/000616912663fa3a083da

Traviata de ...Bruxelles

 

          Am văzut ieri în transmisie directă în faţa ochilor o desfăşurare de pasiuni de parcă se prelua de la Bruxelles la televizor Traviata, opera celebră în trei acte a lui Giuseppe Verdi şi eu neînţelegând limba, culegeam de pe buzele sopranelor si tenorilor doar trăirile pasionale.

          Nu era Violeta, curtezana atinsă de dragoste, dar şi de o boală incurabilă, era Viviane Reding îmbrăcată într-un taior portocaliu ce-şi împărţea sentimentele între Alfredo Ponta, credinţa ei în justiţie şi statul de drept.

          Alfredo rănit în orgolii, tânăr necopt, nu s-a arătat în spectacol susţinând că are treburi mai importante la guvern. Veneau doi cocoşi ai lui Francois Hollande să trateze la Bucureşti pentru Europa, pacea cu ţiganii. Îşi trimisese însă o haită de emisari s-o jignească pe Vivien şi s-o acuze de trădare, susţinând că la înşelat cu Băsescu.

          Giorgio Germont Hannes Swoboda, tatăl lui Ponta pe linie politică socialistă, i-a cerut cu fermitate comisarului pe justiţie şi lui Barosso să-l lase din braţe pe marinar în plata Domnului Obama, că poporul nu-l mai vrea preşedinte şi fata, Românica, trebuie să se mărite cu Crin!... în toamnă când sunt alegeri, vin nuntaşii la parlament şi el va fi socru mare. (Unde o fi acum bietul Crin?)

          La secvenţa asta, din sală s-a auzit ca un semn de-ntrebare că tatăl de fată, e socru mic. El Nu şi nu Nu, că are familia politică mai tare ca ALDE!... Aşa o fi, ce să zic!...

          Şi mai era acolo unul important. Un fel de dirijor. Stând jos la pupitru, număra secundele celor care cântau, grăbind să nu se risipească preţiosul timp european cu ochii fixaţi pe Zgonea şi Dan Şova. Nu s-a ridicat de loc în picioare, de parcă se temea să nu vină ăştia doi cumnaţi, să-i ia Doamne fereşte(!) scaunul de sub picioare.

           S-o fi schimbat ceva între timp, au trecut 9 ani. Sigur s-a schimbat Viviane cu Ursula, Românica pare că e în divorţ, iar în partide se pregătesc miri.

Romania megalitică. Spune-mi cu cine te-nsoţeşti ca să-ţi spun cine eşti

Fişe:

          Ghişe – e un cocoş pintenat jumulit de fulgi care s-a apucat de ouat şi înzestrat de natură cu gură de graur, a tot cântat prin bătătură că ouăle lui sunt de aur. Şi-ntr-un gest de protest liberal, singur, a mutat tezaurul de la Pietroasa la Braşov la spital.

          Crin – e o babă ţâfnoasă ce se pudrează-n oglindă mereu când e trează şi-ntreabă:

          – Oglindă oglinjoară cine-i cel mai fierbinte preşedinte din ţară, nu-i aşa că sunt eu?

Şi oglinda-i rărpunde supus, lapidară.

          – Eşti frumos ca un zeu, dar e unul mai sus, Zeus, la Cotroceni, la palat. El, se dă jos din pat si trânteşte oglinda de se face ţăndări grinda.

          Comisia de la Veneţia – a venit să întrebe doar, ce mai face Lucreţia.

MRU. Focuri de artificii

           „Sunteţi capabili de sacrificiu pana la a va culca cu inamicul? Atunci candidaţi pentru serviciile de informaţii!” Nu e o fabulaţie, e pur şi simplu un anunţ pe zona de publicitatea a televiziunii olandeze.

          „O şansă mare pentru tineri. Înscrierile se fac până vineri.”

          Conversam ieri cu prietena mea stabilită în Olanda schimbând vorbe de interes despre Schenghen, despre statul de drept salvat ca un urs înţelept haituit în campanie de USL, vis-a-vis de partidul lui MRU proaspăt lansat la apă pe canalul Dâmboviţei unde sticlele de şampanie izbite de carena partidului crapă(...).

          Ea, chestionându-mă cu privire la MRU era puţin rămasă în urmă, plecase de-o turmă de ani de-acasă. Eu pe val:

          – E un intelectual de rasă, rar. Executat ca ministru de externe, s-a aflat Şef la DIE, ăla cu spionii, aşa a căzut la sorţi numit de marinar!

          – Aha! După ce a fost executat a înviat din morţi aşadar.

– Şi a pregătit Forţa civică adunând pioni din cele două extreme.

          Nu e atât de simplu să te culci cu inamicul! Presupun că e nevoie de condiţie fizică, de spirit de sacrificiu, în concurs fireşte contează probele practice, abilităţile speciale factice, le ai, ai beneficiu.

          – Dragă, când am plecat în Olanda, la divorţ, înainte de procesul meu s-a judecat un soţ violat de propria nevastă şi câteva dintre colegele ei, îţi stă minte-n loc, după ce l-au legat! Asta a fost pedeapsa că a înşelat-o.   Laitmotiv– greşeala! Omul– obstinato!

          În concluzie ca să concentrez:

          Nu mobilu ci cum se aprinde fitilu.

          Forţa Pirpirii! Forţa Tălmăceni! Inima sus şi torţa la Cotroceni!