Au trecut şase ani. Intâmplãrile vieţii nu aleg cum sã fie scrise, nu ţin seamã de dorinţele pãrinţilor. La naşterea lui Alexandru, Dumnezeu, probabil prins cu problemele complicate ale acestei lumi, a scãpat din vedere sã-şi desãvãrşeascã lucrarea, lãsându-i departate oasele bazinului iar zona vezicii urinare deschisã (in termeni medicali, Extrofie de vezica si Epispadias )
“Nu e prea grav!” a zis Creatorul plecând în trebile lui. “Cãutaţi-l la Budimex în spital pe Pesamosca şi reparã el !”
Pesamosca marele chirurg avea probabil liber la minuni, de la dânsul. Faima îi mersese departe, numai cã atunci bãtrâneţea îi cam dãdea târcoale şi mâna nu-i mai putea urma sclipirile minţii cu aceiaşi precizie. Opera mai mult echipa, sub îndrumarea sa. Ne-a tot amânat dându-ne speranţa cã se rezolvã. Sunt grele operaţiile de acest fel şi în multe etape. Trebuiau construite şi cãi urinare…gasite metode ...
Bãiatul nostru creştea normal. Necesita doar o igienã deosebitã şi mulţi pamperşi. Deborda veselie şi se zbenguia tot timpul. Curând a început sã lege cuvintele şi era o plãcere sã-l asculţi cum le stâlceşte. Pãstrãm mãrturii o mulţime de CD-uri. La 3 ani, dupã alte încercãri nefinalizate la Budimex sau în clinica de la Cluj, am fost anunţaţi cã doi chirurgi importanţi vin la Bucureşti şi vor opera cãteva cazuri mai speciale.
Ne-am prezentat. Spre bucuria noastrã am fost printre puţinii aleşi..Din nou, Creatorul se uitase spre Alexandru si ni-l scosese in cale pe doctorul Nicoara. Si noi am ales. Varianta de operaţie a indianului ni s-a pãrut complicatã, şi am înclinat spre propunerea modului de operare a chirurgului neamt. L-a operat pe loc. Sase ore cat o veşnicie!
Greşeala a fost cã în nebunia ce se creease pe holul spitalului, cu pãrinţi şi copii veniţi din toatã ţara, nemulţumiţi cã ei erau lãsaţi de-o parte, practic Alexandru a fost smuls din braţele tatãlui sãu de cãtre anestezist şi dus direct pe masa de operaţie. Atunci probabil s-a declanşat declicul…din cauza spaimei, banuim noi.
Dupa operaţie a stat în corset imobilizat. Nu se uita la noi, privea dincolo, nu voia sã ne vadã, se izolase, era supãrat cã-l lãsasem din braţe, singur. Slãbise mult. Ne-am adus aminte cã începuserã sã-i placã desenele animate. I-am adus în rezerva laptopul. L-am aşezat astfel ca sã-l poatã vedea din poziţia lui orizontalã şi i-am pus un desen. A zâmbit, prima oarã dupã atâtea sãptãmâni. Incet-încet şi-a redescoperit lumea, lumea lui. Si a rãmas acolo, neprimindu-ne şi pe noi în ea.
Mult mai târziu ne-am dat seama cã el nu mai vorbeşte. Am crezut, la început, cã aşa vrea el sã ne pedepseascã. Nu voiam sã credem ce era evident, cã dupã operaţie (am zis bine dupã, nu ştim dacã din cauzã), a cãpãtat elemente de autism.
Am început sã citim. Nimeni din familie nu se confruntase cu o astfel de boalã. Cristina şi Laurenţiu, pãrinţii lui chiar susţineau cã e greşit diagnosticul, copilul a vorbit şi va vorbi cu siguranţã când va vrea el.
Au trecut anii. Alexandru a fãcut şi urmãtoarea operaţie, reuşitã, cu acelaşi chirurg neamt, la Koln, într-o clinicã din spitalul de stat. Bineînţeles cã mai sunt probleme încã nerezolvate. Pe parcurs vor mai fi intervenţii chirurgicale într-un orizont rezonabil de timp. Lucrãm acum si în zona cealaltã, acceptatã deplin cu greu de familie, a autismului, urmand terapiile de tip ABA si PECS in institutiile specializate, puţine la numãr şi destul de scumpe care abia de îşi gãsesc susţinere.
Alexandru e un copil minunat. I-a revenit lumina pe faţã, râde şi aleargã tot timpul şi cântã intreaga zi pe limba lui. Sunetele par a fi de pasãre cãntãtoare sau de înger, e un limbaj aparte. Dar ochii, ochii lui mari au cãpãtat o expresivitate deosebitã şi se fac înţeleşi, aproape inexplicabil, prin inflexiunile şi intensitatea privirii. Te topeşti pur şi simplu când se întâmplã sã nu îl înţelegi. Te ia de mâna şi îţi aratã obiectul pe care îl doreşte, dupã care mulţumit se retrage din nou în alergarea lui naturalã şi permanentã.
Cel mai greu este noaptea. Nu are somn şi agitat are chef sã vorbeascã. Sunetele se revarsã ca susurul unui izvor de munte. Dacã simte cã l-ai pierdut, nu eşti atent, sau te prinde somnul, te ia de urechi sau de nas şi-ţi îndreaptã faţa cãtre el în semiobscuritatea încãperii. Iţi vorbeşte cu pasiune gesticulãnd cu mâinile contorsionate şi agitându-se tot mai mult, încercând parcã sa te convingã sã faci pasul în realitatea, poveştile şi cosmogonia lui deopotrivã. Se spune ca autiştii au o predispoziţie cosmicã.
Sãptãmâna trecutã, în parc o fetiţã cu zulufi auri, mai micã decat el m-a luat de mânã şi m-a întrebat bosumflatã: “Bunicu lu Alex, de ce nu vorbeşte cu mine Alexandru?” N-am ştiut sã-I rãspund.
Eu sunt bunicul lui Alex şi nu întind nicicum mâna potrivind, acum şi aici, aceste cuvinte. Nu-mi stã în fire, dar vã îndemn ca acei 2% impozitaţi din salariu sã-i îndreptaţi cãtre Alex. E simplu, se poate prin completarea formularului 230 (il gasiti pe http://doilasuta.ro/pagini/resurse/decl_230_2008.pdf ) si depunerea lui la Administratia Financiara de care apartineti. De asemenea, pentru identificarea declaratiilor de sustinere a lui Alexandru, va rugam sa trimiteti o copie a formularul depus pe fax 021.243.05.78 sau pe mail, la adresa crisflorescuro@yahoo.com.
Datele fundatiei catre care trebuiesc redirectionati cei 2% sunt:
Asociatia Captivi in Propria Minte
CUI:
26908832
26908832
IBAN:
RO36BTRLRONCRT022463592A
Garantez cã e o investiţie bunã!
Ultima zi de depunere este 15.05.2010.
