Povestea poveştilor. O întâmplare cu Amza Pelea

Pe 7 aprilie, adică azi ar fi împlinit 80 de ani. S-a născut la 07 aprilie 1931. Să fie zâmbetul luminos al Marelui Amza Pelea cel care ne-a lipsit în vremuirile din urmă de nu mai ştim bucuriile, râsul homeric, valorile, farmecul adevăratei vieţi !?...

Aseară în faţa Teatrului Al Davila din Piteşti un amic mi-a povestit o întâmplare de demult cu Amza, având privilegiul să-i fie împărtşită direct de sursă, printre rotocoale groase de fum, într-un spaţiu de hotel la Argeşelul, lângă Casa Armatei, unde-şi odihnea oasele înainte de spectacol, maestrul.

Era student Amza la I.A.T.C. venise din vacanţă cu plasele încărcate, deabi să le duci, cu cârnaţi şi slănină şi toate cele porceşti, cu zaibăr de Băileşti şi-un kil de ţuică. Stătea pe bancă în Cişmigiu, îşi pierduse(vânduse) căminul. Unde să se ducă? Şi-l zării pe Petre. Dumnezeu l-a trimis, fiul popii din Băileşti, unul cât o pălugă, slab, cu pardesiul pâna-n pământ, negru ca sutana tătâne-său fluturând, venea agale pe alee. Era şi el student, la A.S.E.

- Amzo, aş bea o bere! Hai cu mine la Cireşica!

- Stai colea pe bancă , că am zaibăr, ţuică...

- Păstrează-le, bem bere.

După beri, plecară spre locunţa lui Petre, nu departe. Dădură colţul, o casă mare, înaltă, veche.

- Intrăm prin spate!  O scară exterioară, de fier ducea într-un pod cu un perete deschis să putem numă ra stelele, cum e fânarul la ţară. Înăuntru coşuri, multe coşuri prin care se scurgea fumul înţepau  acoperişul. Era cald oarecum. Petre avea o lanternă mare şi lumânări în jur, dar nu făcea risipă că era scump.

- Ai pături şi tot ce-ţi trebuie. Pentru nevoi, valiza.(...) Şi-mi arătă ceva mai departe, un fel de cufăr destul de mare închis ermetic. N-am înţeles la-nceput.

- La o nevoie, dacă nu e treabă mare, vezi şi tu, te dai mai încolo după un stâlp.

Nu era rău la Petre, până-ntr-o seară când s-a umplut valiza. N-aveam încotro, trebuia deversată. Bine că Dâmboviţa era aproape. Am tras oţârică de valiză, deh, că mâncasem tot porcul.

Numai n-apucarăm să ne tragem sufletul pe mal şi să dăm roată cu ochiul, că şi

apăru ca din senin miliţianul călare.

            - Stai nu mişca! Haideţi la secţie! Luaţi cufărul şi mergeţi în faţa mea!

Cufărul greu. Bietul, ce-o fi crezut că furasem, era sigur c-a dat lovitura. Deja-şi benoclase suplimentul de table pe umăr.

Până să vină şeful, înauntru cald, începuse să cam miroase. Noi tremuram ca varga, ne şi vedeam la zdup. A venit şeful, i-am povestit de-a fir a păr toată tarăşenia. Răbdător ne-a ascultat până la capăt.

- Haralambie, întocmeşte formele! şi încruntat către noi:
- De acum înainte aici va fi casa voastră.

Am locuit acolo până la absolvire, eram în ultimul an. A fost bine. Am băut cu şefu, ne-am distrat. Om!

            L-am pierdut, ale vieţii. După mulţi ani la Iaşi, turnasem „Mihai Viteazul”, la masa festivă m-am auzit strigat:

            - Amza! ... În spatele meu colonelul, „şeful”. Ne-am luat în braţe. Ne-am adus aminte. Am râs homeric.

            - Eu răspund de voi...de buna organizare.

Am vrut să mă ridic să fac linişte şi să povestesc la toată masa povestea cufărului, ca pe vremuri, hâtru, Ion Creangă, o altă poveste, dar m-a oprit:

- Lasă cufărul Amzo, fuseşi Mihai Viteazu , ce dracului!

Aud ca va primi o stea, pe pamant, o are de mult in cer.

Numai de bine Maestre acolo unde eşti!

Weekend cu Babele in Bucegi

Oamenii de la telecabină încercaseră de mai multe ori să coboare câinele din vârful muntelui, dar nu reuşiseră. Era un ciobănesc falnic cu misiune clar înstăpânită să păzească Babele. Vântul mătura rece culmea Bucegilor si n-avea de gând încă să permită topirea zăpezii. Ici-colo, peticele grăbite de pământ negru estompau pâlpâirea curajoasă a brânduşelor.

Îi aduceau de mancare turiştii, dar se baza mai mult pe cei care funcţionau în staţie. Era ultima cursă de coborâre. Ne-a  privit în tăcere până ce ne-am urnit, suspendaţi. S-a întors agale cu vântul pieptiş urcând către Babe.

Leoaică tânără la premii

Azi, de ziua poetului Nichita Stănescu, s-au înmânat merituoasele premii în Concursul de poezie „ Leoaică tânără iubirea.” Inainte de orice comentariu să dezvăluim numele câştigătorilor:

• Premiul I                                           Livia Roşca                    Bucuresti
• Premiul II                                         Andreea Teliban             Suceava
• Premiul III                                        Denis Otay                     Suceava
• Mentiune I                                        Mihai Amaradia              Motru
• Mentiune II                                       Iulia Matei                      Cluj
• Premiul revistei Cafeneaua Literara   Bianca Dan                     Deva
•                                                         Corina Ciuca                  Bucuresti
• Premiul revistei Arges                       Crista Bîlciu                    Bucureşti

Juriul concursului în alcătuirea: Virgil Diaconu, Liliana Rus şi Denisa Popescu a

avut o misiune grea să aleagă dintre cei 44 de concurenţi, pe cei mai buni. Impresia generală este că nu au greşit. Iar în discuţiile de după festivitate, cei prezenţi au căzut de acord că a fost cea mai reuşită ediţie, atât ca organizare, dar mai ales ca valoare a materialului poetic. Felicitări concurenţilor dar şi Centrului Cultural patronul de facto al evenimentului.

Wiki Leaks - Leacurile lui Wiki. Cu ţiganca la ginecolog

Leacurile au şi ele povestea lor. Ea vine cu banca de date din străfundurile mitice ale memoriei. Doar că percepţia noastră este cumva greşită pentru că întotdeauna omul într-o profundă eroare gnoseologică, s-a avut în vedere numai pe el. Să nu divagăm preţios şi pretenţios, mai bine să rupem pisica din rădăcinile ei genetice. Invariabil acestea, (rădăcinile) ne fac să subiectivăm aprecierile stării de fapt.

Şi ca să ne rezumăm în teritoriul strict mioritic, la percepţia greşită instaurată nedrept, vom purcede doar la două exemple. Deocamdată să pronunţăm: muşeţel şi Ştefan cel Mare.

Ciudată împerechere, cum ar zice un prieten al meu, are stranietatea unui principiu estetic al canonului.

Stefan cel Mare deci, a semănat în istorie descăpăţăni turcesti, biserici şi prunci. Uriaş de-ancălare şi, mărunţel călcând pragul Vrâncioaiei să-l doftoricească de răni.

Muşeţelul, Matricaria recutita, romaniţa, românica prin Transilvania, o plantă erbacee. Ce-a semănat?...  Ce răni a vindecat de-a lungul veacurilor?...

          Leacurile au şi ele povestea lor. Poate mai presus de poveştile oamenilor.

Cele adevărate.(Coada calului, coada şoricelului, limba oii sau planta aia cu ţiganca la ginecolog). Culese în bucheţele şi inmănuncheate pe raft, sunt scoase cu grjă la vremuri de boală, după un rost bine ştiut cum făcea Vrâncioaia.

          A venit şi Wiki de câteva zile, din vorbă-n vorbă cu CIAiurile ei. Le-a fiert pe toate într-un singur cazan şi ne dă cu ceaşca  să ne vindece. Aliniaţi pe un şir, fudulind urechile, noi romanii, căscăm gura.

Elemente de autism

Alex are doar, elemente de autism. Adică nu are toate elementele cum s-ar zice, răul întreg. Este supapa prin care noi respirăm ţinând încă steagul sus.

Sunt elemente de timp, clipe, minute întregi dacă nu-l iei în seamă când se izolează înconjurându-se cu lumea lui, dar îl tragi dintre îngeri cu glas potolit: “Alex batem cuba?!...” Se-ntoarce şi-ţi izbeşte  palma  cu palma lui mică şi, continuă jocul cu îngeri de unde l-a oprit, sau pe calculator, în regie proprie, jocul inventat de el  cu personajele din filmele desenelor animate, descompunându-le mişcările din tastatură  în stop cadre succesive, după voinţa lui, încântat de puterea pe care o are asupra lor şi amuzându-se teribil.

Alex nu vorbeşte. Are în registru toate sunetele, lipsesc doar elementele de legătură pentru cuvânt şi mai departe legăturile în propoziţie simplă. Nu s-ar spune că nu comunică. El vorbeşte prin ochi şi-ţi transmite fluxul.  Tu, la celălalt capăt receptezi nu te poţi încurca, eşti normal şi dacă totuşi se-ntâmplă, te trage mustrător de mânecă şi te conduce acolo unde doreşte el. Şi dacă ce doreşte e prea mult dulce şi-i explici cu argumente potrivite că e ora când trebuie să-şi ia pastilele, înţelege şi nu insistă, se întoarce cuminte în treburile lui.

Şi planeta albastră, omenirea întreagă are elemente de autism. Puţine semnale că înţelege ce i se întâmplă, iar supapele prin care respiră s-au îmbâcsit, s-au prăbuşit steagurile…

Filmuleţul de sus e un firav semn că am mai putea avea speranţe.

Între blogosferă şi deşertul roşu

Paşii mă poartă în blogosferă, ca-ntr-un deşert fără limite. Călătorul din mine nu a simtit niciodată căldura soarelui măcinând tălpile încălţărilor, dar cu siguranţă am simţit din plin nisipul din ochi, în faţa calculatorului.

E o lume nouă. Când îţi faci o casă nu e nevoie să defrişezi în jur pădurea, să dărâmi mahalaua de la marginea oraşului, să seci o apă care inundă, sau să muţi un munte din cerul lui. N-ai nevoie de aprobări pe proiect, tu esti singurul arhitect. Cât vezi cu ochii, numai nisipul roşu, şi-o adiere de vânt ca o chemare a spaţiului. Stai într-o margine şi construieşti pe măsură  

Cuvinte, imagini, muzică, sunt singurele materiale cu care lucrezi.

Ai libertatea deplină să le combini după sufletul tău. Şi de-aici, călărind, întrebările, seminţele gândului. Pentru cine înalţi edificiul? cu cine-l împarţi? şi pe ce cine inviţi la festin?

Când semeni în grădină seminţele, ai grijă la direcţia vântului!

Severină retorică

Notă: Adrian Severin. Fabricat pentru Europa. Un stâlp găunos.

Doamne, cum ni s-au stricat pădurile! De parcă n-ar fi fost de-ajuns toate tăierile în devălmăşie  de se surpă pământul sub noi şi e gata să se dărâme acoperişul cerului fără stâlpi de susţinere. Si inima, inima stejarului, fagului sau carpenului pe unde urca seva,   oare ce val de tzunami a spulberat-o de-a rămas doar scorbura unde colcăie viermii? Ce să ne facem noi oamenii lipsiţi de  frăţia de veacuri a codrului, cum să ne mai construim casele şi porţile în bătătură din trunchiuri bolnave? Şi noi înşine, cine mai sântem? retraşi în ghetouri, de împădurim numai slugi ?

Stampe - Concurs proza arhiscurta. Etapa treia

Din considerente de trafic am mutat aceasta postare pe celalalt blog al meu: http://glontdeargint.blogspot.com/ Cer scuze pentru eventualele neplaceri

Concursul aici http://calinhera.wordpress.com/2011/03/21/pafta-buna/

Puteti vota daca v-a placut Stampe  aici

Solstiţiul întârziat

M-am temut ca solstiţiul de primăvară din anul ăsta nu va ajunge la timp. S-au întâmplat atâtea spre soare răsare, încât am crezut că întârzie la întâlnirea cu planeta. Numai că el s-a dovedit un geofizician şi un matematician excelent. A luat în calcul deviaţia cutremurată a axei pământului şi introducând o corecţie minimală în traiectoria lunii a obţinut cei câţiva stropi de lumină prelinşi din cazanul ei de aramă. Doar atât mai avea trebuinţă, să poată egala în tăria nopţii la fix 1 şi 21de minute, azi 21 martie, alba şi neagra.

Să ne bucurăm de echilibru! undeva mai sunt reguli! Acolo încă omul nu a ajuns. Să rămânem în nebunia noastră măruntă întrebându-ne cu adevărat noi care suntem? Căutând viaţă sub dărâmăturile izbite de tzunami, cărând apa în pumni din ocean şi aruncând-o peste reactoarele centralei nucleare în flăcări, sau cei împroşcând cu ură şi foc concentrat, învinşi şi învingători,  peste bazinele de petrol de la Tripoli, dinspre şi înspre Gaddafi, legitimând nebunia şi disperarea planetei.

Măştile japonezilor

Totdeauna în concepţia şi credinţa mea japonezul a locuit ca un supraom. Imobilitatea, expresia invariabilă a feţei într-o diversitate de ipostaze,  mă copleşeşte prin distanţa pe care o impune faţă de terestru. Ceva supranatural de zeitate retrasă, înzestrată cu posibilităţi fizice şi spirituale de neatins, iradiază de sub mască.

Poate  la capătul acela de lume dinspre soare răsare s-a pregătit de milenii să întâmpine neclintit forţele necunoscute ale universului şi să potolească zbaterea înfricoşată de animal hăituit, ascuns în miezul pământului.

Impresionant, după ce au fost doborâţi, cum se ridică pe rând, îngenunchind propriile lacrimi şi-şi pun la loc măştile.

S.O.S. Dosarul "Albastrii"

SOS. Dosarul Albaştrii. Cartea la care am lucrat până mai ieri e gata. Inainte de  a-i da drumul spre o editură mai am de facut un singur demers. Nu am reuşit să stau de vorbă cu toate personajele care apar în carte şi cu care am traversat în anii 1970- 1974, o perioadă nefastă de urmăriri informative şi anchete ale securităţii în Dosarul “Albaştrii”, ce a culminat cu o mascaradă intitulată “demascare publică”. Precizez: întâmplarea ca locaţie s-a petrecut în oraşul Piteşti, iar numele pe care le voi da sunt cele de atunci, unele dintre ele transformate probabil prin căsătorie. Dacă cineva îmi poate oferi un detaliu, o adresă, un număr de telefon îl rog sa-mi trimită un email: iontomai@gmail.com

Tabelul meu cuprinde pe:

Badescu Georgeta, Pia Alexandra, Mariana Stefan, Radu Nicolae, Radu Aglaia, Costea Teodor, Stancu Constantin, Badea Nicolae, Bărbulescu Constantin, Dorel Herţoiu.

Vă mulţumesc şi aştept dinspre blogosfera o minune.

Blonda belalie _

Boc se bate cu Blaga la şefia PDL. Mai mult decât fratricid?...Nu cumva focusul, ţinta, e-n altă parte?... E ca şi cum undeva în tribună pe ultimul rând, clandestin, Brigitte s-ar părui cu Bardot din pariu, nefiind important care pe ce mizează;  în timp ce toţi ochii şi la stânga şi la dreapta-mprejur s-au întors la spate.

În van combăteau în arenă un Pechinez pricăjit şi costeliv cu fundiţă roşie zmotocindu-se cu ditamai Buldogul englezesc îndesat pe picioarele-i vânjoase şi scurte, ager la minte şi uns cu toate drăciile.
Primăvara asta belalie se pare că a stârnit toate simţurile…

CONCURSUL DE POEZIE DE DRAGOSTE

LEOAICĂ TÂNĂRĂ, IUBIREA…

ediţia a XI-a, 31 martie 2011

Centrul Cultural  al municipiului Piteşti, prin revistele de cultură Argeş şi Cafeneaua literară, organizează ediţia a XI-a a Concursului naţional de poezie de dragoste Leoaică tânără, iubirea…, plasat sub semnul poetului Nichita Stănescu.

La concurs pot participa creatori cu vârste până la 35 de ani, care nu sunt membri ai U.S.R. şi nu au câştigat un premiu la ediţiile anterioare. Concurenţii vor trimite într-un plic mare, închis, pe adresa organizatorului, câte 5 poezii de dragoste, creaţii originale, nepublicate în volum, fiecare poezie fiind dactilografiată pe câte o singură pagină, semnată. Manuscrisele nu se înapoiază.

Textele pot fi expediate şi pe e-mail, la adresele: virgildiaconu2004@yahoo.com sau cultcentre@yahoo.com, în următoarele condiţii tehnice: toate cele cinci poeme şi datele de identificare să fie într-un singur fişier cu extensie .doc, cules cu corp 14, Times New Roman CE.

Plicurile concurenţilor se primesc până la data de 24 martie 2011, ora 13.00, la sediul Centrului Cultural Piteşti, Casa Cărţii, O.P.1, cod 110013. 

Juriul va fi format din membri U.S.R., din redacţiile revistelor Argeş şi Cafeneaua literară.

Aceasta adresa de e-mail este protejata impotriva spamului, JavaScript trebuie activat ca a putea vizualiza pagina. Câştigătorii desemnaţi de juriu vor fi premiaţi în lei, astfel:

Premiul I:                                  450 lei

Premiul al II-lea:                      325 lei

Premiul al III-lea                      225 lei

Menţiune I                                 100 lei

Menţiune II                               100 lei

Festivitatea de premiere va avea loc la Centrul Cultural Piteşti, în ziua de 31 martie 2011, ora 14.00. Premiile se acordă numai câştigătorilor prezenţi la  festivitatea de decernare.

Poeziile premiate vor fi publicate în revistele Argeş şi Cafeneaua literară.

Organizatorul nu decontează cheltuielile de cazare şi deplasare.

* Cum orice premiu ar trebui să fie o confirmare a valorii, există posibilitatea ca unul dintre ele să nu fie acordat.

Responsabil de proiect,                                            Centrul Cultural Piteşti

      Virgil Diaconu                                                                  Director,

Recitind povestea celor 40 de mucenici

Licinius, era împăratul roman păgân, iar Agricolae, guverna-torul armean ce stăpânea şi lacul Sevastiei, locul de taină al întâmplării. Cei 40, erau soldaţi creştini, înrolaţi care de pe unde, de diferite seminţii, dar cu acelaşi gând întru Hristos.

Degeaba guvernatorul s-a prăvălit cu cazne asupra lor, să le smulgă închinarea la idoli. Unul mai tânăr, se numea Isachie (alţii îi zic Meliton)venise tocmai din Dachia, după ce semănase ogorul adânc de s-a păstrat până azi sămânţa numelui, în ţinuturile Roşiorilor.

Au aruncat cu bolovani asupra lor, şi bolovanii s-au întors cu întreită forţă în spaima necredincioşilor. Atunci guvernatorul a poruncit să fie abandonaţi în noapte, goi, în apele îngheţate ale Sevastiei. Lângă lac au pus un vas mare, cu apă fierbinte. Unul dintre ei, pare că dorea mai mult viaţa, a ieşit din lac şi s-a aruncat topinduse-n aburi.

Ceilalţi s-au cufundat în rugăciune şi dintr-o dată, 40 de coroane de foc strălucitoare, s-au pogorât înconjurând şi acoperind cu căldură trupurile mucenicilor. Un soldat, din cei care asistau la miracol, s-a aruncat în apă sub coroana rămasă liberă.

Dimineaţa, spre pedepsire, scoşi din apă, cu lovituri de baros li s-au zdobit fluierele picioarelor şi doar Isachie, tânăr şi viguros, nu-şi dădu duhul.

In spatele convoiului de căruţe urnit către râu, mama lui purta pe umeri trupul strivit al feciorului încă viu, cu dorinţa fierbinte de a fi primit în rândul fericiţilor morţii.

Dumnezeu a ascultat-o încremenindu-i  pe umeri crucea.

S-a luminat mulţumită atunci.

*

Niciodată nu au fost 39 de mucenici. Totdeauna au fost 40. Uneori 44. Tot geto-dacii par să fi scris un pic altfel, povestea. Poate că ei, urmaşii lui Burebista, doreau să cinstească mai mult  vin  mucenicilor. Vinul era bun  şi, probabil atatea pahare au putut duce...

Psalm. Dedicat de ziua lor. Din volumul Bursa ingerilor

a privit împrejur cumpănind

iscusitul meşter

cerul cu focul luminãtorilor

apele şi pãmântul cu verdeaţã

lucrul era bun

şi-a împreunat mâinile

şi-n rugãciunea lucrãrii sale

l-a zămislit pe om dupã propriul chip

dându-i duh

scrie scriptura

şi-a mai trecut o zi

dar şi o noapte

cum sã laşi  pradã singur omul

sã pazească via

cu grijă mare a scos o coastã

din somnul lui

şi a strãpuns cu ea

un bulgãre albastru
de humã din cer
storcând deasupra

boabe de rodie

îi plãcea cum se împlineau

în cãuşul palmelor

rotunjimile coapselor

şi ascunzişurile femeii

astfel a fost searã

cerul apele si pãmântul

s-au potolit  traversând

împreunã ispitele nopţii

în dimineaţa celei de-a şaptea zi

i-a poruncit omului

cu gândul curat

toate zilele vieţii lui

să-şi zidească femeia în iubire

şi înluminându-se

s-a depărtat

Lăcătuşu şi babele

Prin geana norilor, trei raze schiloade se încumetă sa-şi alerge picioarele desculţe pe covorul zăpezii. Nu te pui cu capriciile babelor! Ba şi-ar lepăda straiele şi, cu furie ar protesta la guvern, cerand prin ordonanţă de urgenţă interzicerea oglinzilor, ba ar cualiza cu opoziţia şi ar depune moţiune de cenzură să-l smulgă invidioase pe Boc din braţele preşedintelui şi să-l debarce direct în SPA-ul îngheţat al lui Vântu.

Prins la mijloc, bietul Lăcătuş n-a ţinut seama de Steaua lui şi, nici de avertizarea meteorologică şi, uite că s-a trezit cu oalele sparte pe cap, de trei ori, ditamai olăroiele.

De data asta aş merge cu Becalitronul. A fost corect. El i-a spus  să se pună în Gardoş! Lăcătuşu, a mers tot cu babele...

Martisor

În cartea în care scriu eu,

ninge tot timpul.

Caligrafiez cu acribie

literele albe.

Zăpada iese din pagini,

abia de mai disting

marginile.

Continui să scriu

ca şi cum mi-aş tivi sufletul.

Dar în noaptea asta

s-a întâmplat un miracol.

Literele mele  s-au transfornat

în aldine

firul alb împletindu-se

cu un fir de matase roşu.

Şi ca să se întregească minunea

pe covor au răsărit ghiocei.

Pasqualina

Pasqualina împarte norocul. Dacă intri în jocul ei, nu mai scapi. Te va ferici, precum zăpada cand se porneşte din cer să-ţi intre în ochi şi în sufletul de copil păstrat cu grijă undeva pe scoarţa memoriei. N-ai să poţi duce cat îţi dă ea.

Primesc in fiecare zi mesaje pe email, sunt un caz special, horoscopul meu Love, Money, Chance e atins de exploziile solare. Pasqualina freamătă ca o pădure, cântă de fericirea mea. Datele norocoase au intrat în vertij, se deruleaza haotic, nu le mai stăpânesc.

Au început sa se împlinească previziunile. Aseară am primit o veste importantă(e chiar adevărat) de la Emanuel Pope, grande Chance  e un secret, nu-l dezvălui, nu-mi dă voie Pasqualina, stric vraja. Urmează Money, să-mi deschid conturile, nu mai am garanţie în băncile elveţiene de când cu Mubarak, o să merg la Mugur, pentru un sfat, nu pentru vinul de Drăgăşani din paharul lui. Marea problemă e  Love.

Mă tot învârt, nu zăresc nimic, Bucureşti, nu…Piteşti, nu… aştept provincia.

Pianul şi maşina de scris

Marile descoperiri ale omenirii sunt cucerite pe rând. Focul. Roata. Scrisul. Internetul. Fără îndoială aleatorie înşiruirea, lipsită de metodă şi discernământ asumat.

Unde vreau să ajung este cumva în altă parte. Ce vreau să subliniez e că dragostea, poate fi un catalizator minunat în procesul progresului.  Şi cum dragostea e oarbă, ajung de buna seamă la contesa Carolina Fantoni şi “pianul ei cu litere”.

Ideea ce a strafulgerat-o, în întunericul prefigurat, înainte de orbire, putea fi inspirată doar de sunetele clare ale unui pian.

Si cine altul decât iubitul cumva secret, Pelegrino Turi, putea să-i desăvârşească ideea, s-o pună în operă!

O maşină de scris, pe a cărei clape, mângâind literele să-şi încrusteze gândurile, atunci când sentimentele o inundau  în prisosul întunericului ei, şi iubitul nu se afla în preajmă.

Povestea de iubire s-a scris ca o sinfonie cu litere albe direct pe zăpadă.

Istoria omenirii, la capitolul mari descoperiri a consemnat sec. În 1808 s-a inventat maşina de scris.

Peste poveste, a tot nins…

Foto: luciaverona.blogspot.com

Omul cu porthartul

Port totdeauna în porthart, o bucată de asfalt rulată fin, covoraşul meu fermecat, cât un petec de cer senin. Mi l-a dat zâna, odată cu creta. (creta aia superdotată, prindea culoare după gând) Pe covoraşul întins, zâna desenase şotronul şi ţopăia fără griji. Eu pierdusem caprele în stufăriş şi eram îmbufnat.

M-a învăţat să desenez. În jurul gleznelor, am trasat cu albastru conturul unui lac. Apele s-au ridicat in genunchi. Atunci am desenat o insulă. Tot timpul râdea. Păşind în iarbă s-a dezbrăcat sa-şi usuce hainele. S-a întins între flori. M-a pus să închid ochii, şi-am deprins, bâjbâind, să îndulcesc culorile de taină pentru fructul copt.

N-am mai deschis porthartul! Dacă nu mai funcţionează vraja!?...

Disertaţie despre lipsa de trafic pe blog.

Pasărea ceţii abia de-şi mai urneşte zbaterea aripilor bolnave. Doborât de nisipul pustiului, aerul încercuit s-a scurs de pe arbori, de pe stâlpii de telegraf şi acoperişurile zgârie norilor. Tot mai rar în nisipul blogosferei urmele călătorilor rătăciţi pe blogul meu.

Vina o port după mine, precum o cometă îşi poarta în coadă rămăşiţele meteoriţilor, direct către gaura neagră pregătită să înghită, sori şi planete, existenţe şi vise, devălmăşite în rigoarea obligatorie a traiectoriilor şi normelor prestabilite.

Prietenul meu Virgil râde tot timpul, sub mustaţa-i cărămizie, de cheltuiala inutilă pe net. Valoare adevărului stă intr-o carte nu în risipă, sunt cuvintele către care în numele trădării, am slujit.

Poate că optimul lucrurilor, lângă imagine, are şi o stare de mijloc. Poate că Pasărea ceţii va avea prilejul să renască din cenuşă curând…

Emanuel Pope si Maia ingerilor

http://en.calameo.com/read/000310051a162e90bae51

Un dar nepretuit am primit din partea domnului Emanuel Pope. Publicarea pe Cititori de proza a cartii mele online. Siteul acesta e mai mult decat un proiect generos. Multumiri echipei de ingeri cu care colaboreaza si separat ingeresei care da culoare si entuziasm!
Maia Martin.
Cu toata stima!



Daca doriti sa rasfoiti cartea dati clic pe linkul de deasupra si rasfoiti apasand pe sageata din dreapta.

Dosarul Albastrii. Schite de final

Există microfilm. Iarăşi am urcat scările CNSAS-ului. O doamnă amabilă de la Direcţia de comunicare mi-a dat această veste şi m-a programat pentru luni şapte februarie. Oare găsesc ceva în plus? Măcar paginile lipsă din dosar. Să am răbdare, nu mai e mult..

*

E deja luni. M-am înscris în registru la intrare şi aştept în faţa unui Canon Microfilm Scanner 800 să mi se aducă microfilmul. In sala de lectură e un aflux mult mai mare ca de obicei. 30-40 persoane din care majoritatea în vârstă. Sunt şi câţiva cercetători acreditaţi, tineri.

Cu mine o dată a intrat o faţă bisericească, un zdrahon de doi metrii vânjos  a cărui barbă falnică nu putea ascunde pomeţii obrajilor rumeni ce plesneau de trai sănătos, binecuvântat de dumnezeu. A fost condus cu politeţe şi i s-a pus un scaun mai solid lângă fratele lui Antonie Plămădeală mitropolitul ortodox al Ardealului decedat în 2005, un domn fără haină monahală aşezat în faţa  vrafului de dosare de la prima oră. Au schimbat doar câteva vorbe interesându-se unde avea parohia prelatul nostru, undeva în Ardeal, nu am înţeles prea bine, după care cu pixul în mână şi-a continuat cercetarea, captivantă desigur cunoscusem starea.

Marele preot la propriu şi-a mai fluturat un timp sutana în picioare, cu vocea limpede slobozindu-se peste capetele cufundate în ape tulburi. Fiecare cu viaţa şi dosarul lui. Nu prea-l ascultau potenţialii enoriaşi. L-am pierdut şi eu. Venise cel care mă pre-luase de la bun început, cu o cutiuţă neagră în mână. Am reusit să citesc după ce a deschis-o: Ag FI 563. Se înegrise acea parte albastră a vieţii mele.

In timp ce scotea rola din cutie, o idee mai lată decât o rolă de magnetofon, pe care era înfăşurat micrifilmul mi-a spus ceva care m-a izbit neplăcut, cu o voce mărunţită pe care iniţial mi s-a părut că n-o înţeleg prea bine.

- Stiti, am mai derulat-o odata si nu am găsit dosarul dumneavoastră. Să mai încercăm poate nu m-am uitat bine.

De unde iniţial, aşezat pe scaun, cu puţine minute în urmă, mă gândeam admirând cumva  cât de bine se organizase fosta securitata şi profesionalismul cu care aceştia au avut grijă de documente, fie ele şi fabricate am constatat uitându-mă pe ecran calitatea îndoielnică a imaginilor. Dacă mai pun la socoteală derularea foarte rapidă pe care o imprima cel care voia să mă convingă de buna lui intenţie, mărturisesc în câteva zeci de secunde am fost cuprins de dubiu. Incercam să găsesc un unghi favorabil privind la ecran, dar era imposibil să mă descurc.

- In fond, căutati numele dosarului, un număr, după ce vă uitaţi?... Dosarul se numeste “Albaştrii” şi ca titular e trecut Radu Nicolae.

- Eu caut o cotă a deţinătorului, SRI judeţ Argeş, cota 85085. Nu are legătură  cu cota CNSAS sau numărul dosarului. In mod normal microfilmele sunt aşezate în ordine, dar în această rolă nu se întâmplă aşa, poate nu e microfilmat dosarul dumneavoastră

- Dar în banca de date există!... Cel puţin aşa mi s-a spus vinerea trecută. Si în plus este scris şi pe dosar am citit cu ochii mei: „Se microfilmează!” S-a terminat derularea.

- Am să aduc şi rola cealaltă, 562.

Nu-mi convine. Deja fabric la rândul meu scenarii. Am rămas după nefericitele mele experienţe cu neîncrederea şi scenarita în sânge. Cu Măria Sa Dacă.

Dacă l-au  şters atunci?(microfilmul) de ce au scăpat filele scrise? Multe. 190. E drept că s-au mai şi pierdut.

Dacă l-au şters acum? sau pur şi simplu cineva i-a sugerat funcţionarului CNSAS să facă într-un fel să nu ajungă  microfilmul la mine. Exclus, e prea mare riscul!

Ar trebuie să constat o oarecare agitaţie în jurul meu; a venit şi cea care mi-a oferit vineri informaţia şi m-a programat pentru azi, a venit şi supraveghetorul, cel care mă cunoştea bine, ştia că doresc să scot o carte pornind de la dosar, m-a sfătuit să mai las o cerere să poată solicita SRI Argeş precizările necesare...

Nici în a doua rolă nu am gasit nimic.

- Sincer îmi pare rău! N-am întâlnit până acum situaţia

Un pa. Dosarul Albastrii

Azi am finalizat prima versiune a Albaştrilor. E ca si cum m-aş fi curăţat de straturile de zgură, ajungând în miezul memoriei.

Excursul n-a fost simplu ţinând seamă că viaţa mea în raport cu dosarul propus a fost încercuită de scenarişti.
Filele dosarului, cele o sută nouăzeci s-au dovedit nişte frunze  devălmăşite de clorofilă

Presate între coperţi de carton şi expuse într-o vitrină, sub umbra zidului  au strâmbat în consecinţă trunchiurile firave. Nimeni dintre noi n-a ajuns cu crengile la cer.

Ninge

     

 Se dedica poetei Florina Isache

     iar s-au jucat îngerii.

toată noaptea

s-au zbenguit,

s-au bătut cu pernele

lor moi,

un fulg n-a ramas în cer.

     ne-a acoperit zăpada.

parcă şi sângele-n mine

e alb.

îmi ţin strâns

în pumni respiraţia,

să nu-mi scape

ca pe vremuri,

sfoara

la zmeu.

Stropi de viata. (Picaturi de sange)

11,45. Alexandru a intrat în operaţie de cinci minute. M-a sunat bunica lui şi soţia mea. Dumnezeu ştie? Se concentrează să repare ce a greşit? … Cum să fac să-i atrag cumva atenţia!? Bisturiul taie în carne vie. Inima mea e roşie. Ochii înţepeniţi îmi atârnă undeva deasupra mesei de operaţie. Urlu ca o fiară rănită pe dedesupt  şi nimeni nu-mi aude tăcerea. E cale lungă pâna-n Germania. Ai grijă doctore copilul ăsta e prinţul, bulgărele nostru de aur, dar e din carne. Doamne de ce nu  pot fi eu în locul lui, eu aş ştii, el nici măcar nu ştie.

Mă îcredinţez rugăciunii şi aştept. Timpul ăsta nu se mai urneşte.

12,30. Ce să fac acum? Cum să-i ascult respiraţia. După prima operaţie, n-am fost cu el să am grijă, şi-a pierdut cuvintele, abia de incepuse să le-nţeleagă rostul şi le-a pierdut; de durere, de singurătate, cine poate şti. N-a mai vorbit, se izolase cu totul în sine, dar după un timp am reluat legătura. Se uita la mine cu ochii lui mari şi senini şi vorbea cu ei, vorbea, vorbea şi eu intelegeam tot.

I-au rămas şi sunetele, doar ordinea lor s-a pierdut, sau poate si-au găsit o altă ordine pe care noi încă nu suntem în stare s-o pătrundem. Glasul lui ca un cântec de pasăre cristalin se antrenează parcă tot timpul, rostogolind sunetele care curg precum  susurul apei printre pietrele de munte.

Nu mai pot să scriu. Mă simt aiurea. Mama lui, fiica mea probabil acolo îşi frânge mâinile în neputinţă, la câţiva metrii de sala de operaţie…

Numai Dumnezeu…  trag nădejde că ştie, nu-l tulbur, îl las acolo să-l vegheze pe chirurg.

12,50. Eu văd acolo un pâlc de îngeri în halate albe, par mulţumiţi, concentraţi fiecare cu treaba lui. Par să stăpânească situaţia. De la 10…Ei ştiu ce fac…eu nu mai ştiu

Mă plimb prin casă de la un capăt la altul. Am deschis toate uşile aşteptând să vină Alex să le închidă în urma mea. Nu suportă uşi deschise şi lumină stinsă. Am luminile aprinse în toată casa. Pe la 10  s-a intrerupt currentul, un sfert de oră. Ce m-aş fi făcut acum fără lumină. Au venit lucrătorii jos la tablou si-au reparat-o.

Şi Alex a intrat în operaţie la 10. A fost Cristina un minut pe net şi mi-a spus. Nu vreau să fac legături.  E deja 13,05.

13,30. Am udat florile. Ce mai pot face?... Ultima lui operaţie a durat cinci ore şi jumătate. Acum sunt mai mult de trei. Privesc fix pe Messenger. Poate mai intră Cristina.

Cum poţi atâtea ore să ari cu plugul brazdă în carne vie sub globul acela mare şi roşu ce te izbeşte în moalele capului...

14,00. Mă plimb şi număr paşii. În panică pierd şirul, sunt la margine… Cum de mă pot plimba.  Ce lent e timpul 

14,30. Multumim domnule doctor Boemers!.... si lui Dumnezeu. Au venit vestile; sunt bune.

Cuibul de sconcşi ai Realităţii _ pamflet

                              Sconcşii, sunt omnivori, consumând atât plante cât şi animale, în funcţie de anotimp. Se hrănesc cu insecte, larve, râme, rozătoare mici, şo-pârle, salamandre, broaşte şerpi, cârtiţe.

Mediul în care trăieşti, este dovedit ştiinţific, lasă amprente vizibile, nu numai spirituale şi de comportament,ci şi în trăsăturile fizice.

Mănâncă de asemeni şi fructe de pădure, rădăcini, ciuperci şi nuci. Nu înseamnă că se pot spăla de păcate cu intenţiile bune.

Rămân în urma lor cozile imense, stufoase ,dar şi o putoare teribilă emanată de glandele anale.

Nu ţin cu tot dinadinsul să fiu dur, dar faţa inpădurită cu ţepi a lui Striblea, cu membrele lui scurte şi muşchiuloase şi ochi de şobolan, puful de pe faţa rotundă, bucălată, insinuantă ca un funduleţ de copil al Oanei Stancu, limba ascuţită de şarpe a Andreei Creţulescu, zâmbetul nihilist de cârtiţă al Laurei Chiriac, glasul găunos al Ursului, nu puteau genera decât emisiuni lipsite de imaginaţie, semănând izbitor una cu cealaltă şi toate, cu pu-toarea unică pe care o lasă în urma lor sconcşii.

Din când în când, atunci când miroase prea tare în cuibul de sconcşi al Realităţii, sau nu miroase suficient, ca din senin se dezlănţuie Vântul, din toate foalele, şi reface climatul care-i convine.

Nu ştiu dacă politicienii sunt cel mai mare rău, cum se spune, sau sconcşii din Media.

P.S.
De o saptamana ma gandesc daca dau drumul la acest post. Ruăl meu e mult mai mic decat răul lor. Unde am ajuns...

Pasarea pe limba ei piere

Destul de greu să te rupi plăcutelor îndeletniciri ale sărbătorilor. Mai cu seamă că afară ninge, iar înăuntru prăbuşite în coşuri de nuiele, damigene obeze  păstrează încă secretul culorii rozalii şi dulceaţa boabei de strugure atinsă de brumă. Cui să-ţi laşi slobod sufletul, fulgilor de nea sau unei cuvioase împărtăşanii în căldura binecuvântată  a căminului?

Iată-mă în mare dilemă eşuat pe blog într-o conversaţie cu Pasărea ceţii, inconfortabilă şi nebună precum o ştiţi:

_ Eşti cu sorcova bietul de tine, te legi de mine ca popa de femeia văduvă.

_ Popă eu? Te-ar fi durut în aripă dacă legai pur şi simplu boala, de  om sănătos?!  Ce insinuiezi chip ceţos, de-mi răzvrăteşti toate blondele, acu la început de an să nu mai intre la mine pe blog.

_ Dacă te-ar fi interesat traficul cu adevărat ţi-ai fi pus mintea la contribuţie, ai fi inventat ceva inspirat care să ţină pagina întâia a blogosferei, fără can-can-uri şi înjurături la preşedinte că s-a săturat lumea.

_ Şti ce Pasăre, dacă am învăţat ceva bun de la Boc e că trebuie tot timpul să tai bugetarii dacă vrei să meargă treaba, eu nu te am decât pe tine, grijă mare ce clămpăni pe ciocu ăla lung, se poate scurta, şi cu el scurt faci indigestie… nu ţi-ai plătit  nici contribuţia la şomaj cu ce-ţi cumperi seminţe?...

_ Sămânţă de scandal ce esti! nu te uiţi la tine, n-ai simţul realităţii. Afară azi a fost eclipsă de soare, i s-a luat soarelui lumina! şi la Romania Mare e jale, i s-a luat sediul Vadimului, şi tot nu s-a sfârşit lumea!

Mie ce poţi să-mi  iei, caii de la bicicletă? pardon că nici trotinetă n-am avut în dotare, am zburat în ceaţă de capul meu…

_ Ba de capul meu Pasare, de-aia am ajuns…

Am ajuns de unde am plecat la marea dilemă.

Destul de greu să te rupi plăcutelor îndeletniciri ale sărbătorilor. Mai cu seamă că afară ninge, iar înăuntru prăbuşite în coşuri de nuiele, damigene obeze  păstrează încă secretul culorii rozalii şi dulceaţa boabei de strugure atinsă de brumă. Cui să-ţi laşi slobod sufletul, fulgilor de nea sau unei cuvioase împărtăşanii în căldura binecuvântată  a căminului?