Hagi şi Euclid

Pe câmpul verde, în arena fabuloasă a fotbalului a ştiut să aleagă fenta potrivită, pendularea extraordinară a piciorului, acordul fin al gleznei pentru ca balonul rotund să deseneze geometrii imposibile, inventând traiectorii ce trebuiau să sfârşească în colţul cel mai ascuns al porţii miracolelor, unde păianjenii-şi  ţeseu liniştiţi pânza din fir de aur, în aclamaţiile fascinate ale publicului. Marele grec Euclid dacă s-ar mai naşte ar trebui să-şi reconsidere celebra lui fraza:„În geometrie nu există drumuri speciale pentru regi!”.

Hagi, înscăunat rege a dovedit că există drumuri speciale purtându-şi în lume gloria cu medestie, dar şi cu infatuarea nedisimulată că e român.

In aceste zile trebuie să decidă. Ca fotbalist rămâne rege. Ca antrenor el încă nu şi-a dat măsura. N-a fost lăsat. El crede că si ca antrenor poate avea un drum al său. E drept, lângă Becali l-ar avea pe cel mai greu. Eu la naţională l-aş vedea.

Ne-am împărţit în două tabere, noi între noi şi războim. Secăm fânânile, otrăvim, dăm foc la casele din jur. De-o parte moraliştii susţin că la-„nălţimea sa” n-ar avea voie să coboare în mocirlă. Cealaltă tabără l-ar încredinţa cu girul ei deplin.

Dragi combatanţi, stimaţi ziarişti, arhierişti, artilerişti, carierişti, artişti într-ale scrisului  unde e duşmanul? N-avem duşman, nimeni nu ne atacă. E pace.

Doamne fă-i să tacă!

Singur alege, cum vrea muşchii lui. Poate s-a săturat să vegeteze că-i om, nu e mumie cât ar fi de rege.

Îngerul l-a strigat

Ascult, dincolo de fereastră, verdele dintre mine şi cer fremătând liniştit. Razele astrului zilei nu îndrăznesc să tulbure răsuflarea  agăţată de frunze a îngerului. O singură trompetă din galeria Rapidului, în faţă, tace încremenită, iar în urma ei se mişcă aliniat convoiul frumoşilor nebuni traversând orşul. Ca  sărutul fecioarei de câmpie, un murmur ne-a uimit pe toţi; cum că dinspre Brăila azi noapte  pădurea de salcâmi înfloriti s-a smuls din rădăcini şi-a pornit bezmetică spre Bucureşti. În urma ei caii sălbatici  împing  vârtejuri de praf rostogolind gorgane ca nişte bulgări uriaşi de zăpadă.

Suit într-o luntre cu două lopeţi de frasin, Fănuş trece vâslind dincolo,  continuînd să ne-nveţe că vinul alb, rece şi gratis e cel mai bun!

"Dialog în Babilon cu Virgil Diaconu" sau "Pe Trivalea Descărtăritului"

Sfarsitul lumii s-a amânat pentru luna octombrie. Hei, aşa da!  În sfârşit o dată rezonabilă, chiar dacă nu mai e atât de riguros stabilită. La 89 de ani, bietul pastor american  poate şi el avea pierderi de glorie, n-a mai riscat o dată fixă din cutremurata dumisale memorie. Altfel devine treaba acum; te poţi pregăti creştineşte, se sparge mustul ăl nou, pui de o împărtăşanie, te cureţi la trup, îti scri testamentul literar şi memoriile albastre ca metodă de terapie, nu laşi aşa harurile în voia hazardului.

Ai timp berechet, în contextul literaturii moderne, vie, să te războieşti dacă vrei cu rechinii generaţiei 80, tu o biată lebădă, dacă tot s-a tras linie de sosire. Te poţi revoca centrului lor de putere dându-ţi demisia de la post-modernism. Lasă-i  în oglinzile lor aburite să-şi înalţe "Nimic"-ul frumos, ei au ce pierde când vine dricul.

“ Săracule de albastru ai rămas verde! un condei duşmănos fără glas.”

 Deunăzi,  îmi zicea abil la exerciţiile de simulare ale sfârşitului,  prietenul meu Virgil pe Trivalea Descărtăritului...

Calul troian 2 - Zilele Pitestiului

Al doilea eveniment, la care am participat joi 19 mai în cadrul Zilelor Piteştiului, a stat sub semnul prospeţimii culorilor şi tinereţii veşnice. Şi, tot Centrul cultural a fost cel care ne-a povestit pe simeze, că lumea copiilor este cu totul surprinzătoare.
         Două grupe de elevi din clasa a zecea de la liceul de artă, coordonaţi cu mult suflet şi har de profesorii lor, pictorii Ion Pantilie si Daniel Preduţ şi-au deschis tezaurul de comori, ca să ne lase să pătrundem cu respiraţia ochiului întretăiată, tainiţele încântătoarei lumini. Nu am răbdare acum să potrivesc cuvintele îndeajuns, şi, ca să nu impietez _ las imaginile să vorbească singure:

                 Deie Dumnezeu să nu mai fie privită cultura ca un cal troian!

Calul troian la Pitesti

                                                                                      Ne împodobim zilele participând la manifestări care ne luminează, din când în când spiritul, oferindu-ne gratuit pastile de oxigen. La două astfel de întâmplări fericite am participat azi, uitând de griji, de politică şi de televizor. Se întâmplă des în ultima vreme, semn că Piteştiul nu e un oraş adormit şi că în el mai sunt oameni optimişti ce gândesc pentru viitor.

Ca să nu risipesc cuvintele, la orele prânzului, într-o sală neîncăpătoare a Centrului cultural, revista Argeş, după o chibzuinţă matură (cred si eu, dacă nici la 45 de ani, atunci când!!!...) şi-a împărţit premiile, alegând trei nume solide care au contat şi contează în continuare în literatura romana: Dumitru Radu Popescu, Leo Butnaru şi Adrian Alui Gheorghe. Comiţătorii de laudaţio, adica: Nicolae Oprea, Augustin Doman şi Mircea Bârsilă au reliefat, nici nu le-a fost prea greu, meritele premianţilor. De amintit ca pe un lucru bun, grupul de studente ovaţionându-l pe Bârsilă, după ce acesta şi-a încheiat discursul; dovadă că îşi iubesc profesorul. Nimic rău în asta că doar nu e director la FMI.

Primăria a ţinut să decerneze diplome, meritat, tuturor redactorilor-şefi ai revistei prezenţi în sală: Mihai Diaconescu, Sergiu I Nicolaescu, Jean Dumitraşcu şi actualului redactor-şef, Augustin Doman.

           Gheorghe Tomozei, încă supărat pe cei de la revistă pentru procesul cu iz financiar inventat, n-a vrut să coboare din cer să ia diploma.        

           Dintre răspunsurile de mulţumire, ca să nu lungesc, în notă proprie cu ochii rătăciţi la studentele lui Bârsilă, DRP-ul  şi-a imaginat că participipă la un concurs de miss, cam al treilea după socotelile sale. La primul, Adam i-a pus panglicuţa cu frunză Evei, a premiat-o cu mărul şi _ s-a dărâmat raiul. La al doilea, grecii au venit cu calul troian(nu ca pe vremea noastră cu găleţi de plastic), i-au dat toate voturile Elenei şi _ s-a dărâmat cetatea Troiei. Iar acum la al treilea, încurcat DRP-ul necunoscând locurile, se pierduse puţin, până când i-a sărit în ajutor Sergiu I Nicolaescu în logica lucrurilor, arătând-o pe doamna viceprimar _ ca să se dărâme nu de-alta şi Centrul cultural.

Să vină Manole, fără licitaţie, prin încredinţare directă cu meşterii lui mari, calfe şi zidari, să ridice o cladire-naltă cum n-a mai fost altă, să fie loc şi pentru Uniunea Scriitorilor.

Chiar a fost un eveniment frumos de zilele Piteştiului.

Despre cel de-al doilea, s-o lăsăm pe mâine că s-a făcut târziu.

Convenţia Democratică de weekend.“Ţară, ţară vrem ostaşi!”

Duminică în ziua Convenţiei am evadat din Bucureşti şi am tras o fugă la Mamaia lui Mazăre, în fieful opoziţiei. Moderaţie pe plajă. Şi totuşi, destulă lume trădase recitalul PDL-ist de la televizor _ pentru soarele cel adevărat. Şi, atacurile la baionetă în bătălia fratricidă _ dansului pescăruşilor şi rostogolirii imperturbabile, relaxante a valurilor. Abia de mă instalasem, întinzând cearşaful şi deversând de la bun început, ca să mă asigur, din recipientul de plastic într-un pahar din acelasi material _ lichidul de înalt spirit, nebotezat, căruia lumea cunoscătoare îi zice tărie, şi, un autobuz, strecurat el ştie cum pe sensuri interzise, cu roţile scrâşnind în nisip îşi deschise larg uşile direct din frână, la circa 10 metri de unde mă aflam.

Izbucniră glasuri nestăpânite de copii şi un mol în mişcare, bine organizat nu se mai opri până-n terenul de ţintă, adicătelea în apa mării limpede, pe care o testasem personal cu câteva clipe mai înainte, satisfăcut că e mai puţin rece decât berea  nevestimii. Se încinse pe loc o bătaie spumoasă cu stropi, iar câţiva combatanţi mai curajoşi se-aruncară în valuri pe de-antregul, pentru o scaldă rapidă şi spontană în optimism, într-o atmosferă generală de satis-facţie motivată de faptul că s-a oprit desigur, recesiunea. Mă şi întrebam cum de nu apare conducătorul? Să-i laşi aşa liberi, lipsiţi de busolă, nişte puşti băieţi şi fete zăpăciţi în zburdălnicia lor, ce n-aveau cum să numere mai mult de două clase  peste cele ale broaştei, care şi la malul mării tot patru  are.

Contrariat o zăresc într-un final. Ea. Blondă. Pas lent, graţios, alură sportivă totuşi, pe deplin mulţumită de efectul razelor ultraviolete ce-i lumina faţa

- Gata copii, suficient! Era diriga. O înconjurară ascultători pregătiţi să-i soarbă de pe buzele-i fragede adevărurile împărtăşite cu francheţe. Toată numai zâmbet. Doar către seară la televizor am mai putut savura la fel, o secvenţă de artă pură, când Băsescu descins la Convenţia Democratică a PDL, a smuls aplauze unanime unei săli învrăjbite, învingând cu puterea dragostei,  însângerata ură

Mai departe mi s-a aburit geamul ochelarilor în minte. Să fi fost de la soarele prea fierbinte? De la paharul cu tărie de caracter, fără gheaţă? N-aş putea spune precis, nu se mai discerne în film realitatea, de vis.

Oricum, s-a declanşat la un moment dat, la un semn al dirigii pe plajă, jocul acela educativ-patriotic pe acordurile imnului Verde înrourat: “Ţară, ţară vrem ostaşi!” Ochiul meu larg închis, începu să distingă înmugurind fiorul iubirii printre perechile înlănţuite aleatoriu de marinar. Lena Udrişte, mai blondă ca niciodată de fericire, servea din ciocolata lui Pleaşcă. Ancuţa(Boagioaica), sprintenă, alerga ca pe autostradă de mână cu Baconschi, gândind la voturile diasporei. Roberta se pierduse în infinitul alfa pe linia susţinătorilor lui Boc, Sulfina se aşezase băţoasă în nisip, direct pe spate, dar nimerise ceva tare de la marmura lui Videanu. Doar Raluca fată de oraş, părea înbufnată în rochiţa ei elegantă de la “Dansez pentru tine”, şi sta retrasă mai într-o margine.

_ Eu vreau prinţ nu vreau ostaş! Toată lumea la televizor scanda cu diriga în cor:

_  Ofticata!Ofticata!

Mai pe-nserat, m-am trezit oarecum. Încă se mai auzeau, înfundat, glasurile copiilor:

_ Ţară ţară vrem ostaşi!

_ Pe cine? pe cine?

_ Pe mine! Pe mine!

_ Tot tu?... Bă ăla micu, mâine să vii cu tactu la şcoală!...

RDS-RCS. Telefonul nemuritor şi Nemuritorul lui Guţă

La prima vedere, pare că nu poate fi nici o legătură între "Nemuritorul" lui Nicolae Guţă, filmuleţul de pe yutube pe care vi-l propun aici şi telefonul meu RDS. Asta numesc eu o pripeală de abordare, sau, pălitură de osândă pentru proşti (ca mine), cum ar zice moldoveanul . Dar să vă spun povestea.

O firmă renumită, adică RDS-RCS la mine-n cartier, cu ani în urmă, desenează un telefon mobil pe carton (reclamă neautorizată) şi o afişează de-ţi intră-n ochi, când te duci să plăteşti cinstit la ghişeu abonamentul la cablu, internet si telefon fix:

 “E gratis, dacă îl vrei, ia-l!”
Şi-l iau! vorba ceea, pe telefon.

„Care-i treaba la Suceava? Bei mănânci şi stai dijeaba!”

Amu dreptu-i mi-am crescut tariful cu el. Natural, firma şi-a scos pârleala orişicum, că nu dijeaba!... Numai că de un timp, telefonului îi venii, natural, dorul de cruce. Se supără el omul şi cât îndură! De criză, de Boc, de viaţă şi... se duce! S-a dus şi recesiunea, au anunţat azi la TV, s-a dus, s-a oprit. Aşa că s-a oprit şi telefonul, s-a stricat. Tace, că doar n-o fi nemuritor!...

Dar ce zic eu!... S-a dovedit până la urmă că are dreptate Guţă:

„Zice lumea că greşesc

Că beau şi mă prăpădesc

Dar eu sunt nemuritor

Ca tot beau si nu mai mor”

Am mers la RDS-RCS ca un bun creştin să-i anunţ c-a murit telefonul, să-l şteargă din scripte şi să-mi dea eventual un aparat mai pricopsit.

- Nu se poate nene, plăteşti matale 45 de euroi şi-i mâncăm coliva amândoi! Am crezut că glumeşte şi-i zic:

- Da, şi-a trăt traiul şi-a mâncat mălaiul, nu mi-ai zis că e gratis?

Ăsta, nimic:

- E gratis, dar asta e valoarea lui, dai mata ortu, şi moare mortu.
- Bine da, măcar mai scade uzură, ceva! Au trecut anii peste el, valoarea de intrebuinţare... scade.

- Circulă tataie, n-am timp de şarade!

-     Alo! Protectia Consumatorilor, fac un apel! Stau cu mortu-n casă. Poate veniţi cu o lummânare la el.

Lalilalilulu lilulilulula

        Deunăzi, dialogam cu Pasărea ceţii. Unul din dialogurile noastre imposibile. Pornisem de la familie.

          Pasărea ceţii: Familia rămâne sfântă. E celula de bază în viaţă.

Iti: Ce lula mea Pasăre, pardon!... mai ieşi din ceaţă! S-a schimbat oferta de zbor. Gata cu cuplu, nu mai e dictator la balcon. Parcă n-ar fi căzut Zidul Berlinului. Mai schimbă-ţi dracului convingerile tale de comunist ambulant şi cuplează-te cu realităţile democratice ale prezentului instant! Mai zboară şi tu din floare în floare, poate afli dacă nu ştii că duminica nu e zi lucrătoare.

              – Ce vrei să zici că ideia de cuplu s-a invechit? îţi spun eu râmâne sacră.

              – E vetustă Pasăre, e vetustă şi acră!

             – Eşti crud!…Ca şi cum te-ai duce la Stufstock, în Vama Veche pe plajă în fustă, nud.

              – Măh, da tu Marx citeşti?...

              – Poveşti, vrajă!...Eşti într-o ureche. Complet năucă. Falimentează ăştia televizorul duducă. Antenele, Realitatea… Tu nu şti nimica. La casa de pariuri n-ai jucat, Iri sau Monica, Cherida sau Pepe! n-ai consultat Libertatea, Can-Canul? n-ai auzit de divorţul lui Tălmăceanul?

              – Constat între noi dialogând, deteriorarea gravă a unui cadru familial. Am devenit mult mai suplă în gând. Nu vreau nici la bal, nici la spital. Abandonez, nu mai pot să suport în neştire viaţa asta de cuplă. Ne vedem la tribunal. Divorţez!

            ?!...

Cu căruţa înaintea boilor. Fotbal în caruţa cu prosti. Rubrică nouă

Mama avea o vorbă, ce zic una, o panoplie întreagă cu care mă uimea când ştergând de praf vre-o expresie din tezaurul ei folcloric o slobozea să-i coloreze limbajul. Venea din piaţă şi socotea, socotea îndelung cu creionul ca să-i iasă ultimul bănuţ din lista ce trebuia justificată căpcăunului. Acesta aştepta cu un rânjet în colţul gurii ce nu prevestea nimic bun.

-   Ce stai aşa de parcă ţi-a căzut resteul în brâu?! Eu pierit, copil fiind, chiar nu pricepeam vorbele mamei şi aşteptam să izbucnească cearta.

Vedeam  coarnele boilor lui tatamare, Priam şi Plăvan înjugaţi la căruţă şi resteele ce le încadrau lateral grumazul. Cum să le cadă resteul în brâu? Şi dacă le-ar fi căzut, s-ar fi luat în coarne?...

Azi am altfel imaginea; Văd căruţa, că doar cu ea abia de mai umblă prin ţară fotbalul autohton şi-n căruţă doldora, sacii cu banii de la UEFA. Văd şi boii, să mă ierte domnul Iancu şi Porumboiu de mintea-mi proastă, dar pe catâr l-am lăsat în spate cu oile!… Şi-n căruţă, alde Stan cel care  meşterise din oţel sub licenţa arbitrilor, resteul, ca să fie sigur că nu scapă boii din jug.

Undeva sus, căpcăunul Mitică de la ligă, oracolul din Bălceşti potrivise căruţa cumva înaintea boilor şi aştepta semnul divin, socotind de zor exclusivitatea drepturilor de televiziune.

Miturile Realităţii. Lecţia deschisă

Mitul este o imagine fabuloasă ce se află în spatele personajului, agentului, purtătorului de mit. Piatra aruncată de undeva în univers, nu ar fi nimic fără uriaşa coadă învolburată a cometei. Dar fabulosul se naşte, doar atunci când masa de receptori îşi transmite pe cale orală, sau prin messenger, uimirea tâmpă a celor impresionaţi de praful strălucitor ce acoperă pentru o clipă cosmică, cerul, într-o străfulgerare năucitoare. Ecoul hiperbolizat al imaginii, nu se opreşte când semnul ceresc a părăsit orizontul, el se poate transmite din generaţie în generaţie, orbitor, de la optzecişti la douămiişti şi încă în secolul următor(cât vor optzeciştii), până când undeva într-un laborator, un farseor va pregăti în creuzetele lui, dărâmarea prin implozie a mitului, necesară, regenerativă. De ce-i zic farseor? ar trebui să dezvolt aici o altă teorie care derivă si v-aş ocupa timpul inutil, pierzând iminent firul logic al disertaţiei începute.

            Pentru mai deplina înţelegere a demonstraţiei, didactic, am să folosesc trei exemple concrete care ard încă, recente, trei mituri diverse ce se demonteaza sub ochii noştri, beatificaţi proaspăt de lumina învierii.

Să incepem cu “nunta secolului”. Prinţul William s-a căsătorit cu aleasa sa, Catherine Middleton.

Da. aveţi dreptate; “Unde e mitul?” e o întrebare bună şi pertinentă. Aici cu siguranţă deocamdată nu e. Nunta secolului e numai piatra aruncată, de fapt două pietre, Wiliams si Kate. Să vedem dacă li se va alege în urmă suficient praf stelar. Se lucrează intens în laboratorele coroanei engleze. Acolo, mai demult, farseori regali încearcă să dărâme mitul adevărat, rămas în memoria colectivă sub chipul neşters al Prinţesei Diana. Siluieta ei princiară, ţine umbră încă Palatului Buckingham

Dar să trecem peste Canalul Mânecii şi pe axa direct, să revenim la oile ciobanului Bucur, oile noastre de când am intrat în democraţie. Staţi liniştiti, azi nu vă zic nimic de Becali. S-a schimbat direcţia vântului. Şi-a luat catrafusele Vântu de la Realitatea si prevazator s-a tras la răcoare, că vin căldurile verii. În urmă, a lăsat năucit deşertul Realităţii, plin cu cenuşă. Dezorientaţi, bieţii moderatori sunt gata în bloc-starturi, cu bătătoarele în mâini să scuture în coada cometei tot praful. Aici mitul lor are coada pregătită, dar nu se vede piatra aruncată, capul, că doar n-o fi Ghiţă?!... sau Svartenegarul  ăla al lui Răduleasca.Şi ultimul a venit ca un trăznet.  Cică s-ar fi bărbierit Osama bin Laden. Ăsta da mit! Nu lasau ei americanii să le scape prim-planul.(dar de vreti sa aflati adevarata poveste o gasiti la Rheta)

„Sensul miturilor variază de la o epocă la alta. Două curente de interpretare au existat dintotdeauna. Primul ne spune că mitul este o poveste fabuloasă, inventată, imaginară. Celălalt curent explică că mitul este o poveste care traduce realitatea sub o formă simbolică. Limbajul mitic uzează aşadar de cuvinte care sunt simboluri, adică de cuvinte cu sensuri aparente, în spatele cărora se ascund alte sensuri. Pentru cercetători ca Mircea Eliade, mitul este expresia unui mesaj codat căruia trebuie să-i găsim cheia de decodare.”

Pastele Bolovanilor

Am făcut sărbătorile Paştelui la Bolovani, sat binecuvântat de Dumnezeu, nu mult departe de Turnul Chindiei. Până să aflu întreaga poveste a locului, am crezut cumva că binecuvantarea  trebuie sa fi fost însoţită, de prisosul de bolovani din zonă. Constatarea ulterioară a fost că jenţile automobilelor noastre,  deviate brusc din asfaltul  şoselei la un moment dat, s-au înfundat într-o tochitură de pietriş rezonabil împrăştiată de-a lungul şi de-a latul caii de acces, către domeniile de baştină ale copilăriei lui Sergiu.

Sub bolta de frunze înverzite pe marginea drumului,  încăierate din loc în loc de  flacăra vie a florilor de cireş, se întindea liniştit, nu doar aşa un sat de oameni fără căpătâi, ci, cum am avut prilejul să constat ulterior, însăşi satul pedelizat portocaliu, intrat în memoria colectivă prin bunavoinţa şi stăruinţa aplicată a patriarhului locului, popa cu biserica portocalie.

Ca sa fiu sincer cu mine însumi şi parte din dumneavoastră  cinstiţi cetitori, trebuie să recunosc, nu se ştie atât de sigur cine va să fi fost la origini, cu binecuvântata  iniţiativă portocalie. Preoteasa, soţia popii şi primariţa comunei, ce diriguia obştea la suprafaţă, sau părintele ce-şi conducea cu fală enoriaşii, spre cele veşnice de dedesupt?!...

Drept e că amândoi sunt oameni de toată isprava, cu grijă pentru prosperitatea comunei, creştinească aplecare pedelistă şi frică de Dumnezeu.

Sergiu m-a luminat oarecum despre sat, zicându-mi că în realitatea istorică a faptelor s-a aşezat aici, unul Bolovan, colonel în armata domnească, însoţit de neamurile sale, Bolovani mai mici, atotstăpânitori în hotarele moşiei.  De la ei au devenit nu numai numele, dar şi clădirile mai răsărite în care regimurile successive şi-au tras oarece şcoli, dispensar şi alte acareturi publice.

Mărturisesc în cimitirul satului, în a doua zi de Paşti, aş fi vrut să aprind o lumânare, dar n-am reuşit să stabilesc locul a cărei cruce s-ar fi potrivit la căpătâiul Bolovanilor.

Nesincronizarea cu tradiţia locurilor, începuse încă de cu noaptea Învierii, căci se pare că ajungerea noastră nu se potrivise cu graba popii de a intra in biserică. N-am prins momentul de taină al rostirii cuvintelor magice “Hristos a înviat!” şi nici postulatul adevărului sacru, dupa care e liber la ciocnitul ouălelor roşii , dar am reuşit să iau lumină.

Două zile de pace în curtea lui Sergiu, cu gazon nivelat şi tuns ca la carte, fără îndoială mai bun decât cel de pe Ghencea.

Degeaba Becali şi-a slobozit oile, ele la rândul lor slobozind căcărezele să îngraşe terenul. Locul pare a fi blestemat de nu creşte iarbă şi nici performanţele Stelei de când a intrat în proprietatea celui mai mare fanfarun mioritic. (Vezi ultimul meci cu Dinamo)

I-am sugerat lui Sergiu  să-i vândă ciobanului pontul, reţeta proprie de îngrijire a gazonului, dar acesta nu s-a lăsat înduplecat sub nici o formă:

- Poate să-şi facă Becali autostradă personală la Muntele Atos, să planteze biserici pe marginea ei, câte goluri a marcat în cariera lui strălucită Hagi, naşul lui de cununie, nu pot să-l ajut pe papistaş să se facă baiat de oraş, Nu vreau să-şi împlinească visul de mărire.

Nu poţi să devi când doreşti

cal mustang, (nici macar)

când în înscrisuri cereşti

Esti

măgar

doar…

în rang!

Am plecat de la Bolovani marţi pe-nserate, lăsând în urmă fluturând înfrăţite, pe turla bisericii  portocalii, lânga Sfânta cruce,  drapelul tricolor şi cel al Comunităţii Europene.

Muţumim de toate domn Costică! A fost un Paşte fericit, Mai venim.

P.S. Mai pe-nserat vine si albumul!

A sosit:

Un PAşte luminos!

        Caut lumina cuvântului de înviere, numai că bestialele flori de cireş mi-au străpuns toate simţurile. Ciuruite, organele  au căpătat simţ olfactiv. Nu mai disting literele, s-au risipit parc-ar fi nişte jerbe de fluturi.

Şi un pian dement tocmai acum şi-a găsit să-şi dezintegreze sunetul clapelor, în cerul îngerilor.  

Ma iertaţi de neputinţă.

P.S.

        Dacă pot îndrăzni, când clopotele vor nemuri domol în noaptea aceea de zi, înainte să luaţi lumină daţi un ocol şi bucuraţi-vă de cireşul înflorit din grădină.

Foto: Oana Cristiana Banuta

Cafeneaua la Simfonie sau Simfonia la Cafenea

Rezervele firii omeneşti deseori sunt incredibile. Nici avalanşa mulţimii în vremea Prinţului Dobrin, devălmşindu-se de la stadion către centru şi comentând încântată driblingul lui de vis, nu ar putea da măsură desfăşurării de gură-cască ce Duminica trecută a asediat oraşul.

A trecut şi Simfonia. M-am aflat acolo întâmplător, o coajă de nucă aruncată în spuma valului de tzunami,  încercând să descopăr plutind, inefabilul, în marea nebunie.

Nu spun că nu era!

Luni dimineaţă ieşit cu Virgil din redacţia Cafenelei, pritocind numarul 100, am fost surprins să constat pe Strada Mare că oraşul respiră proaspăt. Refacerea de după dezastru reuşise. Ca prin farmec mulţimea de curioşi, cojile de seminţe şi hartiile de pe jos, dispăruseră. Coborâţi de pe acoperişurile blocurilor porumbeii îşi reluaseră dansul lor obişnuit pe asfalt. Din păcate mimul acela de var, înalt, cu gesturi descompuse, largi, pe care ieri îl numisem Împarat al porumbeilor, nu mai era acolo în piaţă, în mijlocul copiilor.

În schimb lângă fântână, toată în alb, cu o căciuliţă argintie din care se despleteau ciucuri lungi, răsuciţi, o prinţesă cât o lalea, înpingându-şi spatele în poala bunicii, împărţea porumbeilor boabe de arpacaş. Era o zburătăcire în jurul ei ca o arteziană de aripi, o imagine splendidă ce merita a fi imortalizată, dar n-aveam cu noi ochiul magic.

Am continuat drumul înmuindu-ne sufletul în culorile petalelor de lalele ce izbucneau de peste tot  mangâiate de lumina soarelui. Ne-am oprit la magnolie. În faţa primăriei, aşezaţi pe o bancă şi am convenit că sigur, vom avea fonduri si anul ăsta pentru editarea Cafenelei Literare.

A consemnat Ion Toma Ionescu

Foto: Fleur.

MeetTheSun. AutoPArtret. Epilog

     Am văzut umbra desenată în piatră cubică. Altădată m-as fi măsurat cu ea. Coborâsem din tren cu gândul la Miha, simţeam nevoia să mă descarc. Am tăiat în noapte 500 de km, trează, tocmai din oraşul acela străin. Cât despre el, aveam în minte boabele negre de fasole făcute scrum pe care a trebuit să le îngrop. Voi freca desigur cu nisip imaginile. Din oboseală, oraşul adoptiv e mai şters şi laptopul atârnă greu. Ce n-aş da să mai fiu pe şezlong în grădina bunicii, lânga tufa de trandafiri, împletind coroniţa.

P.S.   Pentru mine, revelaţia acestui concurs a fost MeetTheSun.

Va invit sa cititi si PA-ul din Epilog pe celalalt blog: http://glontdeargint.blogspot.com/

Tom prinţul

Se vor mai aşeza oare vremurile? Distanţele se vor fi irosit întratât încât să conteze doar clipele în desfăşurare, zbaterea inutilă într-un mediu mocirlos şi ostil în care poetul e luat în contumacie de mormoloci? Va mai izbândi Prinţul să-şi aşeze vorbele înmirezmate de măngăieri, pe oasele de argint filigranat ale poemelor, în auzul dedicat, atins de aer ca o livadă de cireşi înfloriţi? Sunt sigur că Tom cu vocea lui caldă învăluitoare  s-a retras un timp, discret, uşor nemulţumit să se rostească îngerilor până când noi ne vom liniştii                         

Ce bine că nu au venit televiziunile cu zgomotul de fond impardonabil! Ce bine că acest Fragmentarium ne-a strâns acolo la eveniment ca într-o capelă!

Au fost de faţă cu ocazia lansării: soţia, poeta şi redactorul cărţii, Cleopatra Lorinţiu împreună cu ceilalţi doi redactori, Ion C Hiru şi George Baciu, editorul Adrian Sămărescu, Dumitu M Ion, Virgil Diaconu, Mircea Bârsilă, Denisa Popescu, Ion Pantilie, Nicolae Petrescu, Vasile Ghiţescu, Octavian Mihail Sachelarie gazda, Directorul Bbliotecii Judeţene şi mulţi alţii.

Nedespărţiţi, nevăzuţi, Tom şi Nichita ascultau murmurul.

Mă bucur că am fost acolo şi vă pot oferii câteva respiraţii din carte:

          Gest

          Trec cu buzele

            Peste numele tău

            Ca peste şira spinării

            A unei Frunze.

            Un dialog

          Aşa vorbim noi, peste tranşee

            peste sahare

şi arizone

unul tace şi celălalt i-ascultă tăcerea

prin gâtul retezat

al sârmelor telefonice, sârme ghimpate

Cât a mai rămas

Cât a mai rămas din mine

depus pe fundul cuvintelor

tot mai crede că ar putea răsturna

un trup în iubire ca pe-un ceas cu nisip…

Fereşte-te

Fereşte-te, mâna mea decolorează

fereşte-te sunt leoarcă de muzică

fii cu grijă:

pot oxida oraşul

Foc mic

Când se aprind lămpile

în caravanseraiuri

când femeile imperiilor

scad calcinate

de nopţile dragostei

el singur

fierbe crini

la un foc mic,

de balegă uscată…

Scriptorul

Sunt scrptorul

Staţi să-mi deschid lăzile.

Nu se vede nimic.

Sunt ca giamgiul

ce cară, cocoşat, cruci de sticlă,

dar privit de departe s-ar zice, ce şarlatan!

că transportă aer.

Sunt scriptorul,

îmi scot de la brâu, ca din maţe,

călimara şi pana.

nimeni nu-mi dă de lucru?

îmi scriu mie , scrisori

Pe care le trimit co poşta pneumatică.

Şi nici eu

nu-mi răspund.

Sunt scriptorul. Chiar nimeni

Nu are nevoie de mine?

S-ar zice că tot ce trebuia scris

s-a scris…

Gheorghe Tomozei

Coverga. Pentru etapa de concurs Casa din vis

      

        Toată vara, coverga din luncă împletită meşteşugit din crengi de alun, cu patul din scânduri bătute direct în ţăruşii infipţi în pământ, cu sarică de aşternut şi cu vălimărence roind să plivească roşii, trăgând la umbră, una câte una, precum albinele la stup,  să bea un strop de apă vie de la izvorul tainic ştiut de bunicul, coverga, era casa lui. Am avut privilegiul să mă întind în patul acela. Scândurile tari, au rămas în memoria oaselor mele crude ca şi cum aş fi odihnit într-un pat de uriaş.

Puteti vota aici daca acest pa v-a placut

Votati si cu dreapta si cu stanga ca nu conteaza

        La concursul de proza arhiscurta in etapa trecuta Bolovanul a adunat 42 de voturi si s-a ales vicepresedinte de etapa. Multumesc celor care m-au votat.
Si cum la PA-uri, alegerile nu vin din patru in patru ani ca in PO-litica, ci mult mai repede, puteti schimba situatia acum si aici votand:

Martisor            si           Parte de carte.

        Nu conteaza daca votati in stanga Martisorul sau mai la dreapta Parte de carte, important e sa le votati pe amandoua. Succes in alegeri!

Reperele zilei la Realitatea TV

• Ştirea nr. 1. Azi la Izvorani, Monica Columbeanu a bătut la porţile lui Irinel. Pe vremuri  şi Ştefan cel Mare bătea la porţile mumei sale şi, ea, cu poarta-ncuiată, l-a trimis înapoi la turci. Amu a ieşit  doar tatăl lui  Irinel, Ion Columbeanu, furios, şi-a trimis-o pe Monica înapoi la Crucea de piatră, să stea în genunchi, măcar până ce Irinuca se-ntremează, c-a adus-o slabă din America.

• Ştirea nr. 2. Apa de ploaie şi laptele de oaie, au descoperit cercetătorii romani, prezintă urme radioactive de iod. Guvernanţii ne liniştesc, va urma o diminuare drastică a consumului de lapte de oaie şi ca măsură asiguratorie vor fi sacrificaţi în următoarele zile, principalii consumatori. adică mieii. Cât despre apa plată (de ploaie), recipientele de plastic vor fi reamplasate de la izvorul natural, la crama de la Dragaşani a guvernatorului...

• Ştirea nr 3. Adrian Minune  a făcut tranzacţii bancare periculoase. E adevărat că la nunţi când intonează manelele, urcă pe bancă să-l vadă lumea, dar cei 900000 de euro şi toată averea, au fost  tranzacţionaţi prin muncă cinstită _ doar din minuni şi salariul de consilier comunal. Şi cum a picat legea cu impozitarea  vrajitoriei în parlament, e sigur _ doar vrăjeala ăstora de la ANI.

• Ştirea nr 4. Că veni vorba, la Camera Deputaţilor, în plen, în sesiunea de dimineaţă, Aura Vasile a vorbit documentat şi în cunoştinţă de cauză, despre curve şi prostituţie, taman când Comisia de Buget Finanţe a trecut de la PSD, la independenţi

• Ştirea nr 5. Alerta de la Fokushima s-a ridicata la etajul nouă. Or mai fi etaje în blocul ăla?...

Bolovanul

          Stiu de la mama, într-o hotărâre importantă pui răul în faţă; analizezi, răsuceşti, nu te-arunci bolovan, cu capu-nainte, adică într-un fir logic, când bolovanul vine spre tine să te izbească cu probabilitatea de nouăzeci şi ceva de procente, mai întâi socoteşti ceva-ul, adică zecimala de după virgulă, nu contează impactul, ia partea bună, afli că stelele-s verzi. La-nsurătoare mândru:

          -Mamă, ea e! Te-am ascultat, am pus răul în faţă. Săracă, încăpăţânată, da ia partea bună, are şi trei surori.

Daca va place PA-ul meu din aceasta etapa va rog sa votati aici


Multumesc votantilor mei. De data asta am terminat pe locul 2. Se putea si mai bine, numai ca pare ca sa continuat votul si dupa ora 12.

Pentru etapa urmatoare va invit sa votati pe celalalt blog; http://glontdeargint.blogspot.com/

Protest pe Facebook

Fiica mea protestează pe Facebook. E o stare de revoltă a unui părinte care luptă lângă copilul ei Alexandru, cu toate puterile de care dispune sa-l scoată din Ţaranimănui - Autismul.

Sunt sigur că va reuşi pentru că armele ei sunt încărcate cu credinţă şi dragoste de mamă. Dar oare statul, guvernanţii, societatea, nu sunt responsabilităţi împarţite, ei sunt spectatori, ei ce împart aplauze, sunt doar arbitrii?

            Domnilor autişti, ştie cineva care sunt costurile terapiei?! Şi nu numai costurile...

Protest

"Simt atâta nedreptate fata de tinerii autişti…si nimeni nu-mi poate contesta sentimentele, pentru că le traiesc în fiecare zi. Facebook-ul e plin de like-uri şi propagandă pe teme autiste. Mai nou, in presa au început să scrie despre lumea lor. Se organizează marşuri şi discuţii în aer liber. De ce oameni buni tocmai acum? De ce?

De ce trebuie să aşteptăm să ne spună alţii ce trebuie să simţim? Cu ce suntem mai buni, în normalitatea noastră, daca nu suntem în stare să ne deschidem sufletul şi să vedem dincolo de trup, să căutăm în inima lor, în mintea lor. Ataţia adolescenţi pierduţi pentru că societatea i-a marginalizat…

Acum o săptămâna, eram în Braşov. Mă îndreptam cu Alex spre Piaţa Sfatului. Cu cât ne apropiam, cu atât creştea în volum muzica unor tineri. Mi-am amintit că era ziua conştientizării autismului. L-am lasat pe Alex lângă bunici si m-am indeptat spre colţul albastru. Doua mese cu pliante, un panou cu desene înşirate, cateva mame care stateau de vorba. Dar, între toţi, am remarcat un tânăr. Se legăna într-un ritm atât de familiar mie. Batea din palme şi încerca să păstreze ritmul. Chiar se descurca bine. Numai unii trecători, întorceau capul, murmurau ceva numai de ei ştiut si treceau mai departe.

M-am întors la Alex, îl priveam şi-mi spuneam că va fi bine. Cu coada ochiului urmăream tânărul cum işi continuă ritmul, nestingherit de privirile curioase. Alex va fi bine, el mai are timp. El ne are pe noi, mami şi tati, pe bunici, pe matuşici si unchi, pe veri. Şi NU-L vom lăsa pradă societaţii."
http://www.facebook.com/profile.php?id=100000298023528#!/profile.php?id=100000332112485