Comunicat în notă de subsol

Notă de subsol

(în nota vremurilor)

Am auzit prin urbe că virgilius vrabie (folosesc litera mică pentru a nu se face confuzie cu marele Virgilius, sau celălalt, Virgilius Capră, inventatorul cu rucsacul zburător...Eu vorbesc de diaconul liber cugetător ce păstoreşte Lolitele) s-a supărat pe mine că  i-am atacat familia în dreptul meu la replică pe care nu l-a publicat în cafenele din prietenie, preventiv, să stingă focul înainte de a se aprinde, ca un bun pompier activ. Adică, labagind auster s-a folosit de prezervativ.

De fapt ce vreau să spun aici e o simplă comunicare. 
Stai liniştit maestre! Familia ta de vrăbii e în bună stare!

Şi mai atent te rog când citeşti la respiraţie! Ştii că am uneori păcatul cu semnele de punctuaţie. Citeşte de două ori comunicatul, poate înţelegi ceva.

Subiect închis.

De tot rahatul!

PS. Mai bine un duşman decat un "prieten"!

Morăriţa. Publicat revista Argeş. Iunie 2012

Lumea văzută de Ion I

Morăriţa. Frgment. Tobârlanii.

                                              Ion Toma IONESCU

– Eu, sunt două cu amândouă maică! Priveam nedumerit încercând să traduc (în mintea mea) expresia care probabil voia să spună: „Nu aveţi habar cât de a dracului am putut să fiu! Aşa mică de stat cum mă ştiţi voi, nu m-a luat ameţeala, la înălţimi!” Vârsta, probabil lucrase pe dedesubt precum cari la statuia mătuşei mele şi, de la „comunista”, cum o strigau prietenii în tinereţe când lua în piept dealul, devenise „morăriţa”din ultima parte a drumului, când o iei la vale. Dar şi atunci era vizitată de activişti de partid sau înalţi funcţionari din minister, trimişi de Doncea, veniţi în Argeş în vre-o inspecţie.

Pe lângă moară, slujea Bambina, o ţigancă bătrână. N-am mai văzut o femeie atât de cinstită, curată şi cumsecade! O primise democraţia populară la pachet cu neamţ cu tot, de la boierul ce deţinuse înainte moara. Neamţul avea grijă de motorul morii pe care îl mângâia cu lavetele din bumbac, tot timpul. Strălucea motorul mare cât o locomotivă. Picătură de ulei nu era pe jos. Bambina avea în grijă câţiva porci şi un cârd amestecat de curcani şi gâşte ce se hrăneau cu de-ale morii. În plus învârtea treburile casei. O casă cu trei camere, bucătărie şi birou, în partea de curte unde nu aveau voie căruţele şi maşinile ce descărcau saci cu porumb şi grâu, adunaţi din zece sate din jur. Când veneau musafiri importanţi la morăriţă, Bambina putea să stea la bucătărie legate trei zile şi, gătea feluri de bucate de se topeau în gură. Nu se arăta la faţă, petrecăreţilor.

Noi, nepoţii, partea asta o apucasem în vacanţele petrecute la Stolnici, ţinându-i de urât verişoarei Melania când ea nu se afla în vre-o tabără, sau la Râmnidcu Vâlcea la rudele tatălui său – ofiţerul acela înalt bine făcut pe care îl văzusem o singură dată la moartea tatei (aveam opt ani), stând stingher în drumul tuturor în curtea aia vie, plină de oameni trişti care veniseră să-l petreacă.

– Ionele, ai venit şi tu la Toma? Îl întrebă ţaţa, cea mai mare dintre cele patru surori ale tatei ce încremenise trist şi mirat în coşciug, nemaiputând cuprinde atâta puhoi de lume.

Nimeni nu m-a lămurit niciodată, dar am înţeles că erau divorţaţi, dacă pe verişoara Melania o chema Popescu, iar pe tanti Gica la fel ca pe tata. Cu numele astea din neam am încă o problemă nerezolvată şi, nu mai e nimeni dintre cei bătrâni să mă ajute. Cei trei fraţi mai mari, Nicu, Ionel şi Gogu purtau numele de Sima, cum probabil s-a numit până la un anumit moment şi tatamare Tobârlan, dar el şi-a schimbat numele. Nu ştiu de ce! N-a putut şi porecla. Astfel că surorile cele patru şi tata, au primit numele de Ionescu.

Tobârlan, tatamare a avut opt copii.

Dar să revin. Dualismul personajului „tanti Gica” încă neclar, stătea pe scaun la mine acasă. Eram  cu frati-meu Dan în jurul unei mese, unde contau mai mulţi cu paharele pline, dar doar noi trei acaparasem discuţia. Ceilalţi ascultau curioşi.  Ştiam că spusele-i nu erau doar fanfaronadă.

– He-hei, sunt multe! O să scriu eu şi cartea noastră cu toată viţa în ea.

Complotasem cu frati-miu Dan pe care şcoala îl făcuse istoric, dar pe care eu îl simţeam cu vână de prozator, s-o prindem în zi de poveste odată pe tanti Gica, „comunista”, cea care în tinereţea ei ratase măritişul cu Ceauşescu. Şi iată că venise momentul.

Nu l-a plăcut pe ucenicul cizmar. Terminase croitoria de lux în Piteşti. S-au întâlnit de câteva ori, au mers la film, era timid, a ţinut-o de mână dar n-a sărutat-o lipiţi în întuneric. I-a povestit lui Tanţi, pe care fratisu ăl mare, „nenea Gogu” n-a dus-o ca mireasă la biserică decât la 70 de ani. A scutit o cheltuială unind ceremonia religioasă a căsătoriei cu nunta de argint. Gica locuia în casa lor. De fapt „nenea Gogu” a ţinut-o la şcoală.

Despre căsătoria religioasă a lui Tanţi cu „nenea Gogu”, amănunţesc altădată. O poveste homerică! Nu credeam, să-mi fi garantat cineva că n-avem să ajungem în duminica aia la miliţie! Ginerele, administrator în CEAIR, Blocul7, la pensie, fost sef în construcţii cu casă mare şi bazin cu peşti la curte, pe Livezilor în buricul târgului, pânâ când blocurie muncitoreşti ale susnumitului cartier s-au apropiat, dărâmându-l şi pe el. În calitate de şef în construcţii, a asistat când escavatorul ca un balaur a muşcat în zid. Dinţii au scrâşnit, zidul a rezistat, dar el nu. Obidit şi-a luat găleţile cu peşti şi, din poartă-n poartă pe strada în pantă către centru a bătut la casele rămase încă în picioare, să împartă peştele de care el nu s-a putut atinge.

Îl cunoştea tot oraşul. Oraşul mic, toţi aşteptau evenimentul nunţii.

Şi-a pus cort uriaş în faţa blocului până-n gardul de trandafiri şi întorşi de la biserică n-am plecat de la distracţie mult după miezul nopţii. Neamul mare. Nepoţii crescuseră. Şi copii lor au mişunat un timp printre scaune ca să-şi aducă aminte de poveste. Nunta, cu dar. Ginerele şi-a luat avânt, s-a urcat pe masă şi în entuziasmul general a intonat cu glas tunător. Cântase în corul bisericii la Curtea de Argeş, înainte să fugă de la Şcoala normală sărind peste gard la internatul de maici, tânăr, frumos, costeliv, l-au păstrat tinerele novice un şir de nopţi. Fericit şi eliberat de complexe în definitiv nu mai avea nimic de ascuns s-a dezlănţuit:

– Oci ciorneia, o ce craci avea!...,iar noi nepoţii răspundeam în cor cu urări tradiţionale pentru viitor, de casă nouă: „Şi la anul şi golanul!” Bietul de el! Singurul copil îi murise de mic. De atunci a rămas Tanţi mai neajutorată.

Cum spuneam, Tanţi a sfătuit-o pe Gica:

– Lasă golanul ăla că nu e de nasul tău! Am vorbit ieri cu Constantineasca, soţia proprietarului cismăriei de-l ţine de calfă. Nici pomeneală, nu vorbise! Ea n-a ieşit niciodată singură din casă. Gogu îi făcea toate cumpărăturile şi o sfătuise să nu vorbească nici cu vecinele, se temea să nu afle biata femeie despre oarece aventuri galante. Mai bine să stea toată ziua la bucătărie cu rugăciunile ei şi să-l aştepte cuminte, cu Sarailie sau plăcinte. Doamne ce Sarailie dumnezeiesc!

Dan mă tot înghiontea pe sub masă şoptindu-mi să dau drumul la un reportofon sau magnetofon, să înregistrez. Tanti Gica era în formă. De unde tehnică de înregistrare, n-aveam în casă. Mi-am luat un pix şi am încercat să notez pe sub masă într-o agendă, fragmente, ce puteam prinde. Cu scrisul meu deformat nu eram sigur că voi înţelege ceva mai târziu.

– Ia mai pune Nelule un pahar! Am pus. Să vă povestesc cum m-am dus la Mareşalul Antonescu. Am dat noroc cu paharele pline şi ne-am pregătit să ascultăm.

– Ionel şi Nicu erau pe front, pontonieri. Gogu ăl mai mare dintre fraţi, tot pe front, şef tehnic la aviaţie. Toma, taică-tu, cel mai mic dintre băieţi pe front la transmisiuni. Tăticu (Tobârlan), luat cu boii din curte cu căruţă cu tot căra alimentele printre gloanţele rătăcite în spatele frontului. Noi fetele, patru zălude, rămăsesem cu mămica acasă: ţaţă-ta Miţa, Veronica, Lenuţa si eu. Toate crude! (Mi se mai întâmplă şi mie să pun rime câteodată în text, ca să fac o subliniere.)

Venit intr-o permisie şi văzându-ne neajutorate, Gogu în uniforma de ofiţer, speriat parcă de propriul lui gând, mi-a zis:

– Eu n-am timp! Trebuie să mă întorc pe front. Tu de duci mai întâi la madama lui Antonescu, la casa aia mare din gura Trivălii, o şti că ţi-am arătat-o. Te descurci cum ştii! Nu pleci de acolo până nu dă telefon mareşalului şi auzi tu cu urechile tale: “Vezi că vine o fată la tine într-o problemă!…” şi pleci la Bucureşti! Măcar unul din noi să se întoarcă acasă, că aşa nu se mai poate!

Şi m-am dus la Antonescu mamă! Întâi la „madama” în gura Trivălii. Am urcat în tren curajoasă. Ţărăncuţă, curat îmbrăcată am întrebat în stânga şi-n dreapta până am ajuns. Mareşalul m-a luat în braţe, m-a pupat, aveam cred 16 ani şi i-am povestit. În şapte zile tăticu a venit acasă la Merişani. Pe unde-o fi venit din Moldova, de la Podul Iloaiei cu caruţa cu boi?... Nişte boi mari, vineţi cu coarne uriaşe.

– Îi ştiu, i-am prins şi eu copil fiind. N-am mai văzut asemenea coarne! Pe unul î-l chema Priam, celălalt nu mai ştiu ...

– Vânătu. Au trăit mult mamă, i-a luat colectivul.

Când l-am vazut pe tăticu intrat în curte, falnic, cu mustăţile lui mari, în iţari de dimie am izbucnit în plans şi mândră i-am zis: “Tăticule eu te-am adus!”… M-a luat în braţe.

– Biserica mătii! Tu ai să ajungi bine când vei fi mare!”

Bileţelul de adio

Puteam jura aseară că spiritul tutelar al lui Nenea Iancu îşi va roti mustăţile de la înălţimea centenarului său ceresc, introducând coada  cometei în desfăşurarea telenovelei ce umflase de lacrimi debitul Dâmboviţei, revărsându-l pe străzi.

S-a pierdut bileţelul!

Testamentul roşu? Sau biletul de adio? Nu s-a precizat încă la radio. E în studiu.

Năstase, în bibliotecă, înainte să armeze cocoşul, la preludiu şi-a desăvârşit capodopera politică. După care în stare critică şi-a pus singur eşarfa Burberry la gât că nu curgea sângele şi dădea urât. Transportat la salvare pe targă au preluat televiziunile circul în lumea largă.

Apoi pe rând, au venit ciracii la spital în frunte cu Ponta să stabilească matricea.

Săracii chirurgi, greutatea la ei, trebuiau să-i facă cicatricea! Şi s-a declanşat carnavalul:

–E de vină Băsescu, el e criminalul!

*

Ne cred bolnavi pe toţi, idioţi? Dacă a furat premierul, noi să fim hoţi?... O fi de bine şi eu nu ştiu! Aud că România e un stat viu...

Maia Martin publica in Biblioteca ei:

Carte online : Ion Toma Ionescu, Dosarul Albastrii

 

Dragii mei, va invit sa citit o noua carte online din biblioteca, o carte marturie

Ion Toma Ionescu

Dosarul Albastrii, Fenomenul Pitesti, 1971

http://en.calameo.com/read/0006169120c9e9e1b186d

Lectura placuta!

Maia Martin

Prima casă

Azi fiica mea cea mare a împlinit un număr de ani.

Soarele dimineţii nu suflase încă în  trompeţile caniculei. Roua sclipea pe literele de iarbă ale cuvintelor mele ce parcă nu voiau să se lege firesc la telefon, cum mi-aş fi dorit. Într-o altă viaţă, fetelor mele, copii fiind, le împleteam lanţuri din tulpini de păpădie şi, ele fericite le purtau mândre ca pe nişte şiraguri de diamante la gât.

Cu timpul, am împlinit tot mai greu puţinele daruri şi bucuriile întregi. Ne-am legat strâns la ochi şi-am vorbit rar să nu risipim întrebările.

Aşa e viaţa surdă şi nu dă răspunsuri.

*

În filmul meu îngerii nu vorbesc. Ei cântă uneori imnuri luminoase, dar sunetele nu se aud. Ni se pare doar, înspre noaptea învierii, în lumina lumânărilor, pare că bate ecoul.

Alexandru s-a născut înger. Nici el nu vorbeşte deocamdată, dar ştie că e înger şi ne împărtăşeste bucuriile lui. E mai greu când îl doare câte ceva. Nu ştie să ne spună, sau nu vrea să ne spună că şi îngerii au dureri. Mama lui nu împleteşte tulpini de păpădie, nu are timp. Strânge din dinţi împletindu-şi nopţile şi zilele într-un lanţ pentru Alexandru. Ea crede că lanţul ei din efort şi iubire, va fi mai puternic decât acela care încă îl ţine printre autişti.

Cred ca ea! Doar e fiica mea!

*

Aseară târziu m-a întrebat, eu ce să fac tată? Sunt pe un drum rătăcit. Ar trebui să-mi cumpăr o casă să aşez drumurile. Bani sunt puţini. Abia ajung pentru Alexandru.

A sunat telefonul. Nevastă-mea, la celălalt capăt al firului:

–Am înţeles de la fică-ta că ai plâns dimineaţă. Băi tată, nu-i da înapoi! Fir-ar a dracului de viaţă! Tu nu vezi că e nehotărâtă şi seamănă numai cu tine?! Lasă-i să-şi cumpere casă, că aşa e bine!

Şobolanii şi magneţii de pe frigider

Cu siguranţă nu aveţi de unde ştii ce au descoperit cercetătorii de la Universitatea Princeton, New Jersey. Studiul ca de obicei s-a făcut pe două comuniţăţi de şoareci. Cantitatea de alimente alcătuită exclusiv din caşcavalul Dorna tip şvaiţer, a fost oferită de guvernul României la recomandarea ministrului de externe Andrei Marga, pentru a corecta imaginea dezastruoasă şi impactul în media americană, a protestului papioanelor vis a vis de maşinaţia de la ICR şi decapitarea Patapieviciului de către muşchiul lui Ponta. Nu insist asupra subiectului pentru că nu port niciodată papion şi nu fac politică.

În discuţiile pregătitoare, înainte de semnarea acordului de colaborare ştiinţifică româno-americană, ministrul Marga a depus eforturi majore şi a obţinut ca experimentul să se desfăşoare la Bucureşti, în Palatul Victoria, oferind cazare gratuită şi alte facilităţi colectivului de 13 cercetători de la Princeton. În contrapartidă, americanii au propus ca materia vie experimentală, adică cele două comunităţi de şoareci, să fie de sorginte autohtonă românească, gâdilând astfel intrinsec orgoliul premierului şi mândria noastră naţională.

Nici ce-a ajuns ordonanţa guvernamentală la Monitorul oficial şi, Parlamentul responsabil, a anunţat prin vocea autorizată a lui Puiu Haşoti că expediase deja guvernului, cele două loturi de şobolani (şoareci de înalt nivel nu-i aşa!? Nu trimiţi un şoricel oarecare, marginal, subnutrit la experimentul secolului!), N-au fost greu de găsit şobolanii. Mişunau de ani de zile pe coridoarele Casei Poporului între grupurile parlamentare.

Iniţial frigiderele trebuiau să sosească de peste ocean, dar i-am lămurit pe americani că avem şi noi Alaska nostră, toată gama Arctică la Găieşti şi n-a mai fost nevoie.

S-a cântărit caşcavalul în mod egal şi s-a pus la păstrare în cele două medii frigorifice de cercetare la o temperatură controlată. Pe uşa celui din stânga, pentru diferenţiere, cu ajutorul unor jetoane magnetice(66 la număr) a fost fixat un afiş electoral cu cei trei crai USL câştigători: Ponta, Crin şi ăla micu al lui Felix rămas afiş din campania de la locale. Este ştiut că magneţii, fie şi ornamentali(darmite ăia cu priză la public!?), lipiţi pe un aparat în priză cresc consumul electric şi sporesc forţa electromagnetică în câmpul respectiv. Nu te joci cu forţele naturii şi energia. Iar figurile celor trei, dau bine la electorat, chit că studiul de faţă era pe şobolani tot electoratul era vizat cu bătaie mai lungă.

Scopul studiului era de a se demonstra cât sunt de afectate alimentele de radiaţiile electromagnetice. Pe perioada experimentului, partea romănă reprezentată de ministrul culturii Mircea Diaconu, sindicalistul ăla de la învăţământ înscăunat temporar după zbangul lui Mang şi Andrei Marga de la externe. Toţi trei au cerut o legătură directă şi în exclusivitate pentru dezbateri şi interviuri cu studiourile Antena 3.

Americanii în schimb, s-au mulţumit cu o plasmă pe care să prindă Dolce, ca să poată urmării Campionatul european de fotbal simultan cu reacţiile şobolanilor.

 Surprinzător, după terminarea studiilor clinice riguroase(secvenţa asta a cercetării s-a facut în America în laboratoarele de la NASA), şobolanii care au consumat alimente iradiate de magneţi şi au vizionat implicit Atena 3, ăia diferenţiaţi cu afişu, au avut cu 87% indicele cancerigen mai crescut decât celălalt grup, de la dreapta, cu găurile din caşcaval neumplute cu radiaţii magnetice şi pe deasupra perspectiva Dolce molipsindu-i la mişcare şi încingând şi ei o partidă de fotbal cu cocoloaşe de hârtie.

La dezbaterile analiştilor de după eveniment concluziile au fost de o diversitate pragmatică. Unii observatori cât se poate de neutri, au remarcat că după ce consumau raţia de caşcaval, şobolanii de pe partea  stânga se uitau pe sticlă la Dana Grecu şi cădeau în extaz. Nici nu apucau să vină Gâdea că se blegeau de tot. Îi nerozise obezidatea şi caşcavalul atacat cu magneţi.

În plus, Cârstoiu susţine că a aflat pe surse că într-o seară, înainte să plece la Viena, Ponta a trecut pe-acolo, aducându-şi şi lucrarea de doctorat să o ştie în siguranţă. Umblau ăia-i lui Ungureanu trimişi de Băsescu să o plagieze. În grabă, ca să nu piardă avionul, a scăpat pe jos cele peste 600 de file. Le-a lăsat şobolanilor. Mai bine decât în mâna duşmanilor! Obezii s-au apucat să le ronţăie, alt gust, nu era caşcaval original, erau pline paginile de E-uri, dar le-au mâncat fireşte. Cei din dreapta, sportivii, au făcut din ele cocoloaşe de hârtiei şi au jucat fotbal american. Acolo a descoperit mai târziu câteva pagini Robert Turcescu şi le-a  vânturat la el în emisiunea Sub semnul întrebării.

I s-a cerut şi părerea lui Crin asupra rezultatului experimentului. Citise înainte, în engleză toate procedurile. Cine ştie, cunoaşte! După părerea lui autorizată de votul majoritar, nu s-au respectat toate procedurile ca să fie relevante concluziile.

“Şoboloanii ar fi trebuit închişi în frigider. Abia atunci rezultatele puteau fi definitive.”

 Aşa că în buna tradiţie, a cerut suspendarea preşedintelui responsabil, şi pentru plagiatul lui Ponta, şi pentru papionul lui Patapievici, şi pentru geniul diplomatic al lui Andrei Marga.

Să ne vedem la referendum!

Acuarelă în alb şi negru

La cafeaua de dimineaţă, trec prin gând, ca într-o plimbare la pas prin pădurea Trivălii, ziua de ieri care n-ar fi putut fi decât a Eminescului.15 iunie. Numai că pădurea nu e atât de aproape de mine cum mi-aş fi dorit şi era necesar să traversez oraşul. Şi nici ăsta nu e discomfortul, Piteştiul e viu, verde, proaspăt dimineaţa, dar canicula e numai gata să ţâşnească pe trotuar din blockstart-uri...

Cobor coasta Craiovei şi, după ce trec de clădirea roşie a Finanţelor Publice, ajung în faţă la Casa Cărţii. Ce-ar fi să intru prin spate la Centrul Cultural? (Mereu dată la spate cultura! In faţă, doar numele Casei Cărţii!...)

Traversez curtea interioară. Sigur „prietenul meu” Virgil Diaconu nu se află acolo! Nu vreau să-l văd, probabil e invitat la manifestările de la Botoşani. Nu poţi fi totuşi niciodată atât de sigur! Ultima oară când ştiu eu, se certase cu moldovenii (o dispută pe funcţii la o întrunire, el şi Cipariu trăseseră caimacul râvnit, către Bucureşti. Cum ar fi fost să spun că au tras cenuşa pe turta lor!...). Dacă nu mai primise invitaţia? Puţin probabil!

Nu era la birou. Am luat plicul de la secretariat, ştiam că e acolo un plic, mă anunţase o voce plăcută, cunoscută, la telefon, dar n-aveam cum să plec fără să trec pe la Simona. Urcând un etaj, nerăbdător şi neîndemânatic am incercat să-l desfac. Văzând expeditorul ( Constanţa Abălaşei-Donosă) o dorinţă îmi încolţise deja în minte: „Ce-ar fi dacă!...” Am bătut la uşa. Simona, la calculator, lucra. După zâmbet ştiu când incomodez. Era luminos şi sincer! Cu mine aşa a fost mereu, n-am căzut în plasa întinsă de „prieteni”, cum că ar fi o scorpie. Mi-a dat liniştea să desfac plicul. Într-un târziu mi-a întins şi-o foarfecă. Util.

Da! Chiar era ce mi-am dorit, o acuarelă, un vas cu flori ca o pată de optimism şi o carte. Asta da surpriză! N-am cunoscut-o încă pe Constanţa Brăilei.

Am mai schimbat cu Simona vorbe dintre care câteva importante mi-au rămas în minte. Nu-nţelegea, ca şi mine, de ce Virgil Diaconu a ţinut să strice o prietenie? Mai degrabă credea că nici n-a fost. M-a surprins tangenţial cu informaţia că, în răspunsul meu în replică la cronica din Cafenea, de pe blog, Virgil găsise, supărat, că i-am atacat familia. Citiţi şi dumneavoastră, undeva mai jos, dreptul la replică. Nu-i adevărat!

Am întrebat-o pe Simona, ea potriveşte textele în pagină, dă formatul revistei, dacă mi-a publicat în Cafeneaua Lui literară dreptul la replică, sus menţionat? Nu l-a publicat! Mai rău decât cenzura comunistă! Şi am plecat. Ratase posibilitatea de a continua colaborarea. El făcuse şcoala de ofiţeri, eu doar liceul şi nici colaborator n-am fost, n-avea rost!... El n-a avut ce pierde! Eu am pierdut. Desigur în viaţa mea tot timpul am pierdut.

M-am scuturat de pata aceea neagră ca de-o „hlamidă a umbrei” şi am pornit cu gândul să înrămez acuarela surpriză, chit că e criză si nu aveam decât 50 de lei în buzunar. La fondul plastic am găsit închis, dar mi s-au deschis sinapsele ca prin vis şi mi-am adus aminte de un alt „prieten”, Geo Jugănaru cu atelierul foto la intrarea în teatru Al Davila. Era şi-n drum, nu uitasem ţinta Trivălii. Geo mi-a precizat de la început că n-are cum să-mi facă reducere. Ar fi putut la poze, dar cu ramele e altceva. Nu-mi ia în schimb nimic pentru manoperă. Treizeci şi trei de lei a costat fericerea de a descoperi că mai există prietenie luminoasă şi caldă în ramele unui tablou.

Mulţumesc Constanţa Abălaşei Donosă. Din nou.

Salina lui Eminescu

                                                            Se dedică: Constanţei Abălaşei-Donosă, prietenă a mea iubitoare de Eminescu.  Am primit surpriza in zi sfanta de luceafar. Multumesc! 
 

Praful stelar acoperind timpul.

Linişti din adânc limpezesc apele.

Eminescu scoboară ca o candelă

iluminând în aproapele.

Unii l-au asemuit cu un voievod.

Alţii l-au înălţat în lumină, luceafăr.

Eu îl ştiu pe Eminescu săpând la izvod

în salina limbii române, teafăr.

Scara lui nu urcă în înaltul ceresc.

Se-adânceşte bolta dedesupt în oglindă.

Stele şi sori strălucind plutesc

şi Eminul săpând, mai aşează o grindă.

Fără sfârşit salina şi ne vine rândul.

Săpăm în noi încolonaţi, treaptă cu treaptă

Şi, obosiţi, ne sprijinim pe gândul

că Eminescu încă, ne aşteaptă.

                                                        Ion Toma Ionescu

                                15.iunie 2012

Raliul Bucureşti Bruxelles

„În următorul interval coaja flexibilă de la suprafaţa asfaltului va sparge de la caniculă, ca o bubă, şi cele patru benzi ale autostrăzii ce uneşte Bucureştiul cu Bruxelles-ul, două câte două pe sens, despărţite de rigole, se vor scurge pe câmpurile verzi inundând ca o pecingine cu bitum încins” - ne avertizează radioul rămas neutru, sub directoratul UDMR-ului, la previziunile meteorologice, instituind peste ţărişoară codul roşu de caniculă.

Puterile statului, în vână după alegerile locale când votul popular i-a dat USL-ului tot sângele, dar şi iminenţa riscului de bucuria victoriei să nu-l poată controla, să nu-l poată duce şi, să-l piardă pe nas.

PDL-ul, în contrapartidă, ca să-si revină după bumbăceala încasată a fost pus la aparate. Câte s-or fi găsit?! Ştiţi cât de scăpătată şi peticită a rămas reforma sănătaţii?! Noroc cu SMURD-ul că pastrase în rezerva proprie, din fondurile pentru 2%, câteve mii de baloane de oxigen. De la oxigenul ăla se pare că mulţi dintre pacienţi, conducerea superioară de partid a lui Boc, au căpătat boala lui Calache şi, trezindu-se plutind în aer fără obiectul vreunei licitaţii, au crezut deja că sunt îngeri.

În momentul de faţă toate forţele se concentrează şi fac eforturi să iasă bine Marea Cursă dintre preşedinte şi premier. Toată suflarea, cu sau fără drept de vot ,s-a instalat de-a stânga şi de-a dreapta, pe laturile traseului, să susţină concurenţii. E de înţeles grija şi implicarea totală a instituţiilor statului, pentru că ochii întregii lumi sunt aţinţiţi asupra noastră. Nu am mai fost de mult în centrul atenţiei lumii şi iacătă că acum, în sfârşit, se taie buricul pe malul Dâmboviţei.

Nu trebuie să ne facem de râs! Premierul Ponta, capul executivului, spirit sportiv, execută pe rând mişcările de încălzire şi, ca să-şi arate muşchii, mută Inspectoratul de Stat pentru Constructii în grădina proprie, mută termenele de judecată ale lui Năstase şi Mircea Diaconu în procesele de corupţie, mută legislativul la guvern (asta consider a fi fost o mişcare inutilă că parlamentul îl avea întreg) şi la Parlament, mută prerogativele Curţii Constituţionale. Schimbă Comisia de Evaluare a Plagiatului ministrului Mang şi, de flori de măr, mută ICR-ul lui Patapievici din ograda preşedintelui.

În continuare trage aer în piept şi pregeşte în plic mutarea DNA-ului la gară şi Agenţia Naţională de Integritate la registratura guvernului. Ca să nu se supere Crin că nu e băgat şi dânsul în seamă, mută, ca o cireaşă pe tort, Plăcinta de la PDL în partidul liberalilor, astfel ca dânsa să poată lucra în voie, din timp, la garderoba pentru Cotroceni.

Nu pot spune că în vremea asta preşedintele, chit că s-a dat ascuns o vreme, a stat degeaba. El, zi de zi a mers la Biblioteca Naţionala cu Ion Cârstoiu şi a învăţat constituţia României precum şi Tratatul de la Lisabona, pe dinafară, paragraf cu paragraf, să dea lecţii la televizor figuranţilor ţărişoarei şi presei aservite, dar mai ales doctoraşului în drept care le e pontosul june premier, „ce are tot timpul din lume, numai să vrea să înveţe!”.

Între timp, apele s-au ales pe eşicherul dezbaterilor. Publicul şi analiştii şi-au manifestat deja opţiunile.

Parlamentul a adoptat o declarţie politică în sprijinul premierului, arătându-i totodată cartonaşul roşu preşedintelui pentru ca şi-a parcat ilegal maşina de cursă, o Dacie Logan îmbunătăţită genetic, în curtea Curţii constituţionale.

Guvernul a dat liber, printr-o ordonanţa de urgenţă, pentru ca toţi românii să poată urmării de-a lungul traseului sau la televizor marea încleştare. Televiziunea naţionala a renuntat la o parte din meciurile campionatului european de fotbal ca să facă loc în grilă competiţia suprema a momentului.

Preşedintele, la rându-i, în calitatea sa de mediator al părţilor, i-a atras atenţia partenerului de cursă că dacă eşti doctor în drept şi mai eşti şi premier, când ţii de volan nu e suficient să ţii drept şi să apeşi pe acceleraţia Mercedesului tău S400 hibrid, trebuie să ţi cont şi de interesul naţional şi de regulile de circulaţie, că altfel faci accident şi intri în zid.

Echipele concurenţilor sunt gata de start. Fiecare şofer de raliu şi-a luat cu sine asistentul de bord. Ponta l-a nominalizat pe Şova. Preşedintele e încă nehotărât şi trebuie să aleagă din societatea civilă între Robert Turcescu şi doamna Pora. L-ar fi luat el pe Ungureanu dar e încă necopt şi rămâne ţara, la o adică, fără alternativă de dreapta.

Şi iată, ca un făcut, s-a iscat canicula să strice ploile asistenţei de gură cască, gata să moară de curioase ce sunt şi a populaţiei active la casele de pariuri! Dilema e serioasă la echipele tehnice, au revizuit mecanica, au încercat frânele, problema a rămas în alegerea cauciucurilor.

Ca o concluzie. Am ascultat atent ce s-a spus la radio, previziunea de canicula poate face din cele două benzi ale autostrăzii către Bruxelles, două fluvii paralele de smoală care se vor întrepătrunde şi se vor vărsa pe câmp. Nu ştiu ce va fi la întoarcere, dar în etapa către Bruxelles eu aş merge cu marinarul. N-a înnecat el în largul oceanului ditamai vaporul! Cum să înece o Dacie!

Examen de BAC

     Cuvântul, ca persoană fizică în limba română, are milionimi de chipuri. Nu e nici om al străzii, nu are nici funcţie publică cu program fix, dar nici nu poartă cu el în loc de buletin de identitate, Oda în metru antic. El nu vine din cărţile sfinte fundamentale, cum s-ar putea crede şi nici odată cu laptele supt din fructul rotunjit în grădina trupului mamei, împingând aerul ca un mugur de floare, ca după multe potriviri magice, să-şi găsească locul pe cerul înstelat.

            A început BAC-ul. Privesc grupurile de băieţi şi fete grăbindu-se pe stradă către examenul la limba română. Fetele sunt mult mai frumoase decât în tinereţea mea şi băieţii mult mai înalţi. Dar cuvintele lor care ţipă din stradă miros a asfalt.