A patra zi. Cina olandeză

            Nu am găsit bulbi de lalele. Am fost în Tuiland raiul grădinilor, cel mai mare magazin din Europa şi nu am găsit bulbi. Bulbii ăia promisesem că-i duc unei poetese şi chiar voiam să mă ţin de cuvânt. Vânzătoarea ne-a spus ca a trecut perioada pentru a fi îngropaţi în pământ şi am ratat astfel ocazia să aduc în ţară ceva din miracolul olandez.

          Claudia a ţinut să se revanşeze şi mi-a promis că o să-mi ofere în schimb o cină numai din specialităţi olandeze. La chestia asta n-aveam cum să mai putem da rateu. Totul era calculat dinnainte până-n cele mai mici amănunte pe ore şi număr de calorii. Aflasem deja că în ţara lalelelor se beau zilnic 7-8 cafele, deci aveam de-a face în consecinţă cu un popor inteligent şi lucid.

          Masa de sandwich-uri calde de la ora unu nu creează nici o surpriză, fiecare consumă acasă sau la servici opt felii de pâine. Variază doar conţinutul ce se pune la mijloc, după gustul fiecăruia

          Între cinci şi şase, este musai masa de seară. Cu precizarea că în Olanda nu găteşte nimeni, dacă dăm la o parte excepţiile, adică familiile unde vre-un olandoi mai gurmand a făcut rost de o nevastă româncă. Ieri la piaţă, mi-a povestit Claudia, a cerut-o de nevastă unul şi pe nevastă-mea. Ea l-a privit încurcată neştiind olandeza şi repetându-i politicoasă OK. Claudia abţinându-se din râs i-a explicat olandoiului că există o verighetă la mijloc, ăla eram eu, din păcate. Cum mă aflu eu totdeauna în calea fericirii nevesti-mii!

          Întorşi de la Tuinland am oprit la un supermarket unde Claudia şi-a umplut coşul cu o serie de pachete şi cutii din plastic. Am fotografiat acolo  pulpe de porc afumate la cutii de carton. Aveai un cuţit la dispoziţie, dacă ar fi fost şi o felie de pâine ai fi putut să-ţi aranjezi caloriile.

          Fix la ora cinci pe farfuriile întinse pe masă ni s-a servit lumpia, o specialitate vietnameză vegetariană mică. Scoase dintr-o friteuză, batoanele alea de dimensiunea unui pesmete, crocante, fierbinţi, peste care am pus câteva picături de sos picant din ardei. Lumpia mică bănuiam că face parte din aperitiv.

          A urmat încă un rând de lumpia, de data asta chinezească, mult mai mare cam cât un pateu cu carne de pui. Lângă ea o salată din germeni de soia cu ardei gras şi castravete. Am consumat totul din farfurie bănuind pe bună dreptate că acela e felul principal. Dar au venit şi crochetele cu ciulama din carne de vită rulată în înveliş de pesmete. Toate trecând din cutii direct în friteuză şi scoase fierbinţi. Nicio casă fără friteuză.

          Ultimul fel, cel mai aşteptat, un sufleu de brânză şi la sfârşit ca desert  îngheţată de trei cafele. Asta cu trei cafele e numele îngheţatei.

          Nu a lipsit desigur la sfârşit ultima cafea a zilei. Intre felurile de mâncare, din pahare mari de cristal s-a băut whisky. Tot să dai cu căciula după câini! Claudia însă avea în spaţiu doar patru pisici: pe Roza, Sisi, Zuzu şi Elzus.

A treia zi. Turul oraşului

             O plimbare prin Zwolle, un orăşel micuţ de numai 100000 de locuitori, poate uşor stabili diferenţa dintre modul de viaţă al lor faţă de cel de-acasă. Am urcat în maşină ca să străbatem distanţa de câteva minute până în centru respectând cu stricteţe viteza şi celelalte reguli de circulaţie, cum  ne-a avertizat Martin, căci străzile sunt înţesate cu camere video şi e deosebit de mare riscul de amenzi. Prima uimire; în traficul destul de scăzut baza o formau bicicliştii! Oraşul respira pedalând pe roţi şi pâlcurile gălăgioase de tineri se afirmau conversând cu voci clare, puternice, între viraje şi sprinturi.

          Am parcat maşina într-o piaţă, ne-am plătit la un automat parcarea şi am pornit la pas pe străduţele pietruite, străjuite de case elegante nu prea înnalte, colorate armonios. În zidurile de cărămizi se deschideau ferestre largi prin care ochiul putea pătrunde nestingherit, neexistând perdele la geamuri. 

          E o poveste aici pe care am şi aflat-o între timp de la Claudia. Una dintre regine, într-un moment al istoriei Olandei, a pus taxă pe perdele cum şi la noi a fost taxa pe fumărit. Olandezii în semn de protest şi-au dat jos toţi perdelele. Nu le-au mai pus de-atunci. Nu se poate ştii, din cauza impozitului? Sau poate că s-au îndrăgostit de lumină. La noi cu fumul a fost mai greu. Totuşi Marga fostul ministru de externe şi actual Director ICR, susţine că noi am inventat caloriferul. Aşa o fi, poţi să ştii!?

          Cam din 20 în 20 de metrii se rezemau în suporţi sau direct pe trotuar diferite feluri de biciclete, ataşate cu paporniţe sau alte bagaje de mână, în aşteptarea stăpânilor. Fiecare bicicletă era personalizată cu ceva. O goarnă, un desen pe cadru, un briz-briz din plastic colorat agăţat, cu siguranţă util, în a-ţi recunoaşte repede în grămada formată spontan, obiectul intrat în dotarea olandezului încă de la primii paşi. Aş putea părea macabru, dar sincer mă întreb dacă nu cumva aici şi dricul e cărat tot pe biciclete?

          În imaginea următoare am fotografiat un taxi cu şoferul în pantaloni scurţi îmbiindu-şi clientele. Afară temperatura e sub 0 grade, vă spun sigur.

          Imediat la un colţ de stradă ne atrag atenţia bătăi de tobe insistând în ritmuri dezarticulate, africane parcă, şi glasuri exuberante manifestându-se liber, plenar. Am crezut iniţial că e vre-o galerie zgomotoasă îndreaptându-se către stadion, dar apropiindu-ne am surprins un grup de pompieri în uniformă ce se distrau pur şi simplu sărbătorind pe cineva.

          Nu departe, două biserici faţă în faţă convieţuiau în deplină armonie, una protestantă şi cealaltă catolică. Nederanjat, între ele funcţionează din plin un restaurant chinezesc.

          Bat clopotele de vecernie.

          Îmi atrage atenţia undeva în dreapta o clădire destul de mare în care un zidar plictisit s-a gândit, pentru recreerea propriei sale stări, să arunce cărămizile în zid, pur şi simplu. Se pare că i-a plăcut ideea şi a renunţat să le mai aşeze una peste alta. A ieşit un zid ciudat ca şi el. L-am întrebat pe Martin ce funcţionează în clădire dincolo de ziduri, bănuind că sunt galerii de artă modernă sau alt obiectiv turistic, dar el mi-a explicat că e doar un bloc de locuinţe.

          

          Coborât de pe o bicicletă ce aparţinea cu siguranţă Poliţiei, un ins în uniformă, ca un şaman, riguros, completa pe o tabletă un formular de amendă, fotografiind totodată din diferite unghiuri o maşină parcată probabil în loc necuvenit. Am rugat-o pe Cristina să-l prindă în cadru şi cu discreţia dar şi dexteritatea artistului, a reuşit.

          M-am fotografiat apoi cu Martin lângă un înger de sticlă rugându-mă în sinea mea să reuşim ce ne-am propus pentru Alex.

          Martin ne-a condus să vedem primăria. Fără opulenţă, clădirea părea că şi-ar fi dorit să rămână ascunsă în modestia ei şi să-i slujeaşcă pe alegători cât mai discret. Acasă la Martin, specialişti din primărie îi montaseră un scaun mobil care urca pe balustrada scării interioare, ca nu cumva el, bolnav de inimă, să obosească pe scări. Mi-a povestit că dacă doi dintre cetăţeni au o opinie, ea trebuie musai rezolvată şi mi-a dat un exemplu cum doi vecini au reclamat că deranjeaza zgomotul străzii ce trece prin spatele caselor. Atunci municipalitatea, între stradă şi locuinţele respective, a mutat un mal plantând copaci, astfel că liniştea este acum asigurată.

          E inutil să admit că vreodată primarii noştri ar gândi la fel.

          Am să mă opresc cu comentariile ca să las imaginile să vorbească singure.

Ziua a doua

              De Budapesta ne-am despărţit către orele 12, după ce am mai făcut un tur al oraşului pe partea cu podurile să mă asigur dacă mai flutură steagul secuilor pe clădirea Parlamentului maghiar. Mărturisesc nu l-am văzut arborat, dar trebuie să admit cu ochelarii mei nu am vizibilitatea profesionistă din obiectivele camerelor ascunse ale presei.

          Am aruncat pe şestache o sticlă în Dunăre cu filmuleţele nopţii trecute însoţite de un mesaj cifrat cu destinatar Brăila. Am eu acolo un pictor grafician pe Constanţa Abălaşei Donosă care să le recreeze artistic şi să le treacă cu semnătură în patrimoniul nostru naţional. Salutare Constanţa totdeauna mă bucur de tablourile tale şi mă bucur că mă citeşti.

          De data asta părăsindu-şi Nikonul, la volanul maşinii a urcat Cristina şi nu i-a mai dat drumul din mână până hăt în Germania cam 1000 de kilometrii. N-am văzut mare lucru căci panourile cu care sunt înconjurate autostrăzile, muşcă îndărătnic din peisaj. Vesticii ăştia nu lasă la vedere nimic din ce poate produce bani şi le umple contul. Când riscul vizibilităţii devine mare, mai toarnă aşa din senin un tunel să-ţi radă tot orizontul

          Ţine cu siguranţă şi Dumnezeu cu ei. Uite spre exemplu în Austria. Cum am trecut graniţa din Ungaria tot pământul s-a acoperit cu zăpadă, soarele dispărând în ceaţa din nori. Nu degeaba cultivă ei mai puţin grâu şi porumb şi mai mult schiuri şi pârtii.

          Ne-am făcut socotelile, am mai umplut rezervorul o dată cu motorină, pe fică-mea am ridicat-o din scaunul de şofer, cu aprecierile de rigoare, dându-i rangul de copilot internaţional oferindu-i libertatea lui Laurenţiu cu cap compas ZWOLE pe direcţia Olanda să se manifeste.

          Intervenţiile pe GPS ale Ioanei ne-au încurcat puţin la intrarea în Olanda. Era firesc să mai şi greşim cu reţeaua aia fantastică de autostrăzi. Oricum la două şi jumătate noaptea am ajuns la destinaţie. Ioana şi-a făcut datoria aducându-ne în zonă, punct ochit, punct aproape lovit. (a fost doar un ricoşeu micuţ de câteva case, corectat urgent cu telefonul).

          Ne-am bucurat cu Claudia şi Martin de revedere şi am trecut la poveşti.

          Joi avem programată întâlnirea lui Alexandru cu Paula Bhartolomeus. La ora 11. Să fie într-un ceas bun!

 Imagini Zwolle. Olanda.

Vameşul şi ţuica de prună

             Aventura europeană a pornit prost la primii paşi dincolo de graniţă. După un drum lung de peste 800 de kilmetrii pȃnă la Nădlag, corabia noastră pe roţi s-a izbit de o stȃncă.  Măi oameni buni, un ţȃşti-bȃşti de vameş tȃnăr, mai balaoacheş, cu mustaţă în furculiţă, ungur, s-a pus de-a curmezişul drumului cică să-i punem la dispoziţie teritoriul romȃnesc ce-l luaserăm cu noi în peregrinare, cu portbagaj cu tot.
           Ȋnţelegeţi dragii mei ce a facut insul ăla după ȋndelungi dezbateri şi cotrobăieli prin portbagaj?  Mi-a confiscat 4 litrii de ţuică prima(de la Gicu), fruntea, pe motiv că e contrafăcută şi n-ar fi ȋnvrednicită să se consume ȋn spatiul european. Nu avea etichetă de marcă ȋnregistrată, sau un certificat adiacent care să dovedească faptul că i s-a plătit acciza ȋn statul romȃn şi nu e marfă de contrabandă.

          Măi oameni buni, ȋnţelegeţi ce se ȋntȃmplă? E un afront adus pămȃntului nostru scump, gliei strămoşeşti ce a urcat ȋn pom către coroana falnică a frunzelor, seva  spre rodire! E un afront adus naţiei romȃne ce a stors şi sublimat ȋn alambicul gȃndirii sale profunde, esenţa prunei Sticloase de Bilceşti. 

          Păi contrabandă se face cu patru  litri, stirpe de nomad ce eşti? De unde ştii tu ce-am plătit eu, ȋn buzunarul statului meu de drept!? A gustat neam de neamul tău ţuică făcută de Gicu, să-i zici că e marfă de contrabandă?...

          Ne-am plătit amenda 80 de euro, l-au ȋnregistrat pe Laurenţiu ȋn calculatorul cu infractori, contrabandişti şi acte teroriste şi am plecat nervoşi către autostradă. Revolta nu s-a potolit pănă la Budapesta. M-am tot gȃndit; ori e pâră din secuime, ori organismul de supraveghere al blogurilor m-a pedepsit. Am scris cu o zi ȋnainte pe blogul meu, Pasărea ceţi despre buclucaşul ăla de steag secuiesc.

          Da n-am să mă las eu aşa călcat în picioare vis-a-vis de orgoliu şi sentiment naţional! Promit că o să-i ȋnvăţ minte! Piaza aia rea de vameş, glumea zicȃndu-mi că dacă nu sunt ȋncredinţat de dreptatea legii maghiare pe care o slujea, pot suna  la prietenul meu Barosso să-i cer un punct de vedere. 
          Ce treabă are Barosso să se amestece ȋn diferendumul cu ţuica mea? Că n-am avut plăcerea să ne cunoaştem şi ţuica nu era pentru el! Aveam o sticlă cadou pentru Martin, soţul Claudiei şi cealaltă viza continuitatea personală ȋn bunele obiceiuri. Timpurile sunt grele, să nu mă ȋncerce Doamne fereşte, gȃndul ȋnstrăinării pe-acolo pe unde merg!

            Pȃnă după miezul nopţii am umblat ca besmeticii prin oraş. I-am panicat pe băieţii cu camerele de supraveghere de-au intrat în alertă roşie, fotografiind la greu cu Nikonul, toate obiectivele lor strategice.

            Mărturisesc, am uitat şi de ţuică, mi-au îngheţat vorbele. Recunosc e cam frumos la ei.

Aventura europeana

                Nu s-ar spune, după aparenţe, că aşa pur şi simplu de mâine păşesc într-o aventură. Cu experienţa mea limitată de aventurier nu am prevăzut nimic special, nici antrenamente în baie să-mi ţin respiraţia sub apa din cadă ca să-mi îmbunătăţesc suflul şi nici saci cu bolovani n-am cărat în spate, să-mi întăresc condiţia fizică. Aş fi putut măcar să iau câteva lecţii de autoapărare, dar când am ajuns în sală, era de serviciu o blondă frumoasă de pică şi nu pica ea cum mi-ar fi dat poate inima ghes s-o văd întinsă într-un exerciţiu la sol; zburau ei, trei bărbaţi cât uşa, nu ştiu cu ce interes,  plonjau peste umărul zeiţei cu bucle bălaie, de mă minunam cum mă minuna în tinereţea ei când arunca în tavan clătitele şi le prindea înapoi în tigaie, nevasta.

          Nu vreau autoapărare şi basta!

          Hoţii ăia de la Budapesta dacă vor vrea să ne atace, surpriză! Nu-şi vor găsi ripostă de la mine nici măcar o repriză! Să joace singuri! Nu sunt un erou! Nu ma duielez nici în linguri! O să iau un steag secuiesc şi-l arborez pe capotă, cu o notă:    

          „Luaţi-l! e al vostru! vi-l fac cadou! Grijă mare la ceasul din torpedou! E un iminent pericol de bozie!... Eu sunt la hotel, în caz de explozie.”

            Prima escală, luni, va fi la Budapesta. Am uitat să vă spun, nepotul meu Alexandru, 9 ani, autist, ne scoate în lume prin Europa valvârtej, în căutarea unei terapii. O terapie nouă, Viki’s View, a Paulei Bartholomeus ce încearcă ceva în Olanda ca să vindece o rană teribilă a vieţii.

          Am să pun cu acest prilej pentru prima dată piciorul în Ungaria, Austria, Germania, Olanda, şi poate Belgia datorită lui şi vă mărturisesc sunt optimist.

          Dumnezeu, după câte ştiu eu nu e autist!

În căutarea timpului pierdut

             Uneori mi se pare că pedalez o bicicletă care merge în gol. Aceiaşi copaci desfrunziţi pictaţi pe pereţii rotunzi, par că se deplasează cu mine odată, dându-mi senzaţia că oriunde s-ar căţăra pulsul şi oricât mi-aş alerga ritmul respiraţiei, rămân sub un clopot spongios de sticlă. Un timp oprit ca şi lanţul căruia i s-au rupt zalele. Pedalez în gol. În peretele sarcofagului e o uşiţă de tablă cu o tăietură pe unde se introduce cardul.     

          Cititorul de card alimentează, în funcţie de gând, cât e tragerea şi programează clipele cuvenite să priveşti dincolo de peretele tău. Trebuie să am grijă, mi s-a spus la intrare, uşiţa se blochează când se termină contul. Eu am ales din listă femeia, misterul ei mi s-a părut la un preţ rezonabil.

          Dincolo de fereastră o copilă blondă, tristă, cu faţa angelică, obosită. N-am zăbovit, privirea flămândă strecurându-se în jos ca un pârâu năvalnic despletindu-se printre coline, după o ploaie repezită de vară. Ca să valorifice timpul clienţilor, eliberată de vestminte îşi mângâia sânii provocator, unduindu-şi albia trupului şi apele se revărsau risipindu-se în mine ca într-o oglindă care nu-şi mai simţea marginile.

          Celula ei, spre deosebire de a ta, era înconjurată de ferestre. S-a mai deschis o uşiţă în partea opusă, întrezărindu-se un grup zgomotos de tineri. Faţa copilei s-a destins, mi-a întors spatele îndreptându-se către turbulenţi. Aceştia, aruncând cu pietre, au spart cumva fereastra şi au reuşit să pătrundă în interior declanşând sărbătoarea desfrâului.

          Probabil contul meu se sfârşise, sau pietrele aruncate stricaseră mecanismul căci uşiţa mea s-a blocat deschisă. N-am mai putut privi. M-am urcat pe bicicletă întors cu spatele şi am continuat să pedalez. Uimit, mă urmărea imaginea, iar timpul şi copacii treceau pe lângă mine, acum.

Steaua a cucerit cetatea Ajax

          A fost o teribilă încleştare cum îi stă bine unei victorii, ca să-şi cucerească temeiul de a trece pe sub arcul de boltă direct în istorie. Cu bătălii ca aceea de aseară, fotbalul şi-a recâştigat dreptul să-şi aşeze cărămizi la propriul lui templu. Duelul de la final, cu arme adevărate, a pus capăt fericit unei zile sub semnul zeilor ce va fi să dăinuie pe măsura faptelor în poveste.

          Solemnitatea celor spuse nu mi se pare a fi deşănţată pentru că pe dreptunghiul verde al Stadionului Naţional, în faţa noastră, a spectatorilor si milioanelor de telespectatori ce parcă nu îndrăzneam să fim încrezători, eroii depăşindu-se pe ei ne-au redat demnitatatea de a ne putea împlinii bucuria.      

          Cu atât mai mult nu mă pot preface în a evidenţia în primul rând echipa, servind principiul unităţii şi coeziunii, când eu, am văzut acolo pe câmpul de luptă în primul rând trei lideri de marcă: Vlad Chiricheş, Chipciu şi Latovlevici. Ei au fost, de data asta, de departe căpeteniile strălucitoare ale Stelei şi în jurul lor sau strâns prinzând curaj oştenii.

          Poate că sunt puţin nedrept cu Gardoş, cu Filip cu Popa cu Tătăruşanu că-i fac doar simplii oşteni. Fără iscusinţa lor n-ar fi fost posibilă victoria. Rezumând în câteva cuvinte, aseară Steaua a cucerit nu doar cetatea ce părea inexpugnabilă a Ajax-ului, am credinţa că ne-a dezţelenit înnainte de toate inimile împietrite, să putem semăna acolo bucuriile simple.

          Felicitări Steaua!

P.S.

          O singură umbră la sfârşit, târziu în noapte. Lamentaţiile lui Gigi Becali scălâmbăindu-se în faţa camerelor şi încercând să se caţere cu milionul lui de euro pe Muntele Athos, deasupra tuturor lucrurilor. Dar n-a reuşit să ne strice seara.

Dragobetele sărută fetele

            Cam pişicher, Dragobetele sărută fetele!

          De dragul fetelor nemăritate, dar şi a nevestelor tinere se pare, a semănat în urma sa voit, atâta ceaţă şi uitare de sine. Cum să nu-ţi placă să alergi fetele prin pădure şi ele chipurile să adune flori şi bureţi, să obosească repede, să se aşeze în „zăpada zânelor” şi să aştepte cu buzele dornice, întredeschise, sărutul promis al Dragobetelui care iată că în sfârşit a venit. Zăpada zânelor era strânsă după aceea şi adusă acasă, cu apa topită din omăt stropinduse în scăldătoare şi făcându-se farmece, pentru ca anul întreg să fie iubită.

          Şi dacă plăcerea e atât de mare în 24, ea de ce să nu se repete în 28? De dragul sfârşitului lunii  februarie şi de bucuria trezirii la viaţă a primăverii, se poate prelungii în 1 şi 3 ale lunii îngemănate, care nu-i aşa, nu-i atât de sigur că va izbândi până în 25 martie, când mai e permisă o sărutare ca să te dumireşti.

          Nici etimologia numelui nu e atât de limpede. Unii cercetători presupun că ar fi de origine slavă, „dragu” şi „biti”, s-ar traduce din slava veche prin „a fi drag”. Greu de crezut că drăgostirea aceasta să aibă doar o tradiţie de 170-180 de ani. Mai curând aş miza în urmele dace. Puţinele cuvinte, atâtea câte ne-au rămas, păstrează „Trago” - ţap şi „pede” - picioare. (Tragopete). Se zice că Dragobetele ar fi fost unul din fiii Babei Dochia. Printre zeii pierduţi ai dacilor, ce mai contează unul cu picioare iuţi!

          După credinţa poporului meu în aceste zile animalele şi păsările se împerechează. Cum şi ele ca şi noi nu au părăsit niciodată, aceste locuri în care ne-am născut, se pare că am avut acelaşi zeu.