Patru călăreţi

Sunt steaguri pe fundalul imaginii.

Patru călăreţi veniţi din nord
îşi scutură colbul în colţul paginii.
Coborâţi din şa, clatină
umbra unui copac
întinsă ca o apă adâncă.

De atâta mers

le-au încolţit unghiile,
scormonesc locul, e iarbă moale.
Sub cazma dacă au norocul
poate fi izvor.
Şi zăresc cele patru fete
venite să danseze în urma lor

Au feţele acoperite cu plasă

şi pe umeri aripi de fluture.
Corpurile lor se scriu ca nişte litere
îşi fac vânt şi se lasă despletite
înotând în fântână
de parcă sunt ierburi vii.

Ritmul devine mecanic

şi trompeta cade
ca o secure
sprijinită de aer.
Se izbeşte de copacul care rămâne drept
cu noaptea prăvălită peste ei.

Un răcnet regal.

 

          Desigur că medicii ştiu. Dar regatul aşteaptă cu sufletul la gură răgnetul regal. Tenor sau soprană? Toată Anglia se întreabă cu ochii ţintă la culorile ce vor lumina London Eye. Prinţ sau prinţesă? Nici pariorii la marile case de pariuri nu au vrut să apeleze la surse. Nici numerologii n-au dat publicităţii calculele lor precise.

          Toată lumea şi-a îndreptat privirea spre ochiul Londrei care se roteşte alternând cu alb, culoarea roşie şi albastră. Prinţesa Keit şi-a început travaliu la Spitalul Sfânta Maria.

          Lady Diana acolo sus zâmbeşte.

          Ea ştie că mica prinţesă îi va purta numele.

Pictura Metal Pictura. CIOATA

Filmulete din calculatorul meu

          Fara pretentia de a stii sa fac un film o sa mai postez pe blog asemenea incercari...

Tobârlan. Capitolul XIV. Fragment

          Dacă Tobârlan a avut opt copii, generaţia următoare, adică nepoţii au fost tot opt. Trei fete Ionel,–Violeta, Marioara şi Lucica. Băiat şi fată Veronica,– Burtilă şi Marieta. Lenuţa l-a avut pe Cornel, Gica pe Melania şi Toma pe mine. Din punct de vedere al speciei tobârlanilor, putem considera că faza în care ne aflam era una degenerativă, existând riscul mare să se stingă neamul. Dacă Gogu şi Miţa au avut copii dar le-au murit, unchiu Nicu exemplifică semnificativ că sângele care ne circula prin vine la acel moment, îşi pierduse din vlagă şi dorinţa de a perpetua specia, oricum era mai slabă decât lenea malefică, cocleala ce se depusese pe vasele de sânge şi te predispuneau unei filozofii nihiliste asupra cursului vieţii. Mie unul, Nicolae – el n-a avut nicio încercare de perpetuare a speciei – mi se pare cel mai interesant şi, poate tocmai de aceea caut să intru în piela personajului.

          Dacă urmaşul căruia îi dai implantul are puţine şanse să devină un elitist rezonabil,– lipsit de capacitatea de a-şi asuma măcar continuitatea lucrării tale cu Dumnezeu şi se plasează turbulent sau mai puţin turbulent într-o turmă, acceptând repetabilitate ciclului istoric, fără implicaare şi contribuţii creative,– la ce bun investiţia. Doar de dragul de a te afla în rândul lumii? Degeaba te naşti tobârlan dacă personalitatea ta puternică nu poate duce mai departe ceea ce vine cumva din trecut. Pentru Nicolae, balanţa folosită zilnic, pe ascuns de privirile celorlalţi, se lăsa dezechilibrată pe partea unde atârna greu talgerul tatălui său. Ce ar fi trebuit să facă el ca să poată răsturna aşezarea pe care o găsise? Cu ce ar fi putut clinti răspunsurile pe care le primea invariabil corecte la întrebările pe care câteodată nici măcar nu apuca să le pună? Răspunsurile veneau din atitudinea, din siguranţa, din judecata aceea care căpătase simplitate prin contribuţia a generaţii întregi de ţărani-domni ai pământului.

          Tobârlan era precum o fântână.

          Nicolae îşi aducea aminte cum copil fiind, cu Toma, adunaseră două grămezi egale de pietre. El inventase jocul. De fapt ca să fim corecţi Gogu îl înventase, el îi făcuse doar amendamentul cu grămezile egale. Gogu încă susţinea că ai dreptul la atâtea pietre câţi ani ai. Evident era cel mai mare. Numărau câte pietre aruncate nimereau la ţintă, pe gura făntânii decupată în peretele de piatră cimentuită, nu prea mare, cât să intre coferul cu coadă de lemn. Cam trei cofere ca să umpli o găleată.

          Mândru de el, lui îi intraseră 14, vârsta pe care abia o împlinise, nu ratese niciuna, îl îndemna pe Toma la rândul lui să-şi încerce norocul. Şi Toma avea tot 14 pietre, ani mai puţini. Lui Toma i se părea că atunci când piatra plescăia apa, parcă lovea într-o fiinţă vie. Nicolae se răţoia la el făcându-l fricos. I-a auzit ăl bătrân. Le-a cerut explicaţii. A ascultat şi l-a strâns de umerii firavi pe Toma, luîndu-l aproape.

          – Iar tu Nicolae, azi nu mai bei apă. Până mâine când se limpezeşte, să treacă o noapte peste fântînă, o să suferim cu toţii.

          – Dar pot aduce o găleată cu apă din puţul de peste drum.

          – Nu Nicolae, în viaţă nu e totul atât de simplu. Bem apă (pe care-o cunoaştem)doar din fântâna noastră, de când mă ştiu aşa s-a pomenit. Până mâine ne limităm la apa rămasă în găleată, iar tu rămâi pedepsit.

Ilie proorocul

         Ilie Năstase, Ilie Dumitrescu, Ilie Moromete sau Ilie de la Sculărie, în felul lor, toţi l-au iubit pe Dumnezeu, cu mai mică sau mai mare osârdie, chit că unul a mai aruncat cu racheta după ciori, altul a ţintit poarta şi mingea a sărit în nori, celălalt a tăiat salcâmul, doar ăla de la sculărie, nu-şt’ ce drac’ a făcut da mi se pare c-a fost arbitru.

          Dacă stai şi analizezi, nu se există nici un dubiu la mijloc, proorocul Ilie a fost numai unul. Nu posed toate datele, nu sunt o somitate în domeniu, dar fiind un cuget îndeajuns de liber îmi pot asuma riscul să gândesc

          Ilie ăsta, proorocul, a trăit în ţara lui de evrei pe vremea regelui Ahaab, în ţinutul Samariei. Şi regele holtei i-a venit să se însoare la un anumit moment. A dat sfoară în ţară şi pe televiziuni vestea a circulat prin satelit în afară, că organizează un concurs de Miss cum se întâmplă la curţile împărăteşti cu regim deschis.

          S-au strâns frumoasele pământului dar numai una din Sidon, o prinţesă feniciană, Isabela, i-a fulgerat inima dar şi mintea regelui. N-a mai ţinut cont că la întrebările obligatorii din chestionar, trebuia să dai un test grilă ca la şcoala de şoferi ca viitoare mireasă, Isabela a cam călcat pe bec la întrebarea cu credinţa. Ea se închina zeului Baal. Ahab, preţuind mai mult frumusrţea femeii decât credinţa în Dumnezeu, a poruncit poporului său să se închine cu mic cu mare zeului Baal. Şi poporul prost – nu-l văzuse pe Baal, o văzuse doar pe Isabela dezbrăcată din cap până-n picioare, în costumul de baie dimineaţa şi ţinută de seară la apus, cu bun gust, avea de toate, coapse , bust, veselă, ce să-i mai ceară, îi placea viaţa, ce era să facă – s-a supus.

          Toate aceste fapte au atras mânia divină şi aici intră în scenă, cu sala arhiplină, Ilie proorocul. Cu tunete în voce şi fulgere în priviri, după ce a lăsat mustrarea scrisă regelui la secretariat, s-a năpustit cu pedeapsă către popor, trei ani jumătate de secetă. Seceta şi foametea au cuprins toată ţara. În timpul ăsta Isabela şi regele şi-au văzut de treaba lor, au născut fiii şi fiice.

          Sfânta scriptură ce zice de popor?

          Că e sărac cu duhul şi mereu frustrat, se ia după femei şi femeia are pielea de drac sulimenită, dar şi Ilie în cazul ăsta a exagerat având o abordare greşită. 
          Mă Ilie umbli cu cioara vopsită şi e păcat! Dai în toţi, ca să simtă ăl vinovat?...

          

Constantin Bălăceanu Stolnici. Corvoada sărbătoririi

          Întâmplarea de azi de la eveniment s-a dovedit până la urmă o corvoadă. În miezul zilei, în plină arşiţă, cobor coasta Craiovei spre Biblioteca Judeţeană, la pomul lăudat, pentru niscaiva poame. N-aveam pretenţia unor fructe proaspete, sărbătoritul purtându-şi în coroana încă falnică, venerabila vârstă de 90 de ani. La plecarea de-acasă, l-am sunat pe Sibiceanu cu gând să ne întâlnim şi să degustăm împreună ceva amintiri din pivniţele tainice ale boierului de la Stolnici. Aurel însă m-a refuzat, el consumând deja un episod cu ceva poame acre, păstrate în arhivele securităţii.

          Probabil că eu sunt mai puţin intransigent, manifestam chiar un interes special căci lucrez la un roman a cărui acţiune se desfăşoară într-un  Bucureşti trepidant şi european, în acea vreme, pe care Constantin Bălăceanu Stolnici a trăit-o aievea în tinereţea lui.

          Luasem cu mine 50 de lei să-i cumpăr cartea pe care a lansat-o cu acest prilej, scoasă de Editura Pământul. Cu siguranţă aş fi găsit în ea lucruri interesante. Nu ştiam că Gheorghe Frangulea, directorul editurii e atât de scump! Cred că de aici am rămas cu impresia că nici o şansă azi, să se alinieze fericit planetele.

          Am constatat că preţul cărţii îmi depăşea substanţial bugetul. Nu vreau să fiu înţeles greşit, ţinuta grafică a cărţii, reproducerile tablourilor, volumul informaţiei, nu mă îndoiesc, probabil meritau acel preţ. Eroarea se regăsea în pensia mea.

          În sala aceea aglomerată, greu de stăpânit, am căutat-o cu ochii pe Denisa, amfitrioana dedicată manifestărilor de acest gen. Ea singură, cu graţie, era cea care ar fi putut ţine puţină ordine între atâtea personalităţi culturale marcante ale judeţului. Lipsea şi ea.

          Sărbătoritul a primit diplome, daruri, flori şi tablouri; de la Bibliotecă, de la Primărie şi de la alte Comitete şi Comiţii reprezentative din judeţ.  S-au spus cuvinte simţite, pline de mândrie pentru istoricul Bălăcenilor, oameni de stat, boieri oneşti. Ne-am bucurat să aflăm că marea bătălie de la Rovine s-a localizat la Buzoieşti, pe linia Costeşti-Suseni şi că acolo au murit trei Bălăceni.(!?...)

          – Ionescule, te-a prins flama, cum să te bucuri de-o moarte, fie şi eroică. E păcat!

          – Să nu mă înţelegeţi greşit, nu eu am consumat drama retorică, nu eu sunt vinovatu, eu doar am consemnat ce a zis colonelul Bratu.

          Şi tot aşa, s-au rostit fraze, mai avântate şi mai domoale, goale de conţinut cum nu mi-am dorit, cum n-aş fi vrut să ascult

          Omul ăsta ar fi meritat mai mult.

          O singură excepţie în corvoada acestei manifestări care ar fi trebuit să fie o sărbătoare. Un moment frumos şi sincer, ca o adevărată pildă, povestit scurt şi fără înflorituri. Se întâmplase de mult când sărbătoritul profesa ca medic.

          În calitate de părinte, cu un fiu handicapat, cel care povestea s-a dus acasă la doctor şi a fost primit. I s-a consultat copilul cu mare grjă şi atenţie La sfârşit doctorul l-a întrebat.

          – Alt copil mai aveţi?

          – Mai am un băiat.

          – Atunci canalizaţi-vă grija către el. Pentru copilul bolnav s-a făcut tot ce se putea face. De-acum numai Dumnezeu...

          –V-am ascultat sfatul domnule doctor, aţi avut mare dreptate. Am venit aici doar să vă mulţumesc.

Către fiul

Recunoşti că ţi-am spus de mic fiule,

să bei apă doar din fântâna
pe care-o cunoşti.
Altfel s-ar pierde în nisip străin
umbra ta verde, ca o coajă de nucă
într-un răboj fără chip.

Nu suntem turmă de oi

şi nici un neam de scaieţi,
nu ştim ce-am face cu mai multe vieţi.

Când clopotul va bate în dungă,

ai să simţi tropotul cailor
în urma păşilor tăi clătinaţi.
Prin strungă treci o singură dată.
Ei toţi se vor strânge bărbaţi, 
din nord şi din sud,
pe poteci,
de pe văile lor pe valea ta
luminaţi de stea
şi vor aştepta să treci cu fiul tău crud de mână,
sprijinindu-ţi tălpile de spinarea pietrelor, 
pe firul izvorului,
până la fântână.

Toilet Party

          Aseară, îmi povestea fiică-mea, călător de servici pe infrastructura rutieră pe care ţara pe roţi, zguduită nu doar de gropi, ci mai ales de abuzurile ingrate ale justiţiei nedrepte ce şi-a bătut joc de viziunile integrate şi intenţiile lui Fenechiu, materializate într-o strategie de largă respiraţie în ceea ce priveşte asfaltul. El avea opţiuni şi perspective clare administrate într-o supradoza de optimism.

          Cu ce drept justiţia are căderea să-i scormonească trecutul şi intimitatea omului? Şi-au dat cu părerea  indignaţi pe toate posturile TV, de la premier, preşedinte de senat, deputaţi şi până la ultimul şofer. Cum apare unul dispus la hei-rup, creativ, dornic să pună în operă mişcarea banilor – gata, cu el la zdup. În numele cui golanilor? Şi în definitiv, pentru ce atâta tulburare că n-a fost nici mită?... Chipurile în tinereţea sa, a umblat cu cioara vopsită pe la nişte transformatoare. Hei şi voi n-aţi umblat niciodată în nisip, la soare?...

          Aşa arată pulsul zilei într-un blocaj stradal spre Zalău, până când călare pe un cal alb apare Şova dintr-un făgădău cu bowling, ca un soare însoţit de casa lui de avocaţi. El e ministru marilor proiecte, nici cu gândul nu cutezi! Recte, el vrea autostradă ca la carte prin Moldova, după ce treci Carpaţii, până hăt departe, cu un pod de poveste aruncat peste ruşi, de la Huşi la Beijing, la fraţii chinezi. Să te minunezi!

          – Am ajuns cu chiu cu vai într-o benzinărie. Noroc cu Marcel că m-a scos pe un drum ocolit.

          – Care Marcel, o întreb eu ca un părinte neliniştit.

          – Hei tată, ştii telefonul ăla al meu şmecher? Printre alte facilităţi, mai are şi GPS. Marcel nu mă lasă niciodată singură la volan. Laurenţiu, o are pe Ioana şi eu pe Marcel când nu suntem împreună.

          Copiii ăştia ai mei, familie modernă nu mă bag, dar eu le-am sugerat să fie totuşi atenţi la repartiţie când îşi împart GPS-urile, că lumea are gura slobodă şi nu poţi avea încredere nici în justiţie după cum v-am povestit.

          – Bine că am ajuns! Eram sub o mare presiune. Iau telefonul cu mine şi intru să caut o toiletă în benzinărie. Marcel n-are de lucru: "Mergeti drept inainte", cu vocea lui impasibilă. Îl ignor, fac dreapta şi mă duc la locul cu pricina. Şi tocmai cum eram mai „fericită”, doar că îl aud pe Marcel: „Viraţi şi ieşiţi la prima!”

          Ignor Marcel, ies din toiletă şi simt o privire de gheaţă în ceafă. O femeie în vârstă, cu un mop în mână, probabil că îşi lua leafă din curăţenie, dădea dezaprobatoare din cap

          – Nu vă mai linişteşte nimeni! N-am cuvinte, tineretul din ziua de azi!...

          Şi Marcel al meu: „Mergeţi înainte!”

          Femeia trage de uşă, geamul deschis. Pe-acolo ieşise vagabondul.

          Am pufnit în râs şi l-am ascultat pe Marcel: „După 200 de metrii, luaţi-o la stânga”

          Tot la USL măi Marcele şi la dreapta când?...

         

Tobârlanii. Insula din cer. Fragment de roman.

          Am păşit cu o teamă firească acolo unde, în mintea mea, credeam că lucrurile se întâmplă de la sine, nu trebuie să te zbaţi şi viaţa curge liniştită, fără nici o străduinţă. Până una alta, am început să recunosc porţiuni din luncă. Doar că era un murmur continuu plăcut generat de stropii de apă imprăştiaţi dintr-o reţea de arteziene peste câmpurile cu roşii. Viteza căderii era mult mai mică se producea cu încetinitorul, cum cad fulgi de zăpadă într-o iarnă liniştită.

          Am întins braţul, stropii de apă se opreau pe braţul meu fără să se întindă şi fără să-mi provoace răcoarea, parcă intrau în carne dar nu simţeam nimic. Râul înconjura toată lunca. Se depărţise în două braţe: de o parte Vâlsana, de cealaltă parte Argeşul, amândouă curgeau liniştite doar că îşi schimbaseră cursul despletindu-se spre locurile de unde veniseră. La mijloc Insula Tobârlanilor. În capătul dinspre zăvoi, la umbră, aşezaseră covergile. Erau nouă, dar semănau mai mult cu nişte igluuri.

          Paşii mi s-au oprit la cea mai mică dintre ele. Era singura care parcă aducea cu coverga. Pereţii de sticlă sau de gheaţă nu ştiu din ce erau construiţi lăsau să se vadă la mijloc scheletul împletit din târşuri. Am intrat. Înăuntru spaţiu era mult mai mare, s-a deschis ca un amvou al unei biserici de ţară. În mijloc încăperii am văzut un călugăr, să fi avut 85 de ani. M-a privit de parcă s-ar fi deschis, lăsând Sfântul Duh să curgă prin mine. Semăna cu tata-mare, poate că era el. Nu m-a întrebat nimic, îi simţeam sufletul greu, i-am stat alături şi m-am strâns împreună cu el într-o rugăciune ca o mare bucurie împlinită.

          S-a destins faţa i s-a iluminat pentru o clipă, nu trebuia să aflu ce greutate purta în suflet. Îmi ţinea mâinile în mâinile lui, ştiam că lucrarea se făcuse şi m-am trezit în el ca un Dumnezeu.

          Am ieşit din chilie mai nedumerit decât intrasem. Ochii bunicului meu păreau că suportă greu fericirea veşnică. De unde să ştiu eu cum se înşiră acolo anii!? Aveam să aflu curând că zboră repede precum zilele, dar fără nopţi îşi pierd consistenţa nu ai cum să le ţii numărul.

          Ziua unuia dintre personaje nu e nevoie să fie egala cu ziua altui personaj. Şi cel mai mult depinde de vârsta pe care ţi-ai ales-o când ai intrat. E alegerea fiecăruia, când consideră că a trăit mai intens şi mai frumos viaţa de dinainte. După vârsta aceea îţi reconsideri reperele. Şi mai intră în calcul şi starea de spirit. E aici o reală nedumerire şi totuşi cât de fericit poţi să fii sute de ani la rând, intervine plictisul pe diferite grade în consecinţă.

          Înainte să bat la uşa unui alt igluu, am auzit un semnal sonor şi vocea tatălui meu prezentându-şi emisiunea locală. Întâi ceva ca o muzică a sferelor parcă se înviora ţâşnitura apei în arteziene. De undeva apăruseră fluturi albi şi albaştrii, se prinseseră cu stropii strălucitori într-un dans.

          Tata a citit un fragment din Tobârlanii. Semăna cu un reportaj, era un jurnal de familie, se întâmplase recent.Văr’miu Cornel era eroul acelor pagini, întâmplarea era ciudată dar textul te captiva îndeajuns.

          Cornel intrase pe insulă cu vârsta de după căsătorie. Ionel îşi deschisese cârcumă în igluul lui, însă aprovizionarea cu alcooluri era o treabă anevoioasă pe insulă, acolo erau doar culturi de zarzavaturi. Meşterise din te miri ce, alambicul, dar lipseau fructele. 

           Din cartofi fermentaţi reuşise un fel de whiski. În cârciuma lui intrau şi femei. În igluul din făţă, Miţa deschisese stabilimentul Crucii de Piatră şi curtezanele în pauzele prelungite şi-ar mai fi clătit gura sporovăind. Lipseau fructele pentru lichioruri, cum lipseau şi clienţii dincolo peste drum. Partea periculoasă a afacerii i s-a părut lui Cornel că-i stă la îndemâna şi a intrat în parteneriat cu unchi’su. A trecut râul şi nu departe a văzut o livadă cu pomi exotici, portocali, migdali, lămâi. Din când în când poposeau cetele zgomotoase de îngeri, se înfruptau şi plecau în drumul lor.

          Cornel şi-a umplut rucsacul reveninid, încă o dată şi încă o dată, iar la un moment dat nu s-a mai întors. Îngerii gardieni l-au închis, încălcase normele locului şi consemnul(pactul de cuabitare) dintre Tobârlan şi Dumnezeu. Tobârlan nici nu a vrut să audă, n-a dorit să intervină, de la o vreme nu-i mai putea ţine în frâu, l-a lăsat să-şi facă pedeapsa. Nimeni nu avea ce să caute dincolo de râu.

Breaking News Super Halep

          Am fost tentat să încep ştirea cu „Simona Halep a mea”, pentru că pe ea am ales-o să risipească de ceva vreme ceaţa ce staruie pe blogul meu, dar mi-am dat imediat seama că „Simona Halep a noastră”, sună mult mai corect. 17:49 Game, Set si Meci.

          Iată ca previziunea mea s-a împlinit încă o dată şi sunt bucuros  să-i anunţ victoria în finala Turneului de tenis de la Budapesta. 6-3, 6-7,6-1 în meciul cu Yvonne Meusburger.

          Felicitări Simona!

Yvonne Meusburger