Pâine şi circ

          Citesc o ştire care avertizează cumva că Patrimoniul UNESCO din Maramureş este în stare de autodistrugere. Faimoasele Porţi din lemn sunt înlocuite cu cele din tablă şi fier forjat, geamurile cu termopane se deschid mai nou sub arcadele construcţiilor originale din secolul XVII. Toate acestea ca un ecou al civilizaţiei şi bunăstării ce s-a instaurat sub regimul USL.

          Riscul va fi şi mai mare după ce va fi aplicată măsura diminuării TVA-ului la pâine şi prosperitatea va cuprinde toată România. Cu siguranţă locuitorii satelor maramureşene vor dărâma bisericuţele din lemn, pentru a înălţa din cărămidă adevăratele catedrale ale neamului, să ne prezentăm în faţa turiştilor străini, spre mândria aleşilor noştri ca un tărâm al făgăduinţei împlinite, parte din programul de guvernare peste 70%..

          O altă ştire îmbucurătoare – să nu mai zică nimeni că televiziunile fac rating cu ştirile proaste, există o abordare mult mai echilibrată în ultima vreme trebuie să recunosc – vine de la premier care susţine că coabitarea dintre el şi preşedinte merge înainte. Premierul se va ocupa de pâine şi preşedintele de circ.

          Mărturisesc, chestia cu circul, iniţial n-o înţelesesem, dar m-a ajutat Mircea Duşa, ministrul apărării în recunoaştere prin ţară, zâmbitor a venit la presă pe nepusă masă undeva la Piteşti cu o declaraţie sprinţară. (Probabil ştiţi că e supărare mare în spaţiul argeşan şi de-aia nu se mai pune masă... Se pare că reforma administraţiei prin mâna lui lui Dragnea a şters cursul Argeşului de pe hartă şi din istorie, scaunul domnesc.

          Cum spuneam Duşa, nestrâns cu uşa, a declart că spaţiul aerian al ţărişoarei e invadat zilnic de avioane străine neidentificate, civile şi militare, fără aprobare de survol. Dau ocol, admiră peisajul şi se miră că nu i-am primit cu lapte şi miere pe Belvedere.

          De aceea CSAT-ul cu fascinantul şi eternul Preşedinte, a hotărât azi ca măsură de prevedere, din bugetul propriu, să ridice un circ şi să pună acolo Guvernul.

          E aşa un iureş mare la Palatul Victoria cu mutarea în noul sediu! Măcar să fi trecut concediu!  
          Preşedintele sabotează în continuare statul şi râzând desecretizează contractul de vânzare CFR, unde numai premierul dă cu subsemnatul. 
          Singura care se bucură printre triştii miniştrii e Maria Grapinii, desigur ea nu-şi va pierde turiştii, chiar dacă lucrurile nu merg bine în Maramureş o să-i ducă la circ.

Unşi şi tunşi

             Între cel „uns” şi cel „uns cu toate alifiile” în alianţa unselină, s-a dovedit aşa cum bănuiam că teritoriile suspiciunilor sunt lunecoase şi nu sunt precis conturate. Şi cum Dumnezeu poate să-şi mai întoarcă faţa lui senină la spate faţă de cel ales, unsul l-a simţit ca pe un ghimpe pe cel uns cu toate alifiile şi a preferat să-l ţină aproape şi chiar să-l culce, când treburile ţării erau încurcate şi de nepătruns, cu el în acelaşi hotel. Nu s-a ajuns până acolo să-şi împartă fraţeşte nici palatele şi nici paturile, măcar că tinerele speranţe din secretariatul guvernului, tunsele care semnează ştatele (Doar căile Domnului nepătrunsele!...), poate că i-ar fi dorit însoţiţi. Sigur şi serviciile, căci ar fi servit la comun deliciile, n-ar mai fi stat răspândiţi.

          În sfârşit, cel uns cu toate alifiie, în ţara aia îndepărtată (ţara o luase la vale bucată cu bucată la privatizare pe uscat şi pe mare), mai totdeauna umil a strâns în mâna lui toate sforăriile trimiţându-l la înaintare pe televiziuni doar pe Unsul cel mare, fabricându-i minciuni şi subtil, ovaţii după... emisiuni. Nu s-a mai văzut asemenea minciuni! Stau Carpaţii împietriţi gata să se rupă!

          Ca răspuns, Preşedintele şi-a trimis piraţii ăia orbii care s-au repezit precum corbii după unsul cu toate alifiile. S-au luat după miros şi au dezlegat sforăriile unui referendum mincinos.

          – Referendum? Matale ne crezi proşti? Asta s-a-ntâmplat în ţară la noi, nu la ei. Recunoşti?

          – Am zis eu ceva despre DNA? Vezi dumneata falansterul Antena 3 undeva?... Şi, premierul nostru s-a tuns. A zis el ceva ca uns despre Dragnea? A luat vre-o poziţie?

          La noi e mare încredere în justiţie.

Balene şi mititei

          Romania s-a încins. Aerul tremură, face ape-ape de la caniculă. Din loc în loc, fumurile de la grătarele cu mititei se înalţă ca nişte coloane de susţinere să nu se prăbuşească acoperişul cerului peste noi. Aproape că n-ar fi nevoie de mangan, cu siguranţă conversia energiei necondiţionate solare pe tijele de oţel, ar fi suficientă, dar e dispoziţie de la guvern, toate grătarele începând de luni să fie trase la umbră şi obligatoriu să meargă pe cărbuni, ca să nu crească şomajul în fieful lui Ponta din Gorj.

          Convenţional sau nu, în tot locul sfârâie pe grătare micii. Doar ăia marii se trag spre răcoare într-un singur loc, ca balenele când au indicii. Procurorii, oamenii din fiorduri ai lui Băsescu s-au pregătit de procese cu gheaţă şi înregistrări telefonice. Balenelor astea le cam pute leşul de abcese bubonice.   

          De dimineaţă a ajuns şi Voiculescu la DNA. De atâta răcoare când s-a apropiat, bietului om mi s-a făcut milă, i-a căzut o lentila de la ochelarii de soare.

          – Semn rău! S-ar fi exprimat cineva pe gură.

          În urma lui, neorganizat, se ţinea un stol răsfirat de ciori. S-a mai văzut uneori în literatură. Antena trei nu era aici.

          Ciorile croncăneau de trei ori, „Jos Băsescu” şi plecau la mici.

Autostradă la cer

A înflorit ghimpele,

a făcut o floare roză, moale,

deschisă în sinea ei

ca o tuberoză porno

a nopţii.

Invidia pietrei colţuroase

şi deşănţate ce-ţi intră în talpă,  

s-a transformat în mândrie calpă,

fiind singura ce rămâne

stearpă când treci.

În urma ta vine paznicul Caron

şi mângâie piatra ce scânteiază

într-un sărut.

E o piatră rară şi piatra latră

căci a durut.

Îţi spun eu latri degeaba,

e un destin.

Uite-te la cer cât e de negru-senin,

zorii azi nu mai vin,

doar asfaltatorii.

Poliţia politică a blogosferei

            În spaţiul internetului de mai multă vreme cineva se luptă cu Pasarea ceţii. A devenit se pare o pasăre cântătoare non grata şi deranjând urechile USL-ine ale puterii de 70%, i-au legat lanţuri de aripi. Nu se poate să nu fi simţit vreodată senzaţia de libertate pe care ţi-o dă zborul ca om, dar ca pasăre?

            Cu experienţa trăită într-o vreme de care credeam că ne-am despărţit definitiv ştiu ce înseamnă să fi împilat. Am scris Dosarul Albaştrii şi m-am eliberat. Ştiu ce vorbesc.

            O mătuşă de-a mea de la ţară avea o vacă, soi bun, Joiana. Când o ducea la păscut întâi dădea ocol, nu se oprea, frunzărea iarba, mirosea nemulţumită cu nările şi numai după ce termina de inspectat tot locul se aşeza la păscut.  Mătuşa mea îi ştia melicul şi se ţinea după ea. Seara abia de-i ajungea o căldare la mulsul laptelui. A mai trecut vremea şi picioarele îngreunate ale mătuşii nu mai puteau ţine pasul cu ritmul Joianei şi atunci a împilat-o. Seara abia de albul laptelui acoperea fundul găleţii.

            – Nu ştiu ce are de la un timp de nu mai dă laptele. Cred că a îmbătrânit şi ea. S-a nimerit să fiu în vacanţă şi a doua zi m-am oferit să duc eu pe Joiana la păscut. Fără să o împilez am lăsat-o în voia ei. A cutreierat câmpul de parcă înebunise şi o apucase strechea. Seara ne-am minunat, în găleată prisosea din nou laptele.

            Pornisem la începutul povestirii de la blogul meu, care abia de mai respiră prin linkurile dătătoare de oxigen ale câtorva prieteni. Cred că dacă mai mulţi aţi intra pe blog să citiţi şi să comentaţi s-ar sparge blocada poliţiei politice a blogosferei, iar Pasărea ceţii s-ar înviora şi cu ajutorul vostru ar reuşi să rupă lanţurile şi să zboare din nou.