Portile nordului

          De undeva din Nord prietenul meu Emanuel Pope si doamna Virginia Paraschiv mi-au trimis o revista la inceput de calatorie. M-am bucurat sa constat ca versurile mele din volumul bun de tipar, Calatoriile nordului si-au gasit locul in paginile ei. (Paginile 44,45,46)

Lectura placuta!

http://issuu.com/emanuelpope/docs/portile_nordului._bun_de_tipar/11?e=2417424/9507863

Lecţie de viaţǎ

          Am primit o lecţie azi de la un copil. Îi pot da și numele cǎci e un copil mare, Raluca Neagu. În calitatea ei de admin, m-a mustrat rugându-mǎ(sau m-a rugat mustrându-mǎ) politicos, sǎ dau jos de pe un anume site, imaginea care însoţește o poezie de-a mea, cum cǎ ar fi exagerat de expresivǎ în goliciunea ei și nu face bine minorilor.

          Mǎ uit la imagine. Viaţǎ și moarte, sordid și sublim, depinde capǎtul de drum din care privești. Trupul femeii abandonat unui expresionism rece, metalizat, de un violet intens, deșǎnţat, în care se descǎrcase artistul.

          Avea dreptate copilul. Tabloul acela frapant era mai puternic decât versurile mele resorbite ca în singularitatea unei Gǎuri negre

          Am pǎstrat totuși poza de ieri pe blogul meu. Acolo, sub acoperire sunt o groazǎ de ofiţeri. Ǎștia, sigur nu sunt minori! 

Poetul

Vremea nu mai are rǎbdare cu mine.

Între solstiţii s-au învolburat culoarele. 

O gaurǎ neagrǎ de sine

a împresurat soarele.

Sentimentele s-au nǎruit în statui,

gipsate în cearǎ

pe sârma ghimpatǎ.

Șir lung de trufe 
întins nimǎnui,

pe culmea de rufe,

între gard și hazna, atârnatǎ...

Biet animal de povarǎ,

cândva, într-o lume precarǎ,

am pretins cǎ sunt leopard,

nu poet

Abuz în serviciu

          Când scriu pentru blog, mǎ așez în faţa calculatorului și mǎ agǎţ de cuvinte fǎrǎ ca sǎ știu uneori unde am sǎ ajung, neavând în minte un subiect anume. Spre exemplu ieri dimineaţǎ, înainte de cele douǎ postǎri legate cumva de Crucea de piatrǎ și mult înainte sǎ explodeze bomba, în pagina pe care îmi încep ciornele scrisesem cam așa:

          Ultimele roșii din grǎdina lui Ali Baba, alea de sǎmânţǎ, își etaleazǎ roșeaţa lǎbǎrţatǎ pe tulpinile uscate din care au supt toatǎ vlaga. Bag seamǎ la calendar cǎ toamna și-a intrat în drepturi. Nu știu de ce întârzie porcurorii ǎia de la DNA sǎ-și facǎ treaba, e timpul bulionulu!... Aici m-am oprit.

          Și odatǎ apare o tulumbǎ pe ecranul televizorului și D-na Kovesi, ca o adevǎratǎ gospodinǎ cu șorţ în faţǎ și mǎnuși albe de protecţie, învârtind la manivelǎ, îndeasǎ în mașina de fǎcut bulion roșie dupǎ roșie. Care mai de care mai coaptǎ și mai ministerialǎ, separând semninţele purtǎtoare ale rǎului.

          Doamne-ajutǎ! Mǎ gândisem la un moment dat cǎ și oamenii ǎștia, procurorii, au renuntat sǎ mai culeagǎ roșiile.

          Mǎ uit în listǎ: Nica, Ţicǎu, Sandu, Funeriu, Atanasiu, Tǎnǎsescu, Mihǎilescu, Andronescu, Vreme. Doamna Cati, cea tristǎ, stropșește cel mai tare pe gurǎ, parcǎ citește din Sfânta Scripturǎ.

          – Eu am ţinut cu sǎracul. V-am scos de la facultate și bac-ul, iar dacǎ am mai luat câte-o floare, din educaţie, sǎ nu refuz, și-am mai tras o spǎlare, banii erau pentru naţie nu din abuz. Îi dǎdeam la cumpǎrǎturi înapoi! Credeţi-mǎ, n-am luat eu viţelul gras! Joi îmi dau foc în piaţa publicǎ, n-am nici un viciu! E ceva necurat, il bǎnui pe Funeriu. El de ce are numai abuz în serviciu?

Plai bãlai - pamflete politice

Crucea de piatrǎ

          N-aș putea sǎ explic! Tocmai ce scriam fragmentul publicat anterior pe blog, sub titlul Felinarul roșu, – și în timp ce luasem urmele personajul meu, Titi, și-l introduceam pe înserat în faimosul stabiliment al plǎcerilor Crucea de piatrǎ sǎ se întâlneascǎ cu Suzi, – când, în televizor, a apǎrut chipul tras la faţǎ slǎbit vânǎt al lui Robert Turcescu în faţa vilei sale frumoase, ușor ascunsǎ de o boltǎ cu struguri copţi, dând același interviu pe care l-a repetat obstinent de câteva zile fǎrǎ sǎ spunǎ nimic.

          Mi-am adus aminte de fotografia faimoasei case de toleranţǎ gǎsitǎ în documentarea mea într-un album al Bucureștiului de altǎ datǎ. O casǎ pǎtratǎ, comunǎ, veche, de mahala, ce nu numai cǎ nu avea nimic de spus, dar îmi dǎrâmase pilonii de susţinere ai filmului pe care imaginaţia mea îl construise deja în alt mod.

          Am deschis albumul, am mai privit o datǎ îndelung fotografia și mi-am întǎrit convingerea care mǎ strǎfulgerase din prima clipǎ, cǎ acel stabiliment al Crucii de piatrǎ semǎna cu Robert Turcescu.

          Îi va trebui mult talent sǎ rescrie și sǎ-și ducǎ mai departe crucea întunecatǎ.

Felinarul roşu. Fragment

      Comandantul terminase de citit Ordinul de front şi unităţile Diviziei a treia ghidate de câteva comenzi scurte, părăsiră în ordine aeroportul din nordul Bucureştiului. De aproape o lunǎ, în așteptarea mobilizǎrii, apǎraserǎ importantul obiectiv militar de aviaţia inamică. Câteva bombe reușiserǎ sǎ muşte porţiuni dintr-o pistǎ de aterizare, dar antiaeriană îşi făcuse datoria alungând avioanele inamice răzleţite în jos spre Ploieşti. Ca soldat în garda regelui Mihai, de unde plecase de trei săptămâni, Titi încă nu cunoscuse războiul şi iată că acel ceva, nici curiozitate, nici nerăbdare, dar nici teamă de a da piept cu duşmanul, era inevitabil sǎ se întâmple, se împlinise mai repede decât preconiza. În gardǎ, se plictisise de ţinuta rigidă, de disciplina exageratǎ care îl făcea să se simtă prea încorsetat în uniforma elegantă ce trebuia s-o poarte impecabil, fǎrǎ a-i oferi în schimb nimic spectaculos, nici o posibilitate de a se afirma prin ceva anume, în faţă carmarazilor, sau în proprii lui ochi. Așa cǎ atunci când i s-a ivit prilejul nu a ezitat sǎ aleagǎ.

Nu-şi găsise acolo rostul. Se simţea bine şi apreciat doar când ajungea, destul de rar, la Crucea de piatră şi se privea ca într-o oglindǎ în ochii fetelor ce se înviorau brusc, sǎrind sǎ-l întâmpine. Întârzia mai mult în salon, având un cuvânt şi o glumă bună pentru fiecare dintre fete, de multe ori nici măcar nu mai ajungea în camerele de sus să fericească vreo norocoasă.

Pe străduţa pietruită a Dudeştilor, dincolo de intersecţia cu Dorobanţi, trăsurile începeau să oprească în faţă bordelurilor după ce se lăsa întunericul. Flǎcǎruia felinarului, roşie de la gazul îndoit cu apǎ, agăţat direct pe zidul casei sau în poartă, dacă exista şi o curticică, nu reuşea să lumineze într-ajuns feţele celor care intrau scoţânduşi pălăria, dacă era vreun domn, sau chipiul, dacă era unul dintre ofiţerii venetici ce umpluseră străzile Bucureştilor. Cei cu bască treceau ceva mai în jos căci stradă plăcerilor avea mai multe stabilimente. Oferta fiind după buzunarul clientului.

Odată intrat în salonul larg cu pereţii plini de tablouri, aşezat la una din cele câteva mese, băutura şi flecǎreala fetelor care stăteau în picioare lângă soba de teracotă ce ocupa jumătate din perete, te făceau să uiţi de bombardamentele tot mai dese în ultima vreme. Sorbeai un pahar două din băutura fină şi numai după aceia îţi clăteai ochii alegându-ţi una dintre fetele îmbrăcate astfel încât să pună în valoare calităţile de patrimoniu.

Venise să-şi ia la revedere. Aranjase la cazarmă cu sublocotenetul Haralambie, zicându-i că nevasta e gata să nască şi trebuie s-o încurajeze cumva înainte de plecare. Transferat de curând din Garda Regală nu-i ştia nimeni rostul aşa că încercarea dăduse rezultate. În birjǎ se gândise deja la Suzi, şi-ar fi dorit s-o găsească liberă. A avut noroc. Nu-şi mai plătise de mult abonamentul, dar Miţa, patroana, avea slăbiciune la el. Cum îl văzu îl luǎ în braţe şi-i şopti la ureche:

– Unde mi-ai fost puşlama? Am crezut că m-ai tradus. Ce e cu uniforma asta pe tine? Titi era într-o uniformă militară obişnuită, o predase pe cea specială cu ciucuri și firete.

– Îţi povestesc mai târziu. Las-o pe Suzi cu mine şi dǎ-ne sus şi o sticlă cu lichior de nuci. Patroana se uită lung, fetele nu aveau voie să bea în timpul lucrului, dar se execută îndată. O luǎ pe Suzi de mânǎ extrăgând-o cu o plecăciune “vinovată” din grupul ce se strânsese în jurul lui. Fetele ţuguindu-şi buzele supărate izbucniră pe mai multe voci.

– Titişor, ia-mă pe mine!

– Doamnelor, va rămân dator!

În camera de sus, patul larg cu aşternut roşu după două păhăruţe de lichior i-a primit bine. Dar parcă nu se potriveau ca altădată jocurile. Nu ardea focul…

– Suzi, ştiai că iedul tău stâng e mai nătâng şi dreptul mai fudul? Pare că n-au supt la fel. Avea un bust perfect Suzii şi-i plăcea să-i mângâie sănii, să-i potrivească în căuşul palmei ridicându-i uşor spre gura lacomă.

– Mai lasă iezii că ne-apucă nǎmizii fără speranţǎ! Ce-i cu pistolul tău vegetează? Sau n-are gloanţe, de nu percuteazǎ? Hotărăşte-te până joi!

– Suzi, mâine plec la război. Îl împinse cu putere de deasupra. Aprinse lumina şi mânioasă în pielea ei ce lucea, piele de femeie tânărǎ îl cercetǎ intens, cuprinzând-o încet din interior întunericul.

– Bine mă Titi şi noi?... Devenise dintro-datǎ purtătoarea de iluzii a tuturor fetelor care-şi făceau meseria fără tragere de inima în camerele alăturate. Veni lângă el, îi lua mâinile şi i le puse pe sâni cu capul dat pe spate şi frecandu-i de mâinile lui. Sfârcurile deveniseră tari şi sănii flǎmânzi parcă cerşeau adăpostul.

– Bine mă Titi!...

Ipostazele noptii

Foto; Cristina Florescu

          Ǎla din spate e rucsacul lui Robert Turcescu. L-am gǎsit azi-noapte pe stradǎ, în mijlocul Bucureștiului. Bolovanii din el pǎreau a fi speciali și cu siguranţǎ fosforescenţi. Toma, nepotul meu, s-a gândit sǎ-l ia acasǎ și așezând piatrǎ lângǎ piatrǎ, sǎ descurce el liniștit puzzle-ul. Mǎrturisesc m-a cucerit ideia și am  vrut sǎ-l ajut. Dar am vǎzut femeia la timp, dând lângǎ noi din mâini de parcǎ vrea sǎ se deconspire. 

          Ce-o fi cu ea în rochie albǎ subţire? Sǎ fie înger, sau tot ofiţer sub acoperire?...

          Puzzel-ul ǎsta parcǎ l-aș descurca eu. Nu știu dacǎ soţia ar putea fi un judecǎtor drept?...

Cod roșu

          Afarǎ e o vreme urâtǎ. Ea are însǎ șansa, dupǎ brambureala obișnuitǎ a codurilor, sǎ-și revinǎ și sǎ-și intre în normalitate. Cu toate turbulenţele climatice care par sǎ redeseneze traseiele meridianelor și paralelelor, avem certitudinea cǎ nu peste multe zile, dupǎ o noapte mai lungǎ, genialul pictor al iernii va așterne pe simezele gata pregǎtite, sub paleta unei singure culori, viziunea în alb asupra vieţii.

          Din aceastǎ perspectivǎ lucrurile în continuare se rotesc.

          Dar mai existǎ, vrem nu vrem, încǎ o perspectivǎ mult mai dramaticǎ. Semantic vorbind, niciodatǎ cred nu a fost mai urâtǎ Românica oamenilor în interior. Și nu se zǎrește la orizont un pictor genial sau un președinte care sǎ uneascǎ culorile spectrului într-o punte peste care sǎ trecem mândrii cǎ suntem români. Cu adevǎrat mândrii, nu cu stigmatul minciunii pe frunte.
          Viziunea în negru asupra vieţii ne cuprinde lent

Eliberarea de fariseu

           Dumnezeu mai știe cine e Turcescu! Nu e în nici un caz adevǎrul. Nu așa aratǎ el. Mai repede pare a fi minciuna, jucatǎ de un actor cabotin, sau un actor sclipitor pe alocuri, care își joacǎ odatǎ cu spaima rolul vieţii. Nu-l va cǎuta însǎ dupǎ spectacol  marele regizor.

           E mai greu de explicat brusca religiozitate. A intrat în pielea lui Gâdea, dar, sǎ-l iei pe Dumnezeu în rǎspǎr!?... Nu e de loc a bunǎ! Cum îmi zicea mie demult, abia de mai ţin minte, bunica Pǎuna.

           Eu vǎd aici un pescar ce-și pune momeala urât mirositoare în undiţǎ și trage nǎdejde sǎ dea la crap. Dar tare mi-e teamǎ cǎ balta e plinǎ de plevușcǎ.

          Sǎ avem rǎbdare și încredere (nu zicea el așa?), în ǎia care judecǎ! Dacǎ mai e ceva cu dreaptǎ judecatǎ la noi acum sǎ alegem. Apropo de treaba asta, sǎ ne ferim de câinii turbaţi. De la o vreme umblǎ liberi pe drum, toţi acoperiţi, mascaţi.

          Sǎ nu ne trezim mușcaţi, sub roţi!

Plai bǎlai – pamflete politice

Casa Poporului. Noaptea 555

          
           Astǎzi premierul nostru e Laurenţiu cǎci e ziua lui.

LA MULTI ANI LAURENTIU! Bucuriile tale sunt și ale noastre, deci: Sǎ ne bucurǎm împreunǎ! Aniversǎrile pânǎ în 40 de ani sunt prilej de bucurie. Ai viaţa înainte poţi sǎ visezi. Lucrurile rele le dai deoparte și mergi sigur, încredinţat cǎ încǎ poţi descoperii calea regalǎ.

          Și Bucureștiul împlinește azi o cifrǎ rotundǎ. E o serie scurtǎ a cifrei 5. Cinci sute cinci zeci și cinci de ani de la atestarea documentarǎ. Dupǎ ce am servit din tortul lui Laurenţiu, cǎtre ora zece ne-am urcat în mașini sǎ mai prindem ceva din serbǎrile orașului. Ne-am bucurat sǎ constatǎm cǎ noaptea Bucureștiul e un oraș viu.

          Dovada acest video-mapping multimedia 
Filmarile si tortul: Cristina Florescu