Edimax în familie

Sponsor: Edimax
Nume proba: Routerul nano BR-6258n

Satul lui Virgil se cocoţase pe munte undeva deasupra Câmpulungului, înainte ca mǎţǎuanii sǎ-şi punǎ problema drumului de acces. O potecǎ ştiutǎ numai de ei cobora sǎmbǎta trei mǎgari cu desagii în spinare. Nu intrau în oraş, Se propteau la marginea şoselei pietruite lângǎ un izvor şi-şi scoteau la vînzare durile de caş proaspǎt şi cele mult mai cǎutate, specifice zonei, de caşcaval afumat. Cǎtre searǎ umpleau la loc desagii cu cele trebuincioase de-ale gurii, ce nu erau pe munte, cumpǎrate de la o prǎvǎlie apropiatǎ, sǎ le-ajungǎ o sǎptǎmânǎ şi se-ntorceau la liniştea lor netulburatǎ de agitaţia târgului.

Le era scumpǎ vorba, n-o risipeau prea mult de teamǎ sǎ nu-şi piardǎ greutatea şi  sensurile. Dacǎ-i smulgeai unuia din Mǎţǎu cuvântul, puteai fi sigur de el cǎ aşa va fi. Se sǎlbǎticiserǎ oarecum, oameni asprii de munte, dar cinstiţi.

Virgil, în vremile astea de-acum, dǎrâmase casa bǎtrâneascǎ şi îşi ridicase o cabanǎ modernǎ. Incheiase contract cu o firmǎ ce i-o dǎduse la cheie. De-aia eram la drum într-un Duster în care abia reuşisem sǎ intrǎm  toţi, din cauza bagajelor pe care Ioni nu prididise sǎ le tot înghesuie la plecarea din Bucureşti, pentru trei zile cât ne hotǎrâsem sǎ stǎm, dând curs invitaţiei de a  ne aerisi plǎmânii.

Eram obişnuiţii, perechi: nevastǎmea cu Cristina, fica cea mare –fǎcând inventarul lucrurilor uitate; Alex  cu Tomax, dragii mei nepoţi despre care sunt sigur c-aţi mai citit câte ceva pe blog, fǎrǎ de care n-ar fi avut rost voiajul – drǎmuindu-şi cu sârg spaţiul vital pe bancheta din spate, iar eu cu  Puiu – în faţǎ. Ginerele meu, la volan desigur şi eu copilot de conjuncturǎ, tot timpul cu ochii pe bord cercetând viteza.

Şoseaua nou asfaltatǎ urca în serpentine domoale. Era surprinzǎtor de bunǎ. Când am ajuns sus,  l-am zǎrit pe Virgil ne fǎcea cu mâna. Am oprit în parcarea, destul de mare, croitǎ cu buldozerul ce hodihnea-ntr-o rânǎ, pǎrǎsit chiar acolo de unde-ncepea pârtia de schi. Dacǎ n-ar fi fost stâlpii nici nu s-ar fi cunoscut cǎ e pârtie, acoperitǎ cu covorul ǎla de iarbǎ  înmirezmatǎ, numai bunǎ de coasǎ.

          – Aici lǎsǎm maşina, am vorbit cu paznicul se mai uitǎ el. Noi urmǎm firul pârtiei pe potecǎ şi unde se sfârşeşte, începe gradina mea.

N-a fost chiar greu la coborare cu bagajele în spate. N-a fost nici uşor! Doar Tomax a avut de reproşat:

          – Bǎi tataie, nu mai vin pe la tine dacǎ nu-ţi iei mǎgar!

          In vale la cabanǎ, dupǎ ce ne-am dumirit şi am despachetat lucrurile, n-am fost atât de siguri cǎ n-am ajuns într-un colţ de rai. Nu vǎ povestesc. Vǎ las sǎ vi-l imaginaţi singuri.

Pe nesimţite înserarea ne-a pǎtruns în ochi, înmuindu-ne oarecum oasele obosite. Poate cǎ şi licoarea aceea de la care mǎ tot adǎpasem!... Am intrat în cabanǎ şi am pornit laptopul sǎ citesc mesajele. Numai ca stich-ul meu DG nu-şi fǎcea treaba, nu-i reuşea conexiunea. Eram în munte. Ştiam cǎ existǎ şi cablu, mǎ informasem de la Virgil.

Ca la un semnal toatǎ lumea a cǎutat în bagaje. Cristina laptopul ei, Puiu tableta lui, Alex şi el îsi scose tableta lui proprie, cadoul pe care abia i-l cumpǎrasem de ziua copilului, Tomax începuse sǎ ţopǎie cǎ vrea şi el un desen pe Youtube, Ioni voia un film, întrezǎream dezastrul. Cât de aproape poate fi iadul de rai.

Aveam douǎ laptopuri şi douǎ tablete plus calculatorul lui Virgil, dar exista o singurǎ sursǎ de net. Uitasem. Nu vedeam ieşirea. Cum sǎ repari Paradisul!?...Cum sa intri pe Facebook!?...

Mǎ uit la Cristina, ea e singurul meu sprijin de nǎdejde sǎ potoleascǎ vremelnic spiritele învrǎjbite şi e calmǎ, chiar radioasǎ, nu simte primejdia. Se simte în schimb privitǎ şi intrǎ în joc. Ca o prestidigitatoare, deschide gentuţa ei cu o mie de acţibilduri de femeie elegantǎ întrânsa şi scoate victorios între degetele  lungi un ǎla mic, o frumuseţe de coclender rubiniu, o minune a tehnologiei moderne, un nano ruter BR-6258n. Cine lucreazǎ pentru noi, cine are grijǎ!? S-au rezolvat toate problemele planetei. Toţi suntem conectaţi.

Edimax e totdeauna cu un pas înainte, dar recunosc nici cu ficǎ-mea nu mi-e ruşine. Si deja îmi fac o problemǎ eu ca parinte imparţial, cǎ de cealaltǎ fiicǎ mai micǎ, Ramona, mama lui Tomax n-am zis nimic. Mǎ revanşez, promit. E lung SuperBlogul.

Postat in cadrul concursului SuperBlog

Primit 83 puncte