Blândeţea cangurilor

Victorie fantastică a Simonei Halep! Nu am cuvinte să exprim ce am simţit de-a lungul acestei semifinale care ne-a purtat prin toate stările posibile, de la extaz la agonie şi iarăşi la extaz!

Finala aproape ca nu mai contează, după ce a făcut-o pe Kerber să aplaude ca o simplă spectatoare la mingiile ei ţâşnite parcă nu din rachetă ci din scutul de apărare de la Deveselu atingând ţintele cu atâta precizie. Fata asta dezarmant de onestă cu posibilităţile sale, dacă nu s-ar enerva pe posibilităţile limitate ale rachetei care uneori reacţionează şi ea ca o fiinţă vie, devine propriul ei adversar.

În momentele alea necontrolate, rar, când dă cu racheta de pământ de parcă ar avea în mâini o secure şi-i sar aşchii din ochi. Se produce o tulburare. Probabil Simona simte că a greşit, are îndoieli şi mustrări de conştiinţă că s-a purtat nepotrivit cu lemnul rachetei şi cu umilinţă mângâie acordajul fin, cum ai mângâia în noapte când a adormit propriul copil.

S-a pierdut liniştea şi cerul nu mai e o vreme la fel de senin. Lemnul e totuşi crescut în pădure nu e într-atât de subtil să înţeleagă… şi adversarii profită.

A pierdut setul al doilea după ce pe primul l-a câştigat autoritar 6-0!  S-a relaxat discutând cu Cahill despre blândeţea cangurilor şi s-a bucurat la sfârşit decentă de victorie, îmbrăţişându-o pe Kerber şi anunţând publicul că va fi prezentă în continuare pe teren şi în semifinala de dublu.

Dar asta este altă frumoasă poveste pe care sunt sigur că aţi aflat-o.