Oanţa. Fragment din romanul Guşterele

3

            Altădată, tata era cătrănit rău (Mai înainte!). A intrat în curte şi m-a strigat. Eram cu mama în cămăruţele de sub pătul. Aveam patru sau cinci ani, nu înţelegeam mare lucru. Cu atât mai puţin am priceput, când i-a spus mamei, că nu intră în casă cu registrul de la primărie sub braţ. Era în timpul serviciului şi stăteau unii permanent cu ochii pe el, oricând dispuşi la reclamaţii. Susţineau că nu pune osul pentru colectivizare, nu are putere de convingere. „Nu l-a putut lămuri nici pe tac’su, pe Tobârlan, să intre cu toate pământurile în colectiv!”

O vreme a fost secretar la Sfatul popular. Eu, studiind mult mai târziu nişte registre vechi în primărie pentru documentarea cărţii, am descoperit în multe locuri scrisul îngrijit al tatălui meu, aplecat uşor spre stânga.

            – Mă duc la Oanţa, dă-mi năpârstocul cu mine!

           – Parcǎ nu ţi l-aş da! Toată dimineaţa am auzit-o bodogănind şi blestemând pe lângă gard, ca s-o aud. Zicea că îi rupe picioarele ăluia care-i va cǎlca bătătura fără voia ei. “În curtea mea, mă cac numai eu, şi, dacǎ intră vreunul sǎ deschidă gura ca sǎ mă înscriu în colectiv, schimb locul şi mă cac în gura dumnealui!”

Simţisem şi eu la vârsta aia, de 5-6 ani, ce însemna colectivizarea. Era un fel de mâncare de prune cu orez. Mergeam la grădiniţă cu Maria şi Burtilă. Educatoare era doamna Lăzăroiu, soţia inginerului de la fermă, iar bucătăreasă, tanti Vatica lui Nelu Şchiopu, prieten cu tata, căci războiul le însemnase prietenia. Frontul îi înzestrase pe amândoi. Tatălui meu îi dăduse craterul de sub braţ, pe unde-i ieşea puroiul, iar lui Nelu îi plantase un picior de lemn.

La ora douăsprezece, se punea masa. Intram de afară de la locul de joacă gălăgioşi în sala de mese şi primeam un singur fel de mâncare gătită, servită pe măsuţele noastre mici de pe care se luaseră jucăriile. Primeam supliment un dulce. De fiecare dată mă certam cu Mioara lui Gică al Smioarţii (încă nu-şi primise porecla de „Vulpe” de la Burtilă) pe un scaun, care avea lipit pe spate o figurină cu un delfin. În ziua aia, doamna Lăzăroiu a venit în mână cu o listă şi a citit de pe ea numele unor copii printre care şi ale noastre: Maria, Burtilă şi eu.

– Pentru că părinţii voştri nu s-au înscris la colectiv, începând de azi nu mai primiţi mâncare caldă. Vă dăm dulcele şi plecaţi acasă. Am strecurat în buzunar Eugenia. Mioara trăgea de mine să-mi dea scaunul cu delfinul. Burtilă răzvrătit a îngăimat precizând că taică-su Petre făcuse cerere.

– Da, dar taică’tu mare, Tobârlan, nu vrea să facă şi a dat în judecată ferma pentru pământul din luncă. Cu ochii înlăcrimaţi am părăsit sala de mese alături de ceilalţi copii strigaţi în listă. Ajunşi acasă, tanti Veronica, tristă – mama era la serviciu – ne-a gătit la toţi trei orez cu prune. Dar nu erau atât de bun ca al lui tanti Vatica.

Tata m-a luat de mână şi fără tragere de inimă, scurtând paşii şi lungind momentul posibilei confruntări, preţ de cincizeci de metri cât ţinea grădina, a ajuns în poarta Oanţei.

(S-a dovedit că era un loc rău acolo în grădina aceea. Mult mai târziu, Gică al Oanţei a venit de la Reşiţa şi a ridicat o casă, dar ceva nu i-a convenit şi s-a întors de unde venise. N-avea familie. A vândut casa unora ai lui Vişan. S-a mutat în ea Aneta cu copiii, un băiat şi o fată. A alunecat pământul cuprins de spasm, n-a suportat casa şi a înghiţit-o, parte din ea, iar copiii s-au prăpădit de tineri, amândoi. Poate că guşterele îşi greşise ţinta...)

Vecina noastră Oanţa era o femeie din generaţia lui tata-mare. Văduvă. Purta un şorţ în faţa fustei largi şi lungi, şi totdeauna baticul negru pe cap. În picioare avea sandale de gumă. Nu era fioroasă, dar mie mi se părea că arǎta ca o vrăjitoare. Eram puţin speriat.

Oanţa avea o căsuţă mică de chirpici din două odăi acoperite cu şiţă şi o săliţă unde abia de încăpea un scaun împletit din răchită. Nu era cea mai mică dintre case, dincolo de ea era una cu o singură odaie, a unui cizmar. Am intrat și la el odată cu mama, i-am uitat numele, ba nu, Tată-Mic, acum m-a străfulgerat prin minte. N-am mai văzut atâtea jerpelituri de pantofi la un loc!

Oanța ședea toată ziua pe sală ca să vadă cine trece pe drum. Cum curtea era în pantă, cocoţată ca într-o lojă, beneficia de o bună vizibilitate, ca la spectacol, astfel că nu-i scăpa nimic şi n-o observa nimeni. Era din decor. Stătea acolo neobservată, singură cu socotelile şi gândurile ei. Nu m-aş fi mirat dacă pe amurgite, strecurându-mi privirile printre uluci de la mine din curte, aş fi văzut-o cum încalecă o coadă de mătură şi decolează într-o direcţie numai de ea ştiută.

Mă întrebam cum de căsuţa aceea, cu pereţii albi daţi cu var nu luneca iarna, să se proptească în gard, sau n-o zburătăcise o pală mai acătării de vânt. 

Oanţa, trasă uşor într-o parte din faţa portiţei deschise, ne îndemna să intrăm. Când să intre în casă cu mine de mână, tata s-a aplecat să nu însemne pragul cu fruntea. În încăpere se vedeau patul, acoperit cu o pătură ţesută la război, şi deasupra, peretelui, un ştergar cusut strâns la mijloc într-un nod, sub care odihnea o fotografie înrămată, cu ea tânără şi un bărbat alături. În mijlocul camerei o măsuţă rotundă cu trei picioare şi patru scăunele mici. Pe tăblia mesei, răsturnată direct, trona o mămăligă întinsă, galbenă ca o lună nouă aburindă. În dreapta, o sobă cu plită. Ne-a făcut semn să luăm loc.

Tata s-a aşezat pe un scaun, cu mine pe genunchi. Eu mă lipisem cu capul de pieptul lui. Oanţa a luat de pe o policioară de deasupra plitei două castroane de tablă şi unul de pământ. A umplut cu o lingură mare de lemn castronul de tablă al tatei cu varză, iar el, dând din cap, i-a făcut semn că eu nu. Apoi şi-a umplut castronul ei de pământ. A tăiat mămăliga cu aţă de papiotă şi a împins o felie către tata. S-au închinat amândoi şi au început sǎ mănânce, mestecând rar.

Dacǎ aş fi ştiut număra m-aş fi încurcat precis, trecând cu privirea de la unul la celălalt. Parcǎ nu se mai termina varza din castron. S-a terminat până la urmă şi Oanţa s-a ridicat strângând vasele unul în altul cu lingurile deasupra. S-a ridicat şi tata. A luat registrul de pe pat unde îl aşezase şi a ieşit afară tot cu mine de mână.

La soare, am simţit cum Oanţa mă ia în braţe de subsuori şi mă priveşte în ochi:

           

– Tomo, ăsta mic îţi seamănă, e tăcut ca tine. Mergeţi cu bine, Dumnezeu sǎ vă apere! Nici o vorbă în plus. Încă mai putea să se cace în curtea ei! Tăcerea tatei şi registrul nescris o mai păsuiseră o vreme de năpasta colectivizării.