Dune

Înţepeniseră

flori de gheaţă

pe geamuri,

gândurile.

Rânduri

rânduri de ochi

tăvăliţi

în nisipul

încins.

Traversam

printre

dune

pustiul.

Eram fiul

unui măslin,

înrădăcinând

umbra,

în jarul aprins.

Când şi când,

sta să pice şi pica

din pom,

fructul prea copt

Se apleca

să-l ridice

măslinul,

dar pica

altul la loc.

Un timp,

am perpelit

scrumbiile

în sarea nisipului.     

Le împingeam

cu piciorul

târşit,

făcând iar

câţiva paşi…

Şi-a pierdut

răbdarea, obosise.

Nu se mai putea

îndoi

S-a trezit

ca din vise,

buimac,

la ultima

scrumbie.

Încă vie

în mâna sa

sfârâia

pe jar.

Şi-a şters

cu dosul

palmei,

apăsat,

gheaţa din ochi.

„Doamne şi acum

ce mă fac?...” 

Se regăsise-n cuvinte

şi gândi.

Înapoi

dau de scrumbii.

Dacă merg

înainte…

Fie ce-o fi!