Tot despre brigazi artistice

 Doar miscarea e artistica, poza nu!

Nota:

Mulţi şefi am avut în viaţa mea, mai buni mai răi, nu mă refer doar la cei direcţi, dar unul singur m-a considerat şi m-a tratat ca pe un prieten. M-a întrebat ce salariu am, i-am spus şi s-a încruntat. După vreo săptămână am fost chemat la serviciul personal să semnez o hârtie. Mi se acordaseră în plus cinci trepte de salarizare. M-am dus la BB normatorul să-i fac întrebare, să nu fie ceva ilegal, să dau banii înapoi. BB mi-a răspuns textual: „Un director e uns de Dumnezeu, când dă după nevoi, e cam comunist, dar fi sigur că o face legal. Nu ţi-i mai ia înapoi”.

Ieri prietenul meu domnul Păun Oliviu printre rânduri m-a certat. Vezi că l-ai uitat pe Ion Ilinca… tată de brigăzi. Azi mă conformez şi dau timpu-napoi.

                                            *

Pe Ion Ilinca, acel uriaş din stirpea rară a piticilor atomici, am avut ocazia să-l văd băgat în şpan cu toată fiinţa lui şi finisând înflorituri direct pe piele cu cuţitul de la strung pe tatuajul celor care trebuiau să se prezinte pe scenă. În exerciţiul funcţiunii aşadar, adică la repetiţiile brigăzii artistice a uzinei, când pregătea cu migală, adevărate spectacole de gală. Un arc întins viu, care…

Acum se afla cu un diapazon în mână în mijlocul instrumentiştilor, ţipând la ei că au uitat să-şi lase acasă urechea de la nuntă şi nu şi-au pus-o pe-aia de la cafe-concert!…

Acum era în mijlocul fetelor, explicându-le un pas de dans, fixând privirea pe Marilena Baratză, dându-i o palmă peste fund şi mângâind-o cu vorba:

„Mişcă-ţi şoldurile Marileno, mişcări lente să simt curentul în cataforeză! Parca-i fii Sfânta Barbara la Dioceză!…(altădata nimerea Sfânta Tereză).”

Acum urca pe scăunel ca mieluşelul lângă Zabet (mare artist!), şoptindu-i încet şi trist(Zabet era înalt) Georgică, nu mai eşti o răţuşcă cu mărgică în tramvai, stai drept în rolul celălalt, principal!... Ţi-am schimbat dilul! Vreau anvergură de director general, muşcă! Să-ţi iasă pe gură crocodilul din cuşcă!

Directorul Mihai, spaima junglei, îşi făcuse o cuşcă de fier pe care o muta din loc în loc prin toate secţiile, o zi-două, ploaie, vânt, foc. Dacă dădeai cu ochii de ea şi n-aveai treabă pe-acolo, îţi puteai spune că n-ai avut noroc şi-ţi căutai slujbă nouă!

Când întâmplător pe vreo scenă de festival evolua şi brigada mică, după brigada mare a uzinei (ei totdeauna erau programaţi cu „monştrii sacrii!”), nea Ilinca rămânea să ne vadă şi pe noi, „brigada mică a Cutiei de viteze”, de alt calibru, altă categorie, doar de bune intenţii. Îmi făcea semn, eu eram fiert, n-aveam pretenţii, dar îmi doream!...

„Cum s-a văzut din sală?”

„Ca la concert! Dar grijă mare că strugurii sunt acrii la desert! Textul tău e prea curajos. La gală, vezi că vin şi organele şi poţi încurca borcanele. Scoate fetele-n faţă şi lasă textul mai jos!”

Nu ştia că eu borcanele le încurcasem deja. Am povestit în Dosarul albaştrii. Totdeauna m-am mirat, Calul colectivului mai ales, era plin de diversiuni, n-am înţeles „cauza motivului”, sau „motivul cauzei” pentru care nu am fost cenzurat!

M-am păcălit, am crezut ca devenisem om liber, curat! Pe atunci testam câtă libertate aveam. Mă aflam înscris pe o listă fără drept de publicare în revistele literare. Dădusem de-o parte întâmplările cu securitatea din 71 şi făceam demersuri pentru a-mi face dosar la Stefan Gheorghiu, aveau secţie de ziaristică. Intenţionam prin învăluire să mă apropi de literatură. Credeam că se poate.

Nu s-a putut, mi-a fost respins dosarul.

În anul 1989 Ion Ilinca iese la pensie şi sunt chemat de Ţolescu să preiau eu brigada uzinei. M-am întâlnit cu nea Ilinca la pavilion, trecuse să-şi ia la revedere. Mi-a urat succes cu jumătate de gură. Personal cred ca venise să testeze un contract de colaborare cu uzina şi a dat de mine, se hotărâse altceva.

Am pornit la treabă. Zabet, lucra în cutia de viteze, mi-a promis că mă ajută, dar mai întâi am dorit să fac textul. Tot o poveste, Capra cu trei iezi. Mi se părea că e cel mai bun text al meu. Cred că era! L-am pierdut. La Casa de cultură de la Mioveni am început repetiţiile. Reunisem forţele celor două brigăzi. Unii au renunţat după plecarea lui nea Ilinca. Adriana Drugulescu era liantul, mă simţeam stingher. Ştiam că Badiu făcuse el demersuri să preia brigada. Avea un grup de umor, fără discuţie un grup valoros. Mai era şi Petrică, i-am uitat celălalt nume, dacă îl ştie cineva să mi-l spună.

Dar într-o zi, primesc telefon să vin urgent la Comitetul de partid. Nu mai ştiu cine era secretar atunci, au trecut mulţi pe-acolo. Poate Ilie, cred că Ilie. Şi Ţolescu era pe picior de plecare. Mi s-a propus să plec un an la şcoala de partid de la Craiova. Nu era ce doream. Eu ziaristica, nu activismul vroiam. Dar au adus argumente.

„Uite, domnul Ţolescu se mută de la noi, urcă în ierarhie, se mută şi cu casa, îţi păstrăm ţie pentru când vii apartamentul său. Patru camere…” Deja se născuseră fetele mele. Faţă de cuşca unde stăteam eu…am muşcat ca plevuşca.

Petrică bântuia pe-acolo.

„Lasă-i textul tău lui Petrică!”. L-am lăsat.

N-am aflat dacă iezii mei şi capra au trecut rampa scenei vreodată. Pe burtă, în picioare?…

Toamna a fost scurtă, înnorată, iar în decembrie s-a stins lampa.

La câtva timp, nu mult, am auzit că nea Ilinca a făcut o brigadă cu îngerii. Firesc mi-am zis, doar Raiul nu poate fi Valea Plângerii!

 

Interviu neintervievat

– Domnule ITI aţi postat pe site-ul Cutia de viteze o serie de fotografii

cu Brigada artistică, a cui a fost ideea înfiinţării acestei formaţii şi cum a fost primită ea în secţie? că în afara ei ştim, stau mărturie premiile.

– Dacă ar fi s-o luăm pe rând, ar trebui să recunosc, a fost o sarcină de partid. Ştiţi cum e, ca în viaţă! Întâi ideea… Nii, nii, nii! Na, na,na! Mai o repetiţie, mai o socializare şi te trezeşti că are burta mare… Dar copilul nu s-a născut la termen, a fost cam precoce şi nici nu mai ştiu iniţial ce părinţi a avut şi dacă s-a cântat pe o singură voce. (Dacă ştie cineva să tacă!, am mai zis undeva.)

Ne-am trezit cu copilul în incubator. Nici nu ştiam sigur dacă trăieşte… Cine-o să-i dea să sugă şi a apărut aşa din senin, Adriana lui Drugă.

A venit la mine ca o floare şi m-a rugat:  

– Nene Ioane, hai să-l ţinem! Uite ce gene frumoase are! Stăm amândoi la butoane şi-l creştem! Oxigen avem, la secţie se dă lapte…

– Şi cu dragostea noapte de noapte, cum vom sta? Am întrebat…(eram deja însurat). Al ei răspuns, ca o enigmă a rămas, nepătruns. Suntem şi noi nişte bieţi muritori, cum să-i rezişti Adrianei? Am acceptat, ce dacă era copilul din flori!

Adevărul e că Adriana, cu talentul ei m-a ţinut în priză. Scriam textele ca s-o pun în valoare, dar nici cu celelalte fete nu mi-a fost ruşine. Era o plăcere să le vezi dansând şi cântând, iar băieţii, pe rând, au dat din ei ce aveau mai bun. Cristi, Bogdan, Petre, Demi.   

Vorbind serios, chiar nu am exagerat când am zis ca a fost sarcină de partid. Comitetul a hotărât ca fiecare secţie de producţie din uzină să-şi organizeze propria brigadă artistică şi s-o înscrie în cadrul Cântării României într-o competiţie internă între secţii.

Terenul era arid. Discuţia cu Cornel Slavoiu, şeful secţiei Cutii viteze s-a purtat într-un laborator (la Staicu), unde mă aflam şi eu întâmplător. Miu Petre, secretarul de partid pe comitetul de secţie şi Spătaru Constantin, un alt secretar de organizaţie de bază, încercau să-l convingă pe Slăvoiu să fie de acord ca repetiţiile să aibă loc în timpul programului şi inginerul, un tip mai comod, îi lua în băşcălie pe amândoi.

– De ce veniţi mă la mine? Sunteţi voi doi şefi de comitete şi comiţii, vouă nu vă trebuie aprobare şi nici prea multe repetiţii că staţi de poveşti toată ziua, sunteţi şi aşa de râsul lumii cu comunismul vostru multilateral dezvoltat…

Îl mai luaţi pe Floroiu de la Conţeşti cu acordeonul, că la mine vine doar la avans şi lichidare să-şi ia mălaiul şi face-ti voi trei o cântare. Ţineţi alaiul până vine revelionul. Vă dau scris că n-am nevoie de voi!

Am intrat în vorbă, nu m-am putut abţine, făcând pe deşteptul. Ştiam că-i place fotbalul, în studenţie chiar jucase cred la Politehnica Iaşi. L-am văzut în câteva meciuri în echipa secţiei, avea o eleganţă în alergare, avea fenta la el şi un şut de la distanţă ce prindea traiectoria unui trasor.

– Domnule Slăvoiu, cică s-a hotărât la Conductor(domnul Matea era director pe-atunci) în ajun şi s-au dat porunci, cine n-are brigadă nu mai are dreptul nici la echipă de fotbal şi nici la şunci de Crăciun!

– Uite Petrică, Ion al tău are umor, e tare-n glas şi n-are frică. E bun de instructor şi aşa am rămas.

Cum a fost primită brigada în secţie? La început ciudat.

– Noi muncim de ne sar capacele şi ăstora le arde de cântat!” Dar pe parcurs, dădeau năvală în sală (sala de şedinţe),. Acolo prezentam spectacolele. Când au văzut că ne luăm, mai ales de şefi, li se luminau chipurile. Cornel Slăvoiu a venit să ne vadă, doar după ce obţinusem locul doi la Cântarea României, în finala pe ţară.

– Să văd eu dacă aţi meritat premierile, că mi-aţi irosit bugetele şi mi-aţi pus maiştrii în cap!

M-am uitat la el, era mulţumit, nu scăpa din priviri fetele. L-am întrebat la sfârşit, ca pe un specialist, deh şi noi curioşi, mi-a replicat:

– Acum înţeleg pe ce-aţi luat voi premiu, pe ochi frumoşi!

Se pare că am ştiut să aleg.

Cronică Intârziată

Spectator televizistic la finala feminină de la Melbourne am avut revelaţia faptului că în tenis şi zeii pot fi oameni, sau, de partea cealaltă a fileului şi oamenii pot deveni zei şi m-am bucurat de acest lucru care stă scris să se întâmple, e aşteptat să se întâmple, ca o dovadă că trebuie să creadem întotdeauna în miracole.

Nici o clipă nu m-am gândit la interesul subiectiv că Simona Halep va pierde locul doi în clasamentul WTA dacă finala va fi câştigată de Kerber. Am ţinut cu ea, ca majoritatea covârşitoare a  celor care îndrăgesc sportul alb, după principiul că totdeauna ai tendiţa să-i dai o şansă celui mai slab.

Ar fi fost nedrept după tot ce s-a întâmplat în teren ca nemţoaicei să i se pună ceaţa pe ochi la un moment dat, sau sinapsele să i se agaţe în mărăcinişul gândurilor. Victoria de data nu şi-a mai întors faţa de la cea care merita să câştige.

Însă ce n-a observant în entuziasmul general planeta şi ar trebui să ne îngrijoreze, este faptul că jocurile au fost făcute de China care şi-a trimis la Melbourne doi pioni otrăviţi, dintre care doar unul a schimbat regina. Soarta turneului s-a jucat în primul tur când Simona Halep a pierdut surprinzător la Shuai Zhang, nejucând tocmai prost şi riscând în continuare să rămână afectată mental o perioadă mai lungă. În schimb Kerber a avut noroc controlându-şi mai bine stăpânirea de sine şi salvând mingea de meci, tot de la o chinezoaică aparută de nicaieri. Acolo s-a jucat turneul şi Angelica îngerilor motivată de ce i-a şoptit la ureche Misaki Doi, n-a mai pierdut apoi nimic.

Respiraţi doamnă Merkel măcar doua zile nu se mai vorbeşte de refugiaţi!

Serena Williams pare că aflase şi ea de la serviciile secrete americane cum stă treaba şi nici măcar nu s-a zbătut degeaba… Chiar a făcut o figură frumoasa nemaiţinând cont că trofeul plecase de la ea din casă. şi o afectase la decont…

Ne cunoaştem, ştim cine sîntem?

In Curierul zilei  de azi PATRIARHUL literelor argesene are ceva de zis

Aminteam într-un număr recent al acestui ziar despre autorii din Piteşti publicaţi în revista „Litere“ a  Societăţii Scriitorilor Tîrgovişteni: Magda Grigore, Maria Mona Vîlceanu, Dumitru Augustin Doman şi Constantin Vărăşcanu, Allora Albulescu Şerp, Florin Stanciu, Ion Toma  Ionescu, Valentin Predescu, Coniţa Lena, Nicolae Ieremia. Să nu uităm pe Vavila Popovici cu nenumărate cărţi publicate în edituri din străinătate şi nenumărate contribuţii în reviste din America, Spania, Franţa, Italia, etc. şi pe Mariana Şenilă Vasiliu şi ea cu volume foarte apreciate tipărite chiar la Editura Academiei. 

Semn al preţuirii valorii noastre şi dincolo de hotarele zonei în care ne aflăm. Şi aşa ceva mă face să observ că, în comunitatea locală, nu ştim sau refuzăm să ne preţuim la valoarea pe care o avem. Nici nu ne cunoaştem bine sau nu vrem să aflăm cine sîntem şi ce putem. Aflăm de-abia din dicţionarul publicat în rubrica săptămînală din „Săgetătorul“ a Margaretei Onofrei cîte ceva despre noi, cînd ne-am născut, cînd am plecat de pe Pămînt, ce am publicat ... 

În rest, cunoştinţe aproximative… Pe un scriitor ca academicianul Gheorghe Păun îl privim în extreme. Ba ca pe o statuie rătăcită prin lume care poposeşte din cînd în cînd şi printre noi, ba ca pe un scriitor oarecare asupra căruia nu merită să ne oprim. Acesta este un alt semn, de data aceasta, al blazării noastre, cînd vrem să ne egalizăm, să ne uniformizăm la nivelul nostru pe toţi cei care evadează din lumea obişnuinţei. Gheorghe Păun, romane, volume de proză, eseuri, culegeri de comentarii, de cronici. Le citim, le comentăm, ne interesează, le dăm uitării, intră în discuţiile noastre? Intrăm în intimitatea creaţiei sale?
Ce ştim despre creaţia literară a lui Lucian Costache? Tradus şi comentat în Franţa, nu numai premiat, dar şi cărţile sale oferite ca premiu, în ţară cu opere de valoare academică în rafturile Universităţii, bibliografie căutată de studenţi, este aproape ignorat în comunitatea scriitorilor piteşteni. Încă o pierdere pe care o contabilizăm.
Cristina Onofre, de mai multe ori premiată la Paris de jurii din care fac parte scriitori cu renume internaţional, academicieni, profesori universitari - publicată de edituri despre care se ştie că nu fac rabat - în limba franceză şi italiană, prefaţată aproape elogios de Eugen Simion, scriitorul care nu se compromite niciodată, sub nici un fel de ispite, Cristina Onofre spuneam, este marginalizată în comunitatea noastră, şi de-a dreptul desfiinţată într-o revistă literară locală.
O scriitoare din Piteşti de care ar trebui să fim mîndri, Oana Mujea, cu romane experimentale, găzduită în reviste şi edituri din străinătate, ne rămîne aproape necunoscută.
  Cunoştinţele noastre nu strălucesc nici în achiziţiile producţiilor literare ale Marianei Şenilă Vasiliu, cu scrierile ei atît de neobişnuite, dintr-o lume exotică sau din istoria culturii universale, scormonită chiar la rădăcinile ei. Am uitat sau ne facem că s-a întîmplat aşa, despre succesul obţinut la Bienala de Artă Plastică de la Veneţia, care a stîrnit interes în publicaţiile de specialitate.
Un scriitor ca George Baciu, pe cît de prolific pe atît de profund, cu scrierile mustind de filosofie, de istorie, de inteligenţă creatoare şi de har artistic, ar trebui susţinut consecvent chiar pe drumul spre Premiul Nobel, dar nu o facem.
Un scriitor ca Ion Popescu - Sireteanu ar fi mai motivat spre notorietatea internaţională dacă am face efortul de a-l susţine la nivelul competenţelor sale în studii lingvistice, de istorie literară, de creaţie beletristică, de poezie lirică, de studii folclorice şi etnografice şi în multe alte domenii, inclusiv traduceri din proza sa în limba franceză. Dacă scriitori ca Nicolae Oprea, Mircea Bîrsilă, Dumitru Augustin Doman, Virgil Diaconu nu au nevoie de promovare prin susţinerea comunităţii locale, ei fiind intraţi deja în circuitul de valori naţionale, altfel stau lucrurile cu Magda Grigore, Denisa Popescu, Aurel Sibiceanu, Leonid Dragomir, Florentin Sorescu, Nicoleta Popa şi alţi scriitori în curs de consacrare.
„ Cum este pe-aici, pe la voi?“, a întrebat  scriitorul Traian Gărduş, profesor în Piteşti, într-o comunitate de români din America. „Cum să fie? Ca şi pe la noi! Cum se saltă unul, îl tragem de picioare înapoi, ca să nu ne depăşească. Altfel se întîmplă în comunităţile indiene, japoneze, chineze, mexicane, evreieşti, armeneşti şi de alte etnii. Acolo, cum se arată unul mai deosebit, îl susţine întreaga comunitate, chiar financiar, să ajungă, el, cît mai sus.
   Pe cînd să ne trezim şi noi ca să-i susţinem pe cei mai dotaţi, care ne-ar face cinste să ne reprezinte?  

  Marin Ioniţă