Cine-a pus tufişu-n drum

Am traversat Europa de la sud-est, la nord-vest şi înapoi nu cu mult în urmă, cu o uşoară spaimă în minte că ne vom întâlni cu năpăstuiţii aceea de refugiaţi împinşi de disperare, sau de forţe oculte, la bejenie. Nu te poţi pune nici cu extremismul, nici cu disperarea, aşa că mi se părea posibil la un moment dat să fim opriţi pe autostradă şi invităţi să ne dăm jos din maşină, să înţelegem pe viu intoleranţa suprarealistă a religiilor, mai ales pe filiera lumii islamice
Am avut noroc, i-am zărit doar de departe la Calais, îşi întinseseră corturi ca să se adăpostească de ploaia ce nu mai contenea, până vor lua cu asalt eurotunelul sau vor păcăli vigilenţa jandarmilor, dispărând în burta unui feribot.
Ciudat tabloul văzut prin gardul de sârmă, în culori cenuşii murdare ce se revărsaseră ca un tzunami peste valea verde!
Când ne-am întors după două săptămâni, am evitat să înoptăm la Budapesta, speriaţi de reportajele din gări prezentate de televiziunea olandeză şi ne-am oprit la Viena. A doua zi, nu mai aveam scăpare, trebuia să traversăm Ungaria. Aflasem că refugiaţii blocaseră cu o zi înainte autostrada M1, pe care rulam, temători. Puţine maşini se încumetaseră în aventură. Ȋncordat, priveam lanurile întinse, încercând să desluşesc momentul când grupuri de emigranţi vor ţâşni din porumbi şi vor ocupa carosabilul.
N-a fost să fie, am intrat în ţară prin noul punct vamal pe tronsonul inaugurat de Ponta Nădlag - Arad.
Mai conta că aproape 40 de km pe autostrada romanească A1, după atâtea emoţii, n-am găsit nici o toiletă?
Nicidecum! Eram la noi! Eram acasă!

Notă

Aud că Victor al lor vrea să pună gard la frontieră, al nostru speră să-l vopsească tricolor... Dragilor aflaţi 
Gardu ţine leopardu, dar nu pe refugiaţi. 

Ograda lui Alin

A fost sâmbătă în Merişani, la jumătatea distanţei dintre Piteşti şi Curtea de Argeş, unde se dădea jos din tren Carol cel iubitor de Lupeasca, o întămplare de pomină desfăşurată din drag de oameni, din drag de muzică rock şi rătăcit, s-a nimerit pe-acolo şi un drag de Guştere, întors la vatră cu noroc din paginile unui roman să-şi salute neamurile.

Toate meritele desigur sunt ale celui care a ţinut cu tot dinadinsul să-şi împlinească visul, pofta ce-a poftit-o Dânsul, Alin Voica, filozof de profesie, un frumos nebun, şi el un Tobârlan chiar dacă lui îi place să-şi zică Dogar, după străbunicul din partea bunicii Aurica, nevasta pe care şi-a luat-o Nilă din neam de Dogar ca să-i ţină soarele-n beci, şi să i-l verse din butoaie în oale de pământ reci.

Degeaba a risipit el, Alin, într-o frumoasă ogradă butoaiele cu horincă şi vin – horinca s-a adus de la  Vişeul de Sus (m-am plimbat şi eu cu mocăniţa prin zonă, ca-n poveşti, dar n-am avut noroc să am parte, pe stoc, de butoiul plin cu o tonă de tărie de foc, adus de departe! N-am avut noroc s-o găsesc pe Maria din carte!). Am găsit-o pe Ioana, mai aproape, la Rădeşti, cu ţuica-ntre ape.

Iar vinul vechi roşu sânge de taur şi galben ca spicul de aur a fost adus din ţinutul „sărac” de la Huşi, special să le fie pe plac celor din Ogradă. Să-l fi ştiut Nadia lui Lisac? Acolo soarele Ştefan, când răsarea luna, spăla în vin coastele de draci ale Mariei de Mangop, sau ale Mariei Vochiţa, sau ale Mariei din Hârlău, sau ale Mariei nebuna şi ursitoarele coceau cozonaci...

Spiritul liber al lui Alin tot de la Tobârlan se trage!

Si pentru că veni vorba, ciorba de cocoş, fasolea cu ciolan, iepurii la cuptor, berbecul la proţap...

Fetele lui Nilă, Marioara şi Lucica, Nadia şi Maria au făcut minuni!

Mulţumim oameni buni!

Ȋn plus trebuie să mai mulţumesc unei Domniţe şi unor Domni!

Contrabilet de oracol 3

Așteptãrile erau atȃt de mari, ȋncȃt vã mãrturisesc, era greu și pentru un oracol. Cine ar risca sã se dea ȋn spectacol susținȃnd cã e soare cȃnd plouã?...

Cine ar fi admis cã Pennetta se va plimba cu bicicleta și-și va interpreta canțoneta ca o gãina pe coclaur, lansȃnd din rachetã ouã de aur?

Unde era Halepa? Ȋn pas mãrunt bãtea stepa, despãrțind cu al ei arcuș albușul de gãlbenuș.

Mama lui de oracol stereotip, idiot! A greșit tot, sã-și bage capul ȋn nisip!

P.S. Nu sunt supãrat pe Simona Halep. Lucrurile astea se intȃmplã cȃnd ești copleșit de o posibilã mare performanțã.
Oricum meritã felicitãri de parcurs!

Bilet de Oracol 2

Așteptãrile sunt atȃt de mari, ȋncȃt vã mãrturisesc, e greu și pentru un oracol. Cine ar risca sã se dea ȋn spectacol, susținȃnd cã e soare cȃnd plouã?...

Cine ar admite cã Pennetta ne-ar putea umbri o bucurie nouã, cu canțoneta ei tristã – și-ar da singur cu mucii-n batistã!

O sole mio cu pãrul cãrunt ar putea bate acum ȋn lung și-n lat, ȋn pas mãrunt stepa, ȋn nici un caz n-o dã pe spate pe Halepa!

Stã scris ȋn biletele mele de oracol de o mie de ani ce le-am primit din Shambala ȋn miez de pȃine:

Simona–Serena, finala de vis!

Și mȃine soare la Merișani ȋn Ograda Dogarului, ca sã se bucure și Gușterele!

Un Nikon la Londra 2

Dupã o orã ṣi jumãtate de mers cu trenul plecat din Broadstairs am ajuns în gara Victoria unde ne-am cumpãrat cartelele de metrou. S-a dovedit o investiţie sãnãtoasã chiar dacã iniţial 12 lire pãreau uṣor exagerate, dar cu o singurã cartelã cãlãtoreai toatã ziua. Nu am vãzut cerṣetori la metrou, doar muzicanţi interpretȃnd la instrumente pasaje muzicale plãcute auzului.

Am ieṣit în stradã chiar în faţa Big Ben-ului, unde mulţimea revãrsatã pe trotuare se plimba destinsã cu singura preocupare de a prinde imagini din cele mai potrivite unghiuri care sã încadreze turnul pânã sus. Grupuri grupuri de turiṣti organizate ca niṣte comandouri de asalt îṣi concentrau tirul blitz-urilor într-o singurã direcţie ṣi nu m-aṣ fi mirat dacã Big Ben-ul s-ar fi prãbuṣit în milioane de particule fotografice ca sã ajungã la fiecare precum cãrãmizile din zidul Berlinului.

Dar Big Ben-ul nu s-a prãbuṣit nici mãcar atunci când un avion mare a descries exact ca la World Trade Center o curbã periculoasã de credeam cã sigur se infige în el. Am înaintat pe pod sã prindem clãdirea parlamentului în toatã mãreţia ei. Sub noi Tamisa curgea leneṣ ṣi nepãsãtor, precum dreptul moṣtenirii la succesiunea coroanei engleze. Cineva dintr-un alt grup tot romȃn a precizat cã punctul acela de pe pod unde mã oprisem eu pentru o pozã de blog, era locul preferat de unde se aruncau în Tamisa, sinucigaṣii Londrei.

M-am depãrtat de balustradã înstantaneu, mutând perspectiva dincolo, spre London Eye, roata aceea uriaṣã care prinde culoare dupã starea de spirit a naţiunii.

Ṣi tot aṣa, toatã ziua, legând obiectivele turistice pe sub pãmânt, cu metroul, am reuṣit sã vedem mai mult decât am sperat, dar nu tocmai atât cât ne-am fi dorit.

Tower Bridge, Turnul Shard, Palatul Buckingham, Trafalgar Square, Coloana lui Nelson, Westminister Abbey, Piccadilly Circus, Memorialul Reginei Victoria…

E rândul Nikonului sã vã vorbeascã mai pe larg:  

 Restul de imagini mai tarziu...