Pomul dn faţa geamului

Am găsit în cuvântul spus de dimineaţă lumii facebookului, din colţul de rai al inimii sale, de prietenul Firiţă Carp, sărbătorit ieri, o minunată idee plină de adevăr şi dătătoare de optimism, pe care cer îngăduinţa s-o folosesc şi s-o răspândesc la rândul meu ca pe o pildă care să ne însenineze

Ce poate fi mai frumos şi mai plin de speranţă decât  înflorirea pomilor venind în întâmpinarea oamenilor spre a-i scoate dintre fricile şi gândurile lor negre, provocate de duşmani nevăzuţi?

Ce poate fi mai răvăşitor decât glasurile păsărilor, limpezite de zorii zilei, care îşi înalţă scurtele lor tropare, scurte şi tonice, repetate la nesfârşit, închinându-le biruinţei vieţii şi zborului?

Nu, nici o distanţare socială, benefică în momentul de faţă! Nici un lanţ de coroane de foc, cu care nevăzuţii cred că l-au orbit pe Dumnezeu, dacă tace!... (El tace pentru că în trufia noastră ne-am crezut asemenea Lui, nişte mici Dumnezei şi singuri ne-am depărtat de El. Tot singuri, fiecare cu sinele său, spune pilda, trebuie să reînvăţăm să despărţim binele de rău şi să ne împăcăm cu El!)

Nu lumea nu se va schimba! Va mai trece o noapte de coşmar şi după încă o noapte, ne vom îmbrăţişa iar

Aniversari

Doi oameni dragi mie cu destine separate dar cu aceleaşi suflete mari, trăitori în lumea specială a celor puţini care oferă, fără să ceară nimic în schimb şi se hrănesc cu împlinirile şi bucuriile celorlalţi, neluând în seamă că risipirea de sine aduce adeseori deservicii personale.

Nu se cunosc, nu cred că s-au întâlnit vreodată, cel puţin eu nu am cunoştinţă de acest fapt, admit fără îndoială că pot greşi, pentru că lumea bucureşteană a artiştilor, a literaţilor, a pictorilor, lumea în care s-au mişcat şi se mişcă liberi de o jumătate de secol, e totuşi o lume mică.

Am ratat o dată când am făcut lansarea la Piteşti a ediţiei a doua a Dosarului „Albaştrii”, posibilitatea de a ne fotografia împreună, el, Firiţă Carp, ca editor şi Claudia Duminica, personaj al cărţii şi prietena mea de-o viaţă şi nu e cazul să mai ratez întâlnirea de azi din inima mea.

La mulţi ani Claudia Duminică! La mulţi ani Firiţă Carp!

Tabletă tristă

Intru în fiecare zi pe facebook şi pe câteva agenţii de ştiri. De fiecare dată încerc un sentiment de nesiguranţă, ca şi cum aş auzi voci. În tinereţe mea n-am dat importanţă intruşilor ce-mi circumscriau spaţiul în care mă mişcam, până când ei, securiştii, m-au urcat pe o scenă şi vocile delirante au început să interpreteze o piesă pe care susţineau că am scris-o eu. Era o piesă proastă. Răsturnaseră planurile. Eu eram  singurul spectator, ţintuit în lumina reflectoarelor, iar ei actorii, în întuneric, mulţi, schimbau replici înfricoşătoare din sală, despre trădări şi atitudini duşmănoase.

Nu credeam să mai traversez o experienţă asemănătoare, o trăiesc acum, o trăim cu toţii, la altă scară, fiecare în parte, distanţaţi şi ameninţaţi de duşmani nevăzuţi. E mai mult decât un război! Acolo vezi în faţă flăcările iadului şi din urma glonţului ţâşneşte sângele…

Covid 19 nou te încolăceşte pervers ca un şarpe invizibil, căruia îi percepi doar respiraţia rece şi otrăvită. El a adunat lumea într-un studio de televiziune 5G, transformat într-un uriaş cazinou cu o singură masă de joc unde eşti obligat să intri, purtând mască, indiferent că eşti VIP sau simplu cetăţean. Îţi joci viaţa o singură dată, live, la ruletă. Simţi cum roata se învârteşte, repede la început, se lăbărţează apoi, încetineşte, timpul se relativizează şi bila neagră înţepeneşte sau trece pe lângă numărul tău

Şi Dumnezeu, un dealer oarecare, mai însemnează o cruce în listă…

(N-am vrut să fie o tabletă atât de tristă, dar aşa a ieşit.)

O tabletă scuturată de frunze…

(Doar pentru cine citeşte…)

Între darurile pe care omul şi le-a făcut sieşi, liber de Dumnezeu, împrumutând fără îndoială din imaginarul creaţiei Sale, putem enumera cu mândrie ca victorie spirituală  – frunza. Mă înclin frunzei de smochin!... Dacă aerul pe care-l respirăm, ni s-a dat, cuvântul pe care-l vorbim (întâiul desigur!) la fel, apele şi pământul cu verdeaţă, cerul cu luminătorii de ceaţă – frunza ne-am luat-o singuri.

De fapt Eva s-a arătat decisă să-şi protejeze de soare fructul de smochin, capcana ce i-o lăsase Dumnezeu deschisă între picioare. A tot schimbat frunzele! mai prelungi, mai subţiri, oglindindu-se, un sezon întreg la Adam în priviri,.

Aşa s-a lansat, înţelg, moda Fashion Days la femei. O supapă pentru pasiuni şi iubiri. Şi când te gândeşti că nu i-a şoptit nimeni, i-a venit aşa de la sine, de amorul artei!... Ne putem închipui cum ar fi arătat lumea fără  extraordinara descoperire a Evei din grădina raiului?

Strămoşii de mai dintâi au mâncat mere portocale şi lămâi, dar n-au ţinut de foame. Cât să trăieşti numai cu poame din grădina raiului?! Au omorât animale, ca să se poată hrăni. Li s-a deschis apetitul, şi devenind lacomi au vrut mai mult, şi s-au omorât între ei. Organizându-se în grupuri s-au dotat. Mai întâi bâte (bâte de-alea cum au jandarmii în Piaţa Universităţii!). Apoi pietre (ca să arunce în geamurile de la guvern!...). Mai târziu săbii şi arme de foc, precum clanurile mafiote, declarându-şi unii altora războaie.

Au descoperit roata şi-au cumpărat Mercedes-uri. Au descoperit că autostrăzile sunt puţine, şi alea care sunt se fac cu licitaţii trucate, şi atunci au făcut contestaţii să ia banii de la stat. Tot aşa până-n zilele vieţii noastre!

Doar femeia, aşteptând bărbatul să se întoarcă din bătălii, a rămas liberă să îngrijească misterul şi frumuseţea ei fascinantă. E drept, s-au mai născut şi conflicte de interes, şi invidii. Cum să te simţi când toţi bărbaţii au pornit să cucerească cetatea Troia, a Elenei, tu, ca femeie!?... 

Dar să vedem ce drum a urmat industria modei.

S-au deschis ateliere de confecţii şi marochinărie (se uscau pe garduri degeaba pieile animalelor vânate, sau crescute în gospodăria proprie, mă rog, după caz…). S-au deschis lanţuri de magazine de firmă, şi s-au declanşat campanii de marketing şi public relations.

Evoluţia a fost întrutotul spectaculoasă, dar sinuoasă şi lunecoasă, ca ţesătura de mătase fină, descoperind supleţea statuară, linia elegantă, a unui manechin 60–90–60.

Distanţa de la care s-a pornit până azi, e imensă.

Să ne închipuim:

Intră în magazin Adam, să zicem Adam 13(la începutul lumii se pare că toţi locuitorii se numeau Adami şi Eve, şi ca să se distingă între ei şi ele, purtau un număr scris pe papirus, lipit de piele, ca fotbalistul de azi pe tricou. Zic azi generic, doar suntem în coronavirus nou pandemic).

Deci, Adam 13 solicită Evei 17 o frunză de stejar. Sau de lotus. După cum cerea gabaritul iubitei sale, pe care o chema predestinat Eva 66. Vânzătoarea, Eva 17, îl măsura din ochi seducătoare, şi dacă aspectual războinicului o incita, îi oferea, o frunză de ferigă din colecţia ei personală, toamnă-iarnă, invitându-l în cabina de probă ca să-i arate cât de splendid cădea frunza pe ea. Ups!...

Acum, în epoca modernă, nu mai trebuie să pierzi timpul în magazine. Doar că, nici la  eMag nu mai găseşti ce-ţi convine! Ăştia cu slujba în statul paralel au defrişat pădurile cu drujba, şi-au cărat în parlament toată frunza, evident s-o taie la câini. Lemnul şi petrolul din subsol l-au vândut la Viena pe un pol de parale. Să se spele cu el pe mâini!… Cu ce-a mai rămas din frunze apoi, au făcut un muşuroi mare la guvern. Li s-a făcut milă şi-au ascuns-o în el pe madam Dăncilă…

Stau în a treia săptămână de sejur autocarantinat benevol într-un vis cu o  Grecie însorită. Atâta a nins împrejur cu flori de leandru!... Sunt atâţia portocali şi măslini! E atâta bronz de întins pe pielea prinţeselor Afrodite! Văd cum înoată grăbite în Marea Egee silfidele, atât de aproape de Olimp şi eu pierd timp preţios, să scot mărăcini din călcâiele jupâneselor de la Videle! Ionescule, rămâi la frunze, te rog frumos!

Tableta Tovarasului Cov

     

  S-a spus întotdeauna că strămoşii neamului românesc de-a lungul istoriei nu au avut vocaţie de cuceritori. Nu sunt apologetul acestei forme de vocaţie-manifestare - şi nu cred foarte tare că în gena lor, a lipsit tocmai această latură. Mai repede admit că scribii, cei care scriau în hrisoavele cancelariilor, invidioşi pe daci, n-au performat în înţelegerea faptelor.

      Când s-au retras în munţi din faţa romanilor, dacii s-au dovedit superiori, stând la taifas cu zeii lor de ispravă şi turnând în pocale vin amestecat cu otravă, au ales să rămână printre nemuritori. Au renunţat astfel în tăcere la limbă, obiceiuri, osanale, glorii efemere şi şi-au schimbat rolul meschin din măruntele istorii. Ospitalieri şi-au lăsat în urmă la hotel în serviciul posterităţii, propriile muieri. Mai mare cucerire ca asta ce poate fii, să-ţi laşi duşmanului nevasta, ca un măr otrăvit !?...

         Dăinuie până azi în noi o judecată oarecum sucită, fistichie, ieşită din norme. Urmuz, Ionesco, Tristan Tzara, stau mărturie ca precursori al absurdului! Înţeleg că nu vă convine exemplul?... Vreţi nemuritori cu glagorie cenuşie, din vremea virusată a Smurdului?...Să facem haz de necaz, dacă tot stăm acasă?

Nu-mi explic! Cum să te sperie o mizerie, un tiriplic de covid? că doar nu e Solenoid!...(Recunosc e un adevăr, bobina aia e cam trasă de păr!... SOLENOÍD, solenoizi, s. m. Bobină electrică cilindrică fără miez…)

Dar să revin la oile noastre mioritice. Un reformist genial în sănătate, mânat de ambiţii megalitice, undeva în Bucovina, la un spital, într-un rift de sistem, inaugurează entuziast şi cu fast o arteziană şi un lift. Ce viziune carteziană! Ce plonjon optimist de sezon!

De la pământ la cer cu o simplă apăsare de buton...