Al 21 - lea

Simona începe meciul cu Mertens la nivelul de sus. Recunosc în sfârşit pentru prima oara la Praga, tenisul ei de top. La 3-2 pentru ea, cu două duble într-un ghem şi 4 mingi de break salvate, se concentrează şi se distanţează la 4-2. Mai face un break, 5-2, şi am văzut-o pe Mertens dând mărunt din buze şi sărându-şi sufletul, ca o româncă veritabilă.

Cel mai bun set jucat de Halep după întreruperea din motive de pandemie se încheie cu 6-2!

Setul doi este din alt film, un film psihologic cu introspecţiuni şi dialoguri interminabile cu ego-ul, în spatele terenului. Se joacă uşor crispat, gândurile ne chinuiesc, şi se ajunge aproape de final la 5-4 pentru Mertens, într-o revenire spectaculoasă. Dar nici ea nu e supraom, şi nervii ei sunt din carne, întinşi la maximum.  Nervii Simonei parcă sunt mai tari, sigur sunt mai tari, pentru ca ea e  campioana! Setul se încheie cu 7-5! Felicitări Simona!

Zâmbetul ei printre trandafiri ne face să uităm pentru moment — de Sars Cov-ul 19, de restricţiile la mare, de găşti şi clanuri, de Curtea Constituţională, de Avocatul Poporului, de dispute politice , de distanţare — şi să ne bucurăm sincer şi să gândim, fără măşti, în numele viitorului, la cel de-al 22 trofeu, un trofeu mai mare, poate din nou la Paris!

Colonia îngerilor

Număr prietenii adevăraţi în gând, pe degetele unei mâini şi adesea îmi pare că rămân ciung… Fraza aceasta o scriam ieri. Azi caut în Dosarul Albaştrii ştiind că găsesc acolo alte câteva rânduri… Le-am găsit:

Albaştrii. Fenomenul Piteşti 1971

„In liceu aveam câţiva prieteni, mi-i păstrasem din şcoala elementară. Mama mă transferase la Vedea încă din clasa a şasea. Nicu Tomescu şi fraţii Gherghescu (Mitu şi Gheorghe, copiii primului secretar). Ei locuiau în „Colonie”. Colonia era o alcătuire de case-tip, de fapt nişte vile în care se instalaseră activiştii raionului de partid cu familiile lor. Miron Tomescu, cel de-al patrulea amic, stătea şi el cu casa, o casă mare, de fost chiabur, lângă vile, în faţa oficiului poştal unde lucra mama ca operator telefonic. Oficiul poştal avea o centrală mare cu multe chei şi fişete (peste două sute), de mă minunam cum de mama ţinea minte locul în centrală a atâtor posturi telefonice, fără să le-ncurce când făcea legăturile.

Pană spre seară băteam mingea pe terenurile sportive amenajate în Colonie. Nicu Tomescu avea un defect la piciorul drept, făcuse operaţie şi nu-l mai putea îndoi. Îl trăgea după el, dar cu piciorul stâng şuta în minge de dărâma poarta. Fiind cel mai matur dintre noi(pierduse un an sau doi când a avut accidentul), el decidea!

— Azi jucăm fotbal... volei, tenis de masă, sau tenis de câmp.

Domnul Lupu era omul cu materialele sportive. Intendent, activist, administrator, nu ştiu ce rol exact avea în colonie. Ne-a adus la fiecare de la Vaţa, un sat vecin unde funcţiona un atelier de tâmplărie, nişte cărpătoare ce copiau forma rachetelor de tenis, din lemn cu striaţii. Improvizasem şi fileul… Adevărate erau doar paletele, şi masa de ping-pong de la „clubul” amenajat în beciul vilei sale, prima pe dreapta de lângă poştă. Ne-a fost instructor pentru tenisul de masă şi cel de câmp.

Învăţam dimineaţa. Mai răsăriţi printre colegii noştri veniţi de la ţară (nici Vedea nu era cine ştie ce oraş!...), nu se prea simţea la orele de clasă că eram cu lecţiile insuficient pregătite.

În primul an de liceu s-a lipit de grup Dănuţ, fiul profesorului de istorie, „domnul Tudor”. Al cincilea. Se pare că de-atunci aveam deja slăbiciune pentru grupuri!...”

              Am primit un telefon de la Lucius, mă mai sună din când în când să-mi dea câte-o veste.

              —Ioane un prieten de-al tău, nu ştiu dacă aţi mai ţinut legătura, cel care târşea piciorul, a fost luat cu SMURD-ul din apartamentul său. Privesc de la balcon, acum, jos, sunt maşini de poliţie. Nu-l ştiam bolnav, cam singuratic el, îl vedeam în fiecare zi, niciodată fără mască, plimbându-şi câinele…

              Nu ne-am mai văzut de treizeci de ani. Ai grijă Doamne!... Astăzi Lucius m-a sunat din nou.
              —Prietenul tău e bine! S-a întors acasă.

Fotografii în mişcare

Baia Mare, eCreator.

A plecat către tipar azi, o carte specială pentru mine, Fotografii mişcate. Este firesc să împărtăşesc bucuria şi să mulţumesc în primul rând celor care au „mişcat” în interior textul şi imaginile, şi au realizat coperta cu profesionalism şi simţ artistic, pentru a deveni un obiect viu, plăcut privirii.
Tehnoredactare:Solticzki Adalbert.
Coperta: Florin Dochia.
Mulţumesc de asemenea celor neobişnuit de mulţi care au scris la sfârşitul cărţii cuvinte apreciative despre autor.
Zorin Diaconescu, Bistrița
Nicolae Dina, Alexandria – Teleorman
Daniel Luca, Timişoara
Daniel Marian, Deva
Cristian Gabriel Moraru, Roşiori de Vede Romeo Ioan Rosiianu, Baia Mare
Nu în ultimul rând trebuie să mulţumesc prietenilor mei Adrian Suciu, Direcţia 9 şi Romeo Ioan Rosiianu, eCreator sub patronajul şi îngrijirea cărora apare această carte.
Nu pot trece cu vederea nici peste şirul lung de personalităţi, prieteni scriitori şi artişti care mi-au inspirat scrisura. Ei sunt de fapt sufletul acestei cărţi. Mulţumiri tuturor!

Meditatii exemplare

Pagini disparate dintr-un jurnal nedescoperit. Poate că Timpul va lucra pentru el...

Prietenul meu olandez

Prietenul meu olandez vizual artistul, Frederik Weerkamp, care mi-a îmbogăţit cu desenele lui parte semnificativă din cărţile mele de poezie: Norduri, Ceară şi miere, Argintarium şi Al cincilea anotimp, mi-a trimis o mostră dintr-o serie cu 144 de fotografii despre cruci în artă. Un proiect curajos şi inedit!

Mi-a luat ceva timp până să dezleg povestea celor două statuete de maici moderne, privind îndelung la pocal. Bine că am meditat la Teoria vieţii eterne a lui Rodney Collin şi n-am asimilat potirul, Sfântului Graal!

Şi mai mult mi-a trebuit, să pătrund prin cele două cruci şi să înţeleg că în interiorul de sticlă, după ce dădeai învelişul la o parte, era un lichior de nuci pe care să-l închini până la moarte.

„Există un filon religios în poezia lui Ion Toma Ionescu. Ascuns. Ca orice fibră de valoare. Poetul are flerul de a nu eşua în declaraţii şi în predici. E duhul ascuns, omniprezent al creaţiei şi, deci, al artei.

………………………………………………………………………

Cine citeşte poezia lui Ion Toma Ionescu devine mai bun. Şi se înalţă pe aripi. Aripile lui nu sunt de vultur, ci de porumbel. Dar liniştea, blândeţea, bunavestire sunt ale păsării lui Noe.”

Se pare că a avut dreptate Petre Anghel care scria aserţiunile respective în postfaţa Nordurilor. Când am descoperit pe noptiera măicuţelor, în fotografie, volumul meu de poezie, Argintarium, după prima uimire, am avut dovada că şi măicuţele l-au bănuit de înţelepciune pe profesorul Petre Anghel şi având la îndemână asemenea resurse, ca să se înalţe pe aripi, au citit în loc de rugăciune din poeziile mele.

Şi cum informaţia e venită din trei surse, cel puţin două dintre ele din internaţional, mulţumită bunului Frederik, e clar că am devenit dintr-un poet mic, unul universal…