Pictură,
metal, pictură.
O numisem cu prietenii „camera albastră”, era începutul perioadei noastre
albastre. O şi vedeam pictată în tempera cu mult albastru în diferite nuanțe,
găsisem şi pictorul, de fapt Claudia Duminică cu relațiile ei artistice. El tocmai
depășise perioada cromatica monocoloră de griuri.
Am fost cu Claudia într-o după amiază prin anii șaptezeci, la muzeul
de artă; într-o sală erau expuse câteva lucrări de-ale sale. Claudia încerca
să-mi explice sensuri, lumină, linii, nu pricepeam nimic, nici măcar de ce
tablourile lui se vindeau „pe sub mână” la preț bun în Germania.
Artistul şi-a adus vopseluri şi nenumărate pensule, a pipăit tencuiala nemulțumit,
a trasat cu un fel de cărbune conturul unei caracatițe uriașe pe tavan şi pereți,
a mai băut o votcă şi încă una, după care a cerut o cheie de la locuință ca
să-şi înceapă de a doua zi lucrarea, neîngrădit, în deplină libertate de mișcare
şi dus a fost. Două săptămâni mai târziu își retrăgea inexplicabil ambasada,
vopselurile şi toate sculele lui atinse de geniu. După mai multă vreme am aflat
că-i șoptise un amic de-al lui, securist, să-şi vadă de alte treburi, locul
acela fiind deja minat.
Am redat un scurt fragment din Dosarul Albaştrii. E cartea mea şi mi-am permis
să citez fără ghilimele. Secvențele descrise, adevărate, se întâmplau cu mai
mult de patruzeci de ani în urmă. De atunci nu mă mai întâlnisem nici cu
pictorul, nici cu pictura lui Cioată. Ba da, o dată cu omul(!), la vila singuratică
de pe malul lacului, în marginea Bucureștiului.
Eram tot cu Claudia, prin 2015 să zic, venise din Olanda unde
se căsătorise. Auzise că s-ar fi îmbolnăvit și voia să-l vadă pe el și ultimele
picturi căci dorea să-i mijlocească organizarea unei expoziții, la Amsterdam. Mai
vorbiseră.
Cristina, fiica mea ne-a dus cu mașina și-l aveam cu noi și
pe Toma, cel mai mic dintre nepoți. Drumul pe malul lacului era destul de prost,
și, asediat de vegetație se înfunda chiar la el în poartă. Vila o ridicase cu
mâinile sale, avea o mână mare cât lopata. Grădina cu tufe de trandafiri se
vedea că fusese o minunăție cândva, dar din neîngrijire se sălbăticise și ea. Iar
omul pe car îl știam eu, mare și puternic, devenise o ruină.
Ne-a povestit, acum era bine, două săptămâni zăcuse în spital
cu un an înainte la reanimare, între viață și moarte. Îl călcaseră hoții, un
clan de hoți, șapte bărbați în putere la număr. Veniseră la pont, nu trebuia să
fie acasă, dar seara se îmbătase, nu s-a trezit și n-a mai plecat la atelier.
Când l-au văzut au rupt ulucile de la gard și s-au bătut în
parte. Nu mai era tânăr să le facă față la toți.
Pe obrazul încă tumefiat i-am recunoscut doar zâmbetul hâtru
de sub mustață și glasul, parcă o idee mai stins. Cu trei dintre ei a mers
împreună la spital în aceeași salvare. Nu le-a făcut reclamație la poliție! Cum
vila lui era izolată pe malul lacului s-a temut de răzbunare.
La luat pe Toma pe după umeri și șchiopătând l-a coborât pe
niște scări să-i arate de unde aruncă
lanseta în lac să prindă peștele. Când s-au întors a urcat în pod, de parcă noi
nu am fi existat acolo și a coborât cu o caschetă de polițist englez în mâini.
O am de la Londra ni s-a adresat și nouă în sfârșit. M-am
nimerit într-o încăierare și doar nu era să plec de-colo cu mâna goală, mi-am
luat trofeul acasă. Ți-l fac ție cadou Tomo cu condiția să nu-l duci la școală!...
Pe voi nu am cu ce să vă tratez. Nu mai am voie să pun gura
pe băutură și nici pe cafea. Nu mai stau cu tentația în casă. Veniți mâine la atelier,
am păstrat atelierul din oraș, tu știi Claudia unde îl am! Oricum trebuie să
vezi și tablourile. Acolo am și whisky și cafea, mai vine unul altul când mă
vizitează cu așa ceva, și acolo se păstrează.
