Încă un cadou cu ocazia începutului de an. Fragment din Dosarul Albastrii
În clădirea rece a
Securităţii ne-au repartizat în birouri diferite, dându-ne în primire câte unui
ofiţer. Eu am avut un locotenent cumsecade. Mi-a povestit ce se întâmplă. Când
a venit maiorul aflasem deja câte ceva.
— A recunoscut, tovarăşe
locotenent? Dumnezeii mă-tii! Trădător de ţară, albaştrii ai?. Vă satur eu de albaştrii!
Mi-a luat ochelarii de la ochi şi mi-a tras o
palmă, cu sete, cu ură. Ce i-oi fi făcut? A mai înjurat o dată şi a plecat. In
timp, m-am liniştit. Obosisem. Era trecut de miezul nopţii. Nici nu mi-am dat
seama. Scriam de câteva ore, cu bună credinţă, declaraţia, încercând să explic
de unde putea să devină confuzia. Către orele unu din noapte i-au adus din
Bucureşti pe ClauD şi pe Ică. (Greşesc, au adus-o doar pe Claudia. Lui Ică i-au
luat declaraţia la Bucureşti. M-a corectat el mai târziu în discuţiile de
clarificare. La nebunia de-a-tunci.) Ei erau greii, se pare. Pe la trei-patru,
ne-au reunit într-o cameră. Un locotenent din cei tineri, Bucurel, se cunoştea
cu Gess, a adus câteva pâini calde şi ţigări; era o brutărie prin apropiere în
trei schimburi.
Devenisem prieteni, după o noapte, ce noapte!, ne
simpatizam. Claudia ne-a zis să nu vorbim că sunt microfoane.
— Şi ce dacă sunt microfoane,
sunt peste tot, să nu mai vorbim?.
— Tovarăşe locotenent, cât e
scorul în Cupa Davis?
— Ne-au bătut, dă-i dracu'
dă americani.
Spre dimineaţă, mergând la toaletă l-am zărit pe
cel cu colectivizarea legat la mâini. Se pare că filmul lor a avut o regie
proastă, nu trebuia să-l vedem (sau poate că aşa trebuia — să fie văzut). S-o
fi trezit comandantul?.
Duminică pe la doisprezece, ne-au urcat într-o
maşină, un Gaz prăpădit, lăsându-ne pe fiecare la casa lui. Dar nu se
terminase. Am găsit casa răvăşită. Lipseau cărţi şi manuscrise.
Am aflat mai târziu că în acea noapte s-a mai
chinuit cineva pentru noi: Augustin Z.N. Pop, criticul, el a citit toate
manuscrisele noastre şi a dat verdictul la telefon dimineaţa:
— Cel mult ăştia pot să
strice limba, aici e tot pericolul! (...) Finalul trebuia să fie apoteotic. Era
nevoie de un exemplu.
Tezele din iulie îl cereau. [Cred că
trebuie să dai fragmente din celebrele Teze — pentru că totul e legat de aceste Teze, în sensul că Secu se arăta
vigilentă, dar de fapt pentru ca tovarăşii comandanţi să ia nişte grade pe
seama noastră folosindu-se de aceste Teze... nota editorului.
*
„O atenţie deosebită va trebui acordată
activităţilor cultural-educative şi distractive în rândurile tineretului şi în
special ale elevilor şi studenţilor, combătând manifestările de cosmopolitism,
diferitele mode artistice împrumutate din lumea capitalistă
[...]. Va fi lărgită şi intensificată propaganda ateistă, organizarea
acţiunilor de masă pentru combaterea misticismului, a concepţiilor retrograde,
pentru educarea întregului tineret în spiritul filozofiei noastre
mate-rialist-dialectice."
*
Claudia m-a sunat a doua
zi, luni, să mergem împreună la Judeţeana de partid să reclamăm, naivi ce
eram!... Nu ne-au primit. Cu prim-secretarul a vorbit singură mai târziu. O
cunoştea, reprezentase judeţul la „Cântarea României" de mai multe ori,
câştigase o grămadă de premii, era şi frumoasă, doar cu „Intoxicaţia cu
muncă" o cam zbârcise.
La Securitate am fost sfătuiţi să stăm liniştiţi:
— Se repară totul!
Şi să nu vorbim cu presa. Nu era nevoie de sfat,
pistoalele ne înspăimântaseră. (...) Ce să se repare, cum să se repare şi cum
să uiţi? Dar comandantul?... Uită el că a scos pistolul beat în faţa unor
copii? El, săracu', oare cum se justifică? Nu vom fi oare eliminaţi, şterşi din
evidenţa populaţiei?.
— Atenţie la maşini şi
ieşiţi puţin pe stradă! sunau avertismentele în creierele noastre devălmăşite.
Ff. 92-93 / (scris deosebit de
caligraafic) / Declaraţie / „Subsemnatul Iordache Vasile, născut
în anul 1945, luna septembrie, ziua 2, în oraşul Piteşti, judeţul Argeş, fiul
lui Ştefan şi al Mariei, student în anul întâi al Facultăţii de regie teatru,
cu domiciliul stabil în oraşul Piteşti, Str. Negru Vodă, Bl. E7, Sc. B, Ap. 2,
parter, iar domiciliul flotant în Bucureşti, cămin studenţesc nr. 3, Calea
Griviţei, nr. 130, sector 8, declar următoarele:
(Declaraţia i-a fost luată după ce, chemat la
poarta căminului de pe Griviţei, unde locuia, a fost dus peste stradă într-o
cameră mică la facultatea de la Polizu. L-au intimidat vorbindu-i despre
ascultarea „Europei Libere" şi despre bancurile politice spuse de noi.
Ziceau că au înregistrări. l-au citit fragmente din declaraţiile pe care le
dăduserăm în noaptea de pomină de la Piteşti, unii dintre noi.)
Fiind elev la STACO, în perioada anilor 1968 până
în vara anului 1970, am participat pe timpul vacanţelor de iarnă şi primăvară
la cenaclul literar „Ion Minulescu" ce funcţiona în oraşul Piteşti, pe
lângă Casa Tineretului (actualmente Casa Elevilor şi Studenţilor). Cu această
ocazie am cunoscut şi m-am împrietenit cu: Ion Toma Ionescu, Radu Nicolae,
Băjenaru Lucian (ultimii doi cunoscuţi cu câţiva ani în urmă ca piteşteni şi
colegi de cenaclu la „Liviu Rebreanu", de pe lângă Palatul Culturii)
Claudia Duminică, Pia Alexandra, Mariana Ştefan, Bădescu Georgeta, Jugănaru
Gheorghe, Demetriade Răzvan.
Şedinţele Cenaclului „Ion Minulescu", au
continuat la intervale mai rare până în toamna
anului 1970, când practic cenaclul respectiv şi-a încetat activitatea, mai precis
la începutul lunii decembrie.
Motivul principal, după aprecierea mea, fiind
refuzul de a mai participa al subsemnatului, Iordache Vasile, Claudiei Duminică
şi al lui Radu Nicolae care ne-am considerat jigniţi în cadrul Casei
Tineretului, contribuind la aceasta, în mare măsură, şi neputinţa noastră de a
pregăti la timp punerea în scenă a spectacolului la care ne angajasem.
La iniţiativa mea, am hotărât să ne continuăm
întâlnirile la Ionescu Toma Ion, unde ne mai reunisem şi cu alte prilejuri.
Veneam frecvent: Iordache Vasile, Radu Nicolae, Cârstea Gheorghe, Duminică
Claudia, Ionescu Toma Ion şi Vlasie Călin. în vara anului 1971, în mod deosebit
ne-am întâlnit cu diverse ocazii şi în alte case (precum la mine, Duminică
Claudia, Bădescu Georgeta sau Radu Nicolae, şi înainte, şi după căsătoria
acestuia cu Voicu Aglaia).
Ulterior au mai venit în cadrul grupului alte
persoane: Ştefan Mariana, Bădescu Georgeta, Jugănaru Gheorghe, Pia Alexandra şi
Voicu Aglaia. Desigur, pasager au mai trecut şi alţii.
Cu ocazia acestor întâlniri în locuinţa numitului
Ionescu Toma Ion din cartierul Papuceşti, la iniţiativa mea şi a lui Ionescu
Toma Ion, am hotărât ca grupul nostru să poarte denumirea de „Albastru".
De asemenea, am hotărât să redactăm o revistă cu aceeaşi denumire în care
voiam să publicăm creaţiile noastre literare precum şi unele traduceri din
diverşi scriitori şi poeţi străini. (Ca să fim riguroşi, numele de „Albastru"
afost dat doar revistei, securiştii l-au transferat grupului!)
Am mai hotărât să creştem numeric prin primirea de
noi membri şi totodată să fim sinceri şi legaţi frăţeşte, să ne ajutăm între
noi atunci când cineva din grup are nevoie de ajutor, într-un fel sau altul.
Pentru a avea un „capital" necesar
cheltuielilor mărunte, am hotărât să contribuim fiecare, lunar, după
posibilităţi, cu anumite sume de bani ce se ridicau până la maxim 20 lei.
Cu ocazia întâlnirilor pe care le-am organizat, mai
întâi membrii grupului expuneau lucrări proprii, se citeau versuri ale
autorilor români (printre alţii Ion Gheorghe, Marin Sorescu), după care se
făceau comentarii pe marginea lucrărilor citite.
Uneori, atunci când era şi ora potrivită, se
asculta postul de radio „Europa Liberă", emisiunea în limba română, iar la
terminare se făceau comentarii pe marginea emisiunii
transmise.
In afară de cele declarate mai sus, arăt că am
făcut comentarii pe marginea documentelor de partid privind îmbunătăţirea
muncii politico-ideologice şi de educare în spirit marxist-leninist a poporului,
comentarii conform cărora am apreciat că unii factori au sărit peste cal în
interpretarea acestor documente. ([Se vede că i s-a dictat lui Ică, iar
referirea la Teze apare din nou, dar nu explicit — trebuia ca
„efortul" lor să fie apreciat de superiori!... ] asta nu e paranteza mea e
tot a editorului.)
Discutam de asemenea
despre filmele văzute, despre cele ce ne plăceau şi despre cele ce nu ne
plăceau.
Discutam uneori şi despre curentul „hippy",
fără a împărtăşi intenţiile acestora. Personal, eu am încercat să explic esenţa
curentului, referindu-mă la faptul că acesta este un produs de dezorientare şi nu poate fi propriu
decât americanilor.
Referitor la emisiunile postului „Europa
Liberă", am spus că aceştia transmit în general ştiri care nu pot fi
controlate.
Am susţinut de asemenea că pletele (şi minijupa la
fete) fac un ins condamnabil sau nu, dar nu i-am susţinut niciodată pe cei cu
plete, mai ales pe aceia care voiau să imite, numai ca să-şi dea
importanţă."
(Nu ştiu ce comentarii s-ar
putea face în afară că atunci când a dat declaraţia, a treia oară, pentru că
primele două i-au fost rupte în faţă, Ică purta plete. Din construcţia
declaraţiei, se disting uşor pasajele unde organul a folosit presiunea şi
dictarea, ca modalitate de lucru, mai ales spre partea finală. Ică mi-a
povestit că atunci când a fost procesul, l-au ridicat direct, tot din camera de
cămin, într-un trening de casă ponosit, fără a-i da posibilitatea să-şi schimbe
măcar ţinuta. Pe unul dintre ofiţeri îl cunoştea din liceu, fiindu-i coleg, aşa
s-a nimerit. Acesta l-a sfătuit în maşină, în drum spre Piteşti, să recunoască
tot ce vor anchetatorii, dacă vrea să mai vadă căminul.
Securiştii erau relaxaţi şi mulţumiţi, văzuseră şi
meciul la stadion. Bătuse naţionala cu Dobrin în formaţie, marcase şi el; 2-1
cu Cehoslovacia. Nu putea să se-ntâmple nimic rău, doar să aibă grijă la ce şi
cum spune.)
*
Spre deosebire de declaraţia lui Ică — IATC-ul
fiind special, el avea ceva mai mult de pierdut —, cea a Claudiei, adusă în
noaptea „flagrantului" din Bucureşti de altă echipă, este mult mai
abruptă.
.png)
