Arestaţi de Securitate. Dosarul Albastrii

Încă un cadou cu ocazia începutului de an. Fragment din Dosarul Albastrii

În clădirea rece a Securităţii ne-au repartizat în birouri diferite, dându-ne în primire câte unui ofiţer. Eu am avut un locotenent cumsecade. Mi-a povestit ce se întâmplă. Când a venit maiorul aflasem deja câte ceva.

— A recunoscut, tovarăşe locotenent? Dumnezeii mă-tii! Trădător de ţară, albaştrii ai?.   Vă satur eu de albaştrii!

Mi-a luat ochelarii de la ochi şi mi-a tras o palmă, cu sete, cu ură. Ce i-oi fi făcut? A mai înjurat o dată şi a plecat. In timp, m-am liniştit. Obosisem. Era trecut de miezul nopţii. Nici nu mi-am dat seama. Scriam de câteva ore, cu bună credinţă, declaraţia, încercând să explic de unde putea să devină confuzia. Către orele unu din noapte i-au adus din Bucureşti pe ClauD şi pe Ică. (Greşesc, au adus-o doar pe Claudia. Lui Ică i-au luat declaraţia la Bucureşti. M-a corectat el mai târziu în discuţiile de clarificare. La nebunia de-a-tunci.) Ei erau greii, se pare. Pe la trei-patru, ne-au reunit într-o cameră. Un locotenent din cei tineri, Bucurel, se cunoştea cu Gess, a adus câteva pâini calde şi ţigări; era o brutărie prin apropiere în trei schimburi.

Devenisem prieteni, după o noapte, ce noapte!, ne simpati­zam. Claudia ne-a zis să nu vorbim că sunt microfoane.

— Şi ce dacă sunt microfoane, sunt peste tot, să nu mai vor­bim?.

— Tovarăşe locotenent, cât e scorul în Cupa Davis?

— Ne-au bătut, dă-i dracu' dă americani.

Spre dimineaţă, mergând la toaletă l-am zărit pe cel cu colecti­vizarea legat la mâini. Se pare că filmul lor a avut o regie proastă, nu trebuia să-l vedem (sau poate că aşa trebuia — să fie văzut). S-o fi trezit comandantul?.

Duminică pe la doisprezece, ne-au urcat într-o maşină, un Gaz prăpădit, lăsându-ne pe fiecare la casa lui. Dar nu se terminase. Am găsit casa răvăşită. Lipseau cărţi şi manuscrise.

Am aflat mai târziu că în acea noapte s-a mai chinuit cineva pentru noi: Augustin Z.N. Pop, criticul, el a citit toate manuscrisele noastre şi a dat verdictul la telefon dimineaţa:

— Cel mult ăştia pot să strice limba, aici e tot pericolul! (...) Finalul trebuia să fie apoteotic. Era nevoie de un exemplu.

Tezele din iulie îl cereau. [Cred că trebuie să dai fragmente din cele­brele Teze — pentru că totul e legat de aceste Teze, în sensul că Secu se arăta vigilentă, dar de fapt pentru ca tovarăşii comandanţi să ia nişte grade pe seama noastră folosindu-se de aceste Teze... nota editorului.

*

„O atenţie deosebită va trebui acordată activităţilor cultural-educative şi distractive în rândurile tineretului şi în special ale elevi­lor şi studenţilor, combătând manifestările de cosmopolitism, dife­ritele mode artistice împrumutate din lumea capitalistă [...]. Va fi lărgită şi intensificată propaganda ateistă, organizarea acţiunilor de masă pentru combaterea misticismului, a concepţiilor retrograde, pentru educarea întregului tineret în spiritul filozofiei noastre mate-rialist-dialectice."

*

Claudia m-a sunat a doua zi, luni, să mergem împreună la Judeţeana de partid să reclamăm, naivi ce eram!... Nu ne-au pri­mit. Cu prim-secretarul a vorbit singură mai târziu. O cunoştea, reprezentase judeţul la „Cântarea României" de mai multe ori, câş­tigase o grămadă de premii, era şi frumoasă, doar cu „Intoxicaţia cu muncă" o cam zbârcise.

La Securitate am fost sfătuiţi să stăm liniştiţi:

— Se repară totul!

Şi să nu vorbim cu presa. Nu era nevoie de sfat, pistoalele ne înspăimântaseră. (...) Ce să se repare, cum să se repare şi cum să uiţi? Dar comandantul?... Uită el că a scos pistolul beat în faţa unor copii? El, săracu', oare cum se justifică? Nu vom fi oare eliminaţi, şterşi din evidenţa populaţiei?.

— Atenţie la maşini şi ieşiţi puţin pe stradă! sunau avertis­mentele în creierele noastre devălmăşite.

Ff. 92-93 / (scris deosebit de caligraafic) / Declaraţie / „Subsemnatul Iordache Vasile, născut în anul 1945, luna septembrie, ziua 2, în oraşul Piteşti, judeţul Argeş, fiul lui Ştefan şi al Mariei, student în anul întâi al Facultăţii de regie teatru, cu domiciliul stabil în oraşul Piteşti, Str. Negru Vodă, Bl. E7, Sc. B, Ap. 2, parter, iar domiciliul flotant în Bucureşti, cămin studenţesc nr. 3, Calea Griviţei, nr. 130, sector 8, declar următoarele:

(Declaraţia i-a fost luată după ce, chemat la poarta căminului de pe Griviţei, unde locuia, a fost dus peste stradă într-o cameră mică la facultatea de la Polizu. L-au intimidat vorbindu-i despre ascultarea „Europei Libere" şi despre bancurile politice spuse de noi. Ziceau că au înregistrări. l-au citit fragmente din declaraţiile pe care le dăduserăm în noaptea de pomină de la Piteşti, unii dintre noi.)

Fiind elev la STACO, în perioada anilor 1968 până în vara anului 1970, am participat pe timpul vacanţelor de iarnă şi primă­vară la cenaclul literar „Ion Minulescu" ce funcţiona în oraşul Piteşti, pe lângă Casa Tineretului (actualmente Casa Elevilor şi Studenţilor). Cu această ocazie am cunoscut şi m-am împrietenit cu: Ion Toma Ionescu, Radu Nicolae, Băjenaru Lucian (ultimii doi cunoscuţi cu câţiva ani în urmă ca piteşteni şi colegi de cenaclu la „Liviu Rebreanu", de pe lângă Palatul Culturii) Claudia Duminică, Pia Alexandra, Mariana Ştefan, Bădescu Georgeta, Jugănaru Gheorghe, Demetriade Răzvan.

Şedinţele Cenaclului „Ion Minulescu", au continuat la inter­vale mai rare până în toamna anului 1970, când practic cenaclul res­pectiv şi-a încetat activitatea, mai precis la începutul lunii decembrie.

Motivul principal, după aprecierea mea, fiind refuzul de a mai participa al subsemnatului, Iordache Vasile, Claudiei Duminică şi al lui Radu Nicolae care ne-am considerat jigniţi în cadrul Casei Tineretului, contribuind la aceasta, în mare măsură, şi neputinţa noastră de a pregăti la timp punerea în scenă a spectacolului la care ne anga­jasem.

La iniţiativa mea, am hotărât să ne continuăm întâlnirile la Ionescu Toma Ion, unde ne mai reunisem şi cu alte prilejuri. Veneam frecvent: Iordache Vasile, Radu Nicolae, Cârstea Gheorghe, Duminică Claudia, Ionescu Toma Ion şi Vlasie Călin. în vara anului 1971, în mod deosebit ne-am întâlnit cu diverse ocazii şi în alte case (precum la mine, Duminică Claudia, Bădescu Georgeta sau Radu Nicolae, şi înainte, şi după căsătoria acestuia cu Voicu Aglaia).

Ulterior au mai venit în cadrul grupului alte persoane: Ştefan Mariana, Bădescu Georgeta, Jugănaru Gheorghe, Pia Alexandra şi Voicu Aglaia. Desigur, pasager au mai trecut şi alţii.

Cu ocazia acestor întâlniri în locuinţa numitului Ionescu Toma Ion din cartierul Papuceşti, la iniţiativa mea şi a lui Ionescu Toma Ion, am hotărât ca grupul nostru să poarte denumirea de „Albastru". De asemenea, am hotărât să redactăm o revistă cu aceeaşi denu­mire în care voiam să publicăm creaţiile noastre literare precum şi unele traduceri din diverşi scriitori şi poeţi străini. (Ca să fim riguroşi, numele de „Albastru" afost dat doar revistei, securiştii l-au transferat grupului!)

Am mai hotărât să creştem numeric prin primirea de noi membri şi totodată să fim sinceri şi legaţi frăţeşte, să ne ajutăm între noi atunci când cineva din grup are nevoie de ajutor, într-un fel sau altul.

Pentru a avea un „capital" necesar cheltuielilor mărunte, am hotărât să contribuim fiecare, lunar, după posibilităţi, cu anumite sume de bani ce se ridicau până la maxim 20 lei.

Cu ocazia întâlnirilor pe care le-am organizat, mai întâi mem­brii grupului expuneau lucrări proprii, se citeau versuri ale autorilor români (printre alţii Ion Gheorghe, Marin Sorescu), după care se făceau comentarii pe marginea lucrărilor citite.

Uneori, atunci când era şi ora potrivită, se asculta postul de radio „Europa Liberă", emisiunea în limba română, iar la termi­nare se făceau comentarii pe marginea emisiunii transmise.

In afară de cele declarate mai sus, arăt că am făcut comentarii pe marginea documentelor de partid privind îmbunătăţirea muncii politico-ideologice şi de educare în spirit marxist-leninist a poporu­lui, comentarii conform cărora am apreciat că unii factori au sărit peste cal în interpretarea acestor documente. ([Se vede că i s-a dictat lui Ică, iar referirea la Teze apare din nou, dar nu explicit — trebuia ca „efortul" lor să fie apreciat de superiori!... ] asta nu e paranteza mea e tot a editorului.)

Discutam de asemenea despre filmele văzute, despre cele ce ne plăceau şi despre cele ce nu ne plăceau.

Discutam uneori şi despre curentul „hippy", fără a împărtăşi intenţiile acestora. Personal, eu am încercat să explic esenţa curen­tului, referindu-mă la faptul că acesta este un produs de dezorien­tare şi nu poate fi propriu decât americanilor.

Referitor la emisiunile postului „Europa Liberă", am spus că aceştia transmit în general ştiri care nu pot fi controlate.

Am susţinut de asemenea că pletele (şi minijupa la fete) fac un ins condamnabil sau nu, dar nu i-am susţinut niciodată pe cei cu plete, mai ales pe aceia care voiau să imite, numai ca să-şi dea importanţă."

(Nu ştiu ce comentarii s-ar putea face în afară că atunci când a dat declaraţia, a treia oară, pentru că primele două i-au fost rupte în faţă, Ică purta plete. Din construcţia declaraţiei, se disting uşor pasajele unde organul a folosit presiunea şi dictarea, ca modalitate de lucru, mai ales spre partea finală. Ică mi-a povestit că atunci când a fost procesul, l-au ridicat direct, tot din camera de cămin, într-un trening de casă ponosit, fără a-i da posibilitatea să-şi schimbe măcar ţinuta. Pe unul dintre ofiţeri îl cunoştea din liceu, fiindu-i coleg, aşa s-a nimerit. Acesta l-a sfătuit în maşină, în drum spre Piteşti, să recunoască tot ce vor anchetatorii, dacă vrea să mai vadă căminul.

Securiştii erau relaxaţi şi mulţumiţi, văzuseră şi meciul la stadion. Bătuse naţionala cu Dobrin în formaţie, marcase şi el; 2-1 cu Cehoslovacia. Nu putea să se-ntâmple nimic rău, doar să aibă grijă la ce şi cum spune.)

*

Spre deosebire de declaraţia lui Ică — IATC-ul fiind special, el avea ceva mai mult de pierdut —, cea a Claudiei, adusă în noaptea „flagrantului" din Bucureşti de altă echipă, este mult mai abruptă.