Duminica Tomii

Nu pe pământ îşi are viaţa tărâmul fericirii! Dar ca să-ţi rămână întreagă bucuria şi şansa de a ajunge la el, să-i poţi înţelege deplin dimensiunile de necuprins, se cuvine să traversezi mai întâi şi să le fi învins, încercările suferinţei.

Când mama mea Aurelia, înainte de a fi eu, s-a căsătorit cu tata, cei apropiaţi şi doctorul Galibin, au păcălit-o cumva pe copila de 19 ani, încercând s-o oprească să-şi aleagă acelaşi drum cu tata, pe motiv că rănile războiului, necicatrizate, supurând încă în plămânii  tatălui meu, pot să împiedice ascensiunea spre atingerea acelui tărâm.

          Pe tata îl chema Toma, dar el credea în iubire! Mama era cea care a ştiut să-i aline rănile. Astfel tata a traversat mai repede încercările suferinţei, ajutat de Dumnezeu, şi l-am putut vedea fericit, iubitor şi blând, când m-am născut eu. A stat cu noi împreună opt ani.   

Mama, a rămas apoi singură, să mă însoţească şi să-şi completeze norma de suferinţă.

          Astăzi, în Duminica Tomii, de Ziua tatălui, a numelui meu literar şi a unuia dintre cei doi nepoţi, aşa s-a potrivit, să vorbesc mai mult despre mama mea, Aurelia. Dar nu cred nici acum că părinţii mei, acolo unde sînt, nemaiavând suferinţă, ar fi cu putinţă să se fi regăsit în acel tărâm…