Melbourne pe bicicletă

În loc să mă uit la meciul Simonei cu Iga Swiatek, încheiat cu o mare victorie la Melbourne(3-6, 6-1, 6-4), de care am uitat pur şi simplu pedalând pe bicicletă, am rescris o tabletă. O las aici şi caut pe undeva meciul Simonei în reluare…

Uneori mi se pare că pedalez o bicicletă care merge spre nicăieri. Aceiaşi copaci desfrunziţi pe rafturile unei încăperi, par să mă însoţească dându-mi senzaţia că oriunde s-ar căţăra pulsul şi oricât s-ar accelera ritmul respiraţiei, rămân nemişcat. Un timp mort ca şi lanţul căruia i s-au rupt zalele. Pedalez în gol. În peretele din faţa mea e o uşă închisă ca un hublou masiv acoperit cu un scut dintr-un material transparent şi în lateral o tăietură pe unde îţi poţi introduce evident ultima carte scrisă de tine.

Procedeul nu e tocmai original e inspirat dintr-o proză scurtă a unui amic şi, ce să zic, funcţionează precum cardul într-un bancomat. Introduci codul ISBN la o tastatură şi în funcţie de suma plătită la intrare, cea achitată editurii pentru carte şi pe ce uliţă stai în mahalaua literaturii, ţi se afişează timpul cuvenit, minutul de aur  pe care ţi-l acordă cititorul la lectură.  Cititorul de carte e unic, ales de tine la intrare de pe un panou cu Fotografii oarecum mişcate.  

Analizând toate datele, computerul afişează pe ecranul de bord al bicicletei cât e tragerea şi ai voie să priveşti dincolo de zid. Nu trebuie să ai grijă, lumina se stinge automat când s-au consumat resursele!

Eu am ales la intrare, ca cititoare pentru recenta mea carte, fotografia cu nudul unei femei. Misterul ei mi s-a părut la un preţ rezonabil. O copilă blondă, tristă, cu faţa angelică, obosită răsfoind paginile. Cât a  zăbovit, privirea mea creştea dezirabil ca apele unui pârâu năvalnic umflat de o ploaie de vară. Dar trupul ei dezgolit părea o albie de tablă care nu-şi mai simţea marginile.

S-a mai luminat un hublou din peretele de pe partea opusă, întrezărindu-se un grup zgomotos de tineri. Faţa copilei s-a destins, mi-a întors spatele îndreptându-se către turbulenţi. Aceştia, aruncând cu pietre, au spart cumva hubloul şi au reuşit să pătrundă în interior declanşând sărbătoarea desfrâului.

Sigur timpul meu se sfârşise, dar pietrele aruncate stricaseră mecanismul şi lumina rămăsese aprinsă. N-am mai putut privi! M-am urcat pe bicicletă întors cu spatele şi am continuat să pedalez. Uimit, mă urmărea imaginea din hublou, iar timpul şi copacii treceau pe lângă mine ca un ecou.