Probabil că pe
chipul niciunui sportiv, în timpul confruntării, nu se afişează concentrarea
atât de senin şi intens, ca atunci când un operator inspirat întârzie pe faţa
Simonei Halep, aducând în prim planul aparatului său, lumina ce vine din
interiorul sportivei noastre, a cărei frumuseţe neatinsă de ură şi duşmănie şi
nestrăfulgerată de panică, stă în echilibru, dominând impasibilă lupta.
Se mai întâmplă,
mai ales când are în faţă unul din lupii tineri ai momentului, liniştea să-i
fie trădată de îndoieli, căci talentul, beţia tinereţii şi setea de sânge poate
fi nemăsurată şi e greu de ţinut în frâu la o sălbăticiune care încă nu şi-a
testat limitele. Se simte asta la Simo şi începe să se grăbească la serviciu,
nu-şi mai ia pauzele atât de neceare respiraţiei şi-şi varsă nervii pe biata
rachetă, trântind-o de pământ. Dar şi atunci duşmanul nu e adversarul din faţă,
ci sinele, personajul pe care îl întruchipează umbra de sine, căreia i s-au
îngreunat picioarele şi-i încurcă alergarea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu