Eu când scriu, trebuie să aud cuvintele!
Fie şi în gând dacă nu le scandez
cu voce tare. Există o traiectorie,
un ritm interior în urcare, definit
de-a lungul lungimii de undă, care
dacă se frânge din zbor o secundă,
înseamnă că i-am greşit Lui Dumnezeu
undeva...
Ca să nu-L supăr, refac scriitura
şi încerc să o mai înalţ cu un diez,
să nu pierd nimic din făptura originală
a tainei. Şi chiar de nu potrivesc magic
măsura, mă implic şi nu mă las doborât,
până ce croiala hainei lasă să se-audă
splendoarea vie avută ca model,
nudă.
De la o vreme nu mă mai ajută urechile,
ţiuie ca presiunea tăcerii într-un batiscaf.
Ştiu ţiuitul încă din copilărie, l-am ascultat
cu lobul urechii sub pălărie, pâlnie, lipit
pe un stâlp de telegraf, în mijlocul verii,
bătând cu o piatră semnale morse
către cer...
În plus, o căţea lupă cu dinţii de fier
latră şi, parcă muşcă din inima mea,
şi nu mai pot intra cu Dumnezeu
în reţea...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu