Dans contemporan

 

Răsfoind paginile cu Fotografii mișcate, unele scrise altele încă nescrise în carte, azi 24 iulie am dat peste una care pare să facă parte într-o succesiune de pași dintr-un dans contemporan, pe care așa șchiop cum sunt, l-am dansat. Cu Liliana Popa n-am dansat numai o vară, căci cărțile şi prietenii ne-au potrivit pașii prilejuindu-ne întâlniri repetate multe veri la rând.

Spiritul liber al istoricului de artă, consecvent cu sine în orice situație, te poate surprinde oricând într-o conversație sau o dezbatere, cu acuratețea argumentelor sale, spunând-o direct şi fără ocolișuri, indiferent cine s-ar fi încumetat să-i stea în față, alegând răul de bine cu precizia unui chirurg.

Îmi amintesc lansarea Tobârlanilor mei şi a Casei Roșii cu doi ani în urmă la Pitești. Într-una din sălile de lectură ale bibliotecii, vorbitorii dinainte băltiseră un lac de cuvinte, ce e drept măgulitoare, asupra de măsura cărților mele.

Prea multă liniște a simțit Liliana. S-a ridicat în picioare de pe scaunul ei şi a aruncat cu o piatră în mijlocul lacului. Era scânteia ce a aprins acoperișul unui templu ce risca să fie înecat de ape. Atmosfera s-a încins, apele s-au retras, evenimentul s-a animat și astfel ne-a rămas în memorie.

Nu dau amănunte, nu spun dacă au ajuns la timp pompierii... Am vrut doar să dau un exemplu.

LA MULȚI ANI LILIANA! Îți urez sănătate și numai de bine! Onorat de invitație, din păcate nu pot ajunge. Poeții cetății cu siguranță vor fi lângă tine. Eu doar cu gândul.

Prozator sau poet

 

Fotografiile postate prezintă un triptic împlinit în ultimii ani odată cu apariția la Editura Hoffman a Fermei gușterilor. Un fel de jurnal de front al autorului în confruntarea cu personajele sale. Povestea desfășurată la granița dintre ficțiune și realitate nu s-a terminat, probabil va continua într-un viitor mai mult sau mai puțin apropiat, în străduința autorului de a încerca să devină un prozator important.

Problema e că, sensibilă ca o femeie trădată, dacă aș continua tot așa, poezia mea s-ar simți oarecum neglijată și precis și-ar caută un amant printre editori. Hotărârea ei pare logică(De când  nu i-am mai oferit noi un buchet de flori!?)

Argintarium 2 e o ofertă poetică antologică(antologie deci) și eu ca poet voi rămâne discret în veci. O să trecem doar șpaltul de la unul la altul!... Și ca să nu se existe cancan l-aș prefera ca actant în sufletul meu tot pe domnul Andy Barcan.

Aceasta e doar o întrebare deșteaptă ce așteaptă la semnal să se poată bucura...

Pictura Metal Pictura. CIOATA

Pictură, metal, pictură.

 

            O numisem cu prietenii „camera albastră”, era începutul perioadei noastre albastre. O şi vedeam pictată în tempera cu mult albastru în diferite nuanțe, găsisem şi pictorul, de fapt Claudia Duminică cu relațiile ei artistice. El tocmai depășise perioada cromatica monocoloră de griuri.

Am fost cu Claudia într-o după amiază prin anii șaptezeci, la muzeul de artă; într-o sală erau expuse câteva lucrări de-ale sale. Claudia încerca să-mi explice sensuri, lumină, linii, nu pricepeam nimic, nici măcar de ce tablourile lui se vindeau „pe sub mână” la preț bun în Germania.

          Artistul şi-a adus vopseluri şi nenumărate pensule, a pipăit tencuiala nemulțumit, a trasat cu un fel de cărbune conturul unei caracatițe uriașe pe tavan şi pereți, a mai băut o votcă şi încă una, după care a cerut o cheie de la locuință ca să-şi înceapă de a doua zi lucrarea, neîngrădit, în deplină libertate de mișcare şi dus a fost. Două săptămâni mai târziu își retrăgea inexplicabil ambasada, vopselurile şi toate sculele lui atinse de geniu. După mai multă vreme am aflat că-i șoptise un amic de-al lui, securist, să-şi vadă de alte treburi, locul acela fiind deja minat.

          Am redat un scurt fragment din Dosarul Albaştrii. E cartea mea şi mi-am permis să citez fără ghilimele. Secvențele descrise, adevărate, se întâmplau cu mai mult de patruzeci de ani în urmă. De atunci nu mă mai întâlnisem nici cu pictorul, nici cu pictura lui Cioată. Ba da, o dată cu omul(!), la vila singuratică de pe malul lacului, în marginea Bucureștiului.

Eram tot cu Claudia, prin 2015 să zic, venise din Olanda unde se căsătorise. Auzise că s-ar fi îmbolnăvit și voia să-l vadă pe el și ultimele picturi căci dorea să-i mijlocească organizarea unei expoziții, la Amsterdam. Mai vorbiseră.  

Cristina, fiica mea ne-a dus cu mașina și-l aveam cu noi și pe Toma, cel mai mic dintre nepoți. Drumul pe malul lacului era destul de prost, și, asediat de vegetație se înfunda chiar la el în poartă. Vila o ridicase cu mâinile sale, avea o mână mare cât lopata. Grădina cu tufe de trandafiri se vedea că fusese o minunăție cândva, dar din neîngrijire se sălbăticise și ea. Iar omul pe car îl știam eu, mare și puternic, devenise o ruină.

Ne-a povestit, acum era bine, două săptămâni zăcuse în spital cu un an înainte la reanimare, între viață și moarte. Îl călcaseră hoții, un clan de hoți, șapte bărbați în putere la număr. Veniseră la pont, nu trebuia să fie acasă, dar seara se îmbătase, nu s-a trezit și n-a mai plecat la atelier.

Când l-au văzut au rupt ulucile de la gard și s-au bătut în parte. Nu mai era tânăr să le facă față la toți.

Pe obrazul încă tumefiat i-am recunoscut doar zâmbetul hâtru de sub mustață și glasul, parcă o idee mai stins. Cu trei dintre ei a mers împreună la spital în aceeași salvare. Nu le-a făcut reclamație la poliție! Cum vila lui era izolată pe malul lacului s-a temut de răzbunare.

La luat pe Toma pe după umeri și șchiopătând l-a coborât pe niște scări  să-i arate de unde aruncă lanseta în lac să prindă peștele. Când s-au întors a urcat în pod, de parcă noi nu am fi existat acolo și a coborât cu o caschetă de polițist englez în mâini.

O am de la Londra ni s-a adresat și nouă în sfârșit. M-am nimerit într-o încăierare și doar nu era să plec de-colo cu mâna goală, mi-am luat trofeul acasă. Ți-l fac ție cadou Tomo cu condiția să nu-l duci la școală!...

Pe voi nu am cu ce să vă tratez. Nu mai am voie să pun gura pe băutură și nici pe cafea. Nu mai stau cu tentația în casă. Veniți mâine la atelier, am păstrat atelierul din oraș, tu știi Claudia unde îl am! Oricum trebuie să vezi și tablourile. Acolo am și whisky  și cafea, mai vine unul altul când mă vizitează cu așa ceva, și acolo se păstrează.

CA SA NU FIE TABLETA MEA COTATĂ CA BLASFEMIE, O POSTEZ... DUPA SFÂNTUL ILIE

 

Am spus-o și o spun mereu și n-o spun cu păreri de rău! Când scrisul pare bun și inspirat și are caracter vizionar, acela nu e scrisul tău, el vine de la Dumnezeu, ți l-a dictat! Nu e corect să ți-l asumi că lumea-i plină de minciuni și adevărul, tot mai rar.

Dacă privesc înapoi în calendar, acum șase ani când m-a lovit prima oară textul trist picat din cer, ca un bolovan infanterist plin de intenții bune, Ilie Bolojan nu era nici măcar pretextul de a fi premier. Consider că nu voi face gaură în cer dacă voi recunoaște că mie îmi place Bolojan, pe bune!

Cum să poți tu ca simplu mirean să intri în inima, sufletul și gândurile proorocului ILIE, cu o zi mat târziu decât roata norocului a ales din pălărie ziua lui, ca să tulburi toate rânduielile și planeta?... Iată că se poate!

Tableta proorocului Ilie.

Ilie Năstase, Ilie Dumitrescu, Ilie Moromete, sau Ilie de la Sculărie; în felul lor toți l-au iubit pe Dumnezeu, cu mai mică sau mai mare osârdie, chit că unul a mai aruncat cu racheta după ciori, altul a țintit poarta cu șpițul şi mingea a sărit în nori, Moromete a tăiat salcâmul... doar ăla de la sculărie nu ştiu ce drac’ a făcut, da’ mi se pare c-a fost arbitru...

Dacă stai şi analizezi, pot să dovedesc, nu se există nici un dubiu la mijloc, proorocul Ilie a fost numai unul în domeniu. Nu posed toate datele, nu sunt o somitate, un geniu să le știu pe toate, dar fiind un cuget îndeajuns de liber, îmi pot asuma riscul să gândesc.

Ilie ăsta, proorocul, a trăit în țara lui de evrei evident pe vremea regelui Ahab, în ținutul Samariei. Şi regelui holtei i-a venit să se însoare la un anumit moment. A dat sfoară în țară (pe televizoare vestea a circulat şi în afară), că organizează un concurs de Miss, cum se întâmplă la curțile împărătești cu regim deschis.

S-au strâns frumoasele pământului pline de har pe stadion, dar numai una din Sidon, o prințesă feniciană, Isabela, a încolțit în inima regelui. N-a mai ținut cont că la întrebările obligatorii din chestionar ca viitoare mireasă, era necesar să dai un test grilă ca la școala de șoferi. Nu prea era bibliofilă Isabela. Și-a dat silința, dar a răspuns ieri la întrebarea cu credința. Ea se închina zeului Baal. Ahab, prețuind frumusețea femeii mai mult decât credința în Dumnezeu, s-a urcat pe cal şi a poruncit poporului său să se închine cu mic cu mare zeului Baal. Şi poporul prost – nu-l văzuse pe Baal, o văzuse doar pe Isabela îmbrăcată sumar în costum de baie dimineața şi îmbrăcată cu bun gust în ținută de seară, la apus. Avea de toate, coapse , bust, oleacă veselă că-i plăcea viața, ce să-i mai ceară şi ce să facă(?)... S-a supus.

Toate aceste fapte au atras mânia divină şi aici intră în scenă să-şi facă jocul, cu sala arhiplină, Ilie proorocul. Cu tunete în voce şi fulgere-n priviri, lăsă regelui la intrare o mustrarea scrisă și un zâmbet cuceritor către secretare. Apoi se năpusti cu pedeapsă către popor! Trei ani jumătate de secetă și austeritate!...

În spațiul acela de timp regele și Isabela petrecură în treaba lor prin palate şi născură fiii şi fiice.

Sfânta scriptură ce zice de popor?

Zice că e sărac cu duhul şi mereu frustrat, se ia după femei şi femeia are pielea de drac sulimenită, dar şi Ilie în cazul ăsta a exagerat având o abordare greșită.

Mă Ilie umbli cu cioara vopsită. Dai în toți, ca să simtă ăl vinovat!.. Și e păcat.

Un semnalul în Jurnalul de Argeș

 

Un tren, fie el personal, fie accelerat, fie de mare viteză, poate fi ca ipoteză și un tren fantomă cu aromă romantică în partea de semantică, te urci în el că de-aia s-a deschis adevărată, pe vremea regelui Carol, calea ferată(În paranteză fie zis, tren de mare viteză... Numai dacă treci granița, că la noi pe CFR nu se poate! E mai bine pe jos cu ranița-n spate. Ar fi păcat să nu poți admira în toată splendoarea peisajul!).

SI CE FACI CU BAGAJUL?

DRACU TE-A PUS SĂ SCRII CĂRȚI!... Vorbește cu poșta română și te dezici de ele!... Până într-o săptămână le pierzi pe toate.

Reiau.

Un tren special pe drumul lui de fier până să ajungă la destinație(Bietul de el, ultima stație e la fier vechi, nu în cer!), oprește sau nu oprește cu grație la semnal.

Dacă nu oprește, înseamnă că la bord în habitaclu e o gașcă subțire de scriitori geniali. Țin cenaclu în vagonul restaurant, cu un masacru de vin acru după gustul meu. Important să ajungă în timpul mersului fiecare până la capătul versului, zeu! Și să nu rămână băutura și literatura în suferință.

Oficiali de la centru de filială au fluidizat mersul trenului special, fără oprire la semnal și un singur minut dacă e gară principală. Să nu se termine băutura și să fie în suferință literatura!

Dacă totuși se oprește garnitura la vreun semnal, înseamnă că o hoașcă de cal sau catâr încăpățânat, ce-o fi el, înhămat la o droașcă încărcată cu poezie, s-a răsturnat pe calea ferată și zice că e în dreptul lui! Ăsta mâine poimâine vrea și statui!

Problema  e Jeane, dacă trenul e plin cu gușteri, cum e cu semnalul? E de bine ori de rău? 

N.A. La o gară atât de mare semnalul abia de pâlpâie

Neuitatele seri cu poezie şi îngeri...

 

 

Pare că poeții şi-au găsit Direcția bună!... Nu se mai plâng de ger, de caniculă, de trafic nesfârșit şi nici serafic în lecția vieții nu se mai plâng de efemer...

        Contează că se strâng împreună în gând(nu toți odată, pe rând), la cenaclul din cer.

Și aici constată(ce soartă ridiculă și sumbră!), că de atâta soare nu mai au umbră!

FASTUOASA ZI DE 13 IULIE

 

Au trecut multe nopţi şi zile, au trecut șase şi vor mai trece zeci de ani peste sărbătoarea zilei de 13 iulie 2019. Rar se întâmplă ca realitatea să întreacă frumusețea unui vis şi să se demonstreze astfel că fantezia visătorului are şi ea limite. Ce s-a întâmplat la Wimbledon, ce a reușit cu adevărat Simona Halep nu doar victoria în sine, pare că în anumite momente a rescris atunci dimensiunile perfecțiunii.

Alura sportivei noastre, agilitatea şi eleganța formidabilă a mișcărilor, decența, modul ei firesc de a se comporta, uimită ea însăși de performanța realizată, cu respect pentru partenera de competiție, monstrul sacru al istoriei tenisului, Serena Williams.

Era nevoie de victorie ca să se demonstreze că nu forța brută trebuie să primeze între oameni!

Cu modestie, dar şi bucurie sinceră că i se deschid larg, meritat, porțile grele ale gloriei, Simona a descoperit cu emoție şi uimire nedisimulată, imediat după finală, numele său înscris în șirul lung nemuritor al campionilor din templul Wimbledonului, şi, s-a înclinat rezonabil dar cu demnitate în fața rangurilor regalității britanice care au onorat cu prezența o frumoasă tradiție.

Toate acestea la un loc au plăcut fără exagerare întregii planete, aducând în prim plan tricolorul şi numele României.

Dacă ar fi să rezum la capătul acelei zile de neuitat într-o singură frază desfășurarea finalei, aș spune că am avut privilegiul să fim martorii, să vedem ca într-un miracol, cum un vulcan clocotind se stinge, realizând că dincolo de fileu înflorește în iarbă regina nopții.

Fata asta născută la Constanța din spuma mării ne-a reînvățat să ne bucurăm. 

Mulțumim Simona Halep! N-avem cum să uităm!

FOTOGRAFII MIȘCATE. Marin Ioniță

Lui Marin Ioniță

 

Când am lansat prima mea carte, Pasărea ceții, la librăria Mihai Eminescu, a rostit şi pentru mine vorbe. Așeza cărămizile înălțând împrejur zidul casei. Ajuns la ferestre m-a invitat să privesc dinlăuntrul casei şi s-o visez împlinit. N-am ajuns să-i pun acoperișul. Alții, nenumărați şi-au terminat de mult casele. Un oraș întreg așezat pe dealuri. A mea încă e în construcție…

 

Pe cărările încâlcite

ale tăcerilor

în pădurea Trivălii,

cu crosna de semne

chitite în spate,

în plin sezon

de păcate

ale plăcerilor

cobora patriarhul,

călător spre izvorul

unde încă ardea focul...

Singur, prudent,

sprijinit evident

în baston.

 

Atent la locul

unde punea piciorul,

să nu strivească

vreun melc codobelc

ce se ascunde

în umbra ierbii,

să nu pângărească

urmele unde

călcaseră cerbii,

ecluzele

ce strângeau

stropii de rouă

de se grijeau

buburuzele

înainte să-și ia zborul.

 

Încă iubea la greu

buburuzele

domnul profesor,

patriarhul literelor

cum îi ziceam eu.

Cu mâna lui ca un

vreasc de lumină

blândă, punea ghiocul

în palmele fetelor

şi din duh le insufla

norocul, până ce

buburuzele

prindeau curaj

să-şi deschidă aripile

în văzduh…

 

Ieri Patriarhul, cu bastonul în mână, a făcut turul de onoare al orașului. A bătut trotuarul, salutând în stânga şi-n dreapta cu pălăria lui albă ridicată deasupra capului, șirul de domnițe mijind la porți. Cu domnii ar mai avea ceva de sfădit! S-ar mai încumeta la o trântă!...

AUDIOCARTE. CASA ROȘIE

 

De la copilul de altădată intrat cu totul în difuzorul radio vechi fixat în perete la țară, ascultând teatrul radiofonic,- până la instrumentarul modern de astăzi când autorul de cărți își lecturează la microfon propriul roman, s-a scurs ceva vreme.

Un roman e lung, dar cât timp gătești în bucătărie sau ai alte îndeletniciri, îți odihnești fără să poți adormi privirea, întins/întinsă pe sofa, sau levitezi într-un spațiu numai al tău cu muzică lejeră pe fundal ca refren, și, dacă te prinde povestea din roman ascultând cu căștile la urechi, în autobuz sau într-un tren într-o călătorie mai lungă, îl poți pacurge până la final sau în etape succesive. Tu alegi când te oprești.

Toate acestea par firești, dar nu s-ar fi putut întâmpla dacă inginerul familiei nu ar fi avut ideea, răbdarea și cheia potrivită să descuie, pentru mine "porțile încuiate", ale internetului.

Mulțumesc Laurențiu!

E primul meu experiment de acest fel și părerile dumneavoastră mă interesează.