Mirobolantul Mirel

 

S-a aflat filosofia ofensivă de doi bani a lui Rădoi! Băiatul ăsta e un soi de Nietzsche în derivă. Succint în declaraţia lui, a vorbit după ultimul meci să-l audă naţia când trebuia să tacă! Caterincă, doar caterincă, fără niciun gol al tău în trei meciuri!...  Asta oriunde în lume e de rău!... Paşol na turbincă în trei secunde! Nu te ţii de glume. Nu-ţi bagi nasul când nu-ţi fierbe oala! Vezi-ţi de drumul tău! Ţine-te de scheciuri sau termină-ţi şcoala

Dar să reproducem din memorie. Aşa grăit-a Zarathustra:

„Sunt fericit pentru băieţi că am reuşit să ne ridicăm la nivelul aşteptării, depăşind inconvenientele mâncării din blide cu beţişoarele (ofu era că mâncai ce ţi se punea dinainte; orez, carne  crudă, sushi, ciorbă de linte cu tofu...), deranjaţi de lungimea drumurilor între partide, chiar dacă drumurile erau toate asfaltate şi fără gropi, iar antrenamentele în călduri şi umidităţi sporite, cu ochii cârpiţi de nesomn, le desfăşuram pe terenuri nesfinţite de popi.

Un domn Mirel, nu că ar fi doar el vinovat...

Spiritul olimpic(cu mască şi fără mască)

 

“OK, nu avem aur, poate e şi vina noastră a sportivilor şi antrenorilor, dar numai a noastră?...”

Dardani-ANA, MARIA POPESCU, Brânzici a noastră, singura medaliată olimpică de până acum(trag nădejde să nu rămână singură până la sfârşit, cu toate că am merita asta ca naţie!...), l-a făcut de oaie, mai bine zis de berbec, pe ministru sportului, îngenunchindu-l cu adevărurile vorbelor ei rostite simplu şi curajos, mai ascuţite decât spada de muşchetar  din dotare. Ca să zic aşa, Ana a învăţat de la chinezoaică din finală, că tuşa de aur e vitală dacă e dată la timp.

“Credeam că mă așteptați cu cecul ăla de 5 milioane (n.r., euro), dar nu-i problemă mai avem timp să mi-l dați și să facem o sală nouă de sport pentru copii!”

A răspuns ministrul înmânându-i o diploma înrămată şi un buchet de flori şi parcă am auzit răgetele măgarului din poveste căzut într-o fântână secată.

“„După părerea mea şi dacă bugetul federaţiei de scrimă era cu 5 milioane de lei mai mare, Ana-Maria tot nu câştiga aurul…”

Ar trebui în viziunea mea luat taurul de coarne, dac-o mai fi vreun taur pe undeva printre noi, că măgarul oricum n-are coarne şi încăpăţânat cum e, cu crucea lui de sfânt pe spinare, îl poţi acoperi în făntănă cu pământ, se scutură şi iese de acolo tot în picioare…

Felicitări Ană şi mulţumim frumos!  Argintul în aliaj cu spiritul tău, e mult mai preţios.

Consideraţii de vacanţă

 

Cea mai neaşteptată constatare cu care rămân după excursia, încă în desfăşurare, prin Tara Haţegului, Ţara Crişurilor şi Podişul Transilvan, începută la Dunăre, continuată pe Cheile Nerei şi mai departe în sus spre Oradea, nu a fost faptul că nu am întâlnit pe parcurs în drumeţie nici un urs, şi nici frumuseţile transilvane nu m-au uimit, căci le ştiam, le-am mai văzut…

Doar Oradea cu Podul Intelectualilor ei, îmi scăpase. Uite că au şi intelectualii ceva al lor! Un pod de pe care, când îl treci, la Familia, poţi prinde înt-un năvod ideile, urmărind undele reci ale Crişului Repede…

Am mai întâlnit pe drum o manifestaţie posibil LGBD al unui neam de plăvane… Nu m-au convins roşcovanele şi bălţatele româneşti… Nici în poveşti, nimic nu e, dacă nu eşti ce eşti!

Dar nimic nu m-a surprins într-atât, ca berzele, aşezate în cuiburile lor, în vârful stâlpilor, toate aveau capul pe gât, cu ciocul îndreptat mereu către stânga, în dezacord cu ce ştiam eu din principiu, că Ardealul e de dreapta. Oare Marius Pieleanu, sociologul de serviciu, le-a convins pe toate că viitorul de AUR, nu-i nici la est, nici la vest ci într-un rest rămas undeva la spate spre Galaxia Centaur?...

Iar le amesteci Ionescule! N-ai destui duşmani…

Pe Cheile Nerei

 

Am plecat din Ilidia alungaţi de o cădere de nori şi, părăsind piscina pensiunii de unde abia de am scos copiii, ne-am aventurat pe Cheile Nerei, pentru că aşa aveam în program şi pentru că ghidul nostru acreditat dorea să bifeze în jurnalul de bord măcar parte din obiectivele unui traseu mai puţin vizitat şi bănuiam mai sălbatic.  Drumul strâmt sub acoperişul verde al pădurii urmând în răspăr cursul de apă al Beiului, ar putea fi cu adevărat o încântare dacă nu eşti pretenţios şi nu încerci să ţii socoteala gropilor din asfaltul turnat probabil cu un secol în urmă. Mă gândesc că starea drumului ar putea să fie strategică, altfel cum s-ar mai fi putut păstra sălbăticia locurilor!

Mă opresc aici lăsând Nikonul să vorbească despre Cascada Văioaga, despre Păstrăvărie şi lacul Ochiul Beiului:

Pe Clisura Dunării

 

          Am urcat pe Clisura Dunării şi ochiul Nikonului a început să se acomodeze cu frumuseţea locurilor şi urmele istoriei. Mirajul înserării se coboară în suflete ca o lumină blândă. E multă linişte şi statornicie în curgerea molcomă a bătrânului fluviu sub privirea ocrotitoare şi vizionară a viteazului şi mândrului rege al dacilor, Decebal…