Când l-am văzut prima oară în
mulţimea pestriţă şi în general agitată ce se revărsa în treburile ei, de la un
capăt la altul pe Strada Mare a Piteştiului, într-o altă viaţă, am avut de ales
între două posibilităţi; căci Aurel parcă plutea în lumea lui, cu toate că de
cele mai multe ori era însoţit de prieteni care, prinşi în discuţie, la fel ca el
nu se grăbeau.
Dacă mă aflam întâmplător în faţa teatrului,
subţire şi înalt, cu părul lui lung strâns într-o coadă, îmbrăcat în haine ceva
mai colorate, aş fi putut crede că tocmai ce ieşise la plimbare cu un grup de
actori de la Al Davila. Nu era aşa! Ceilalţi puteau fi actori, el mai repede
îmi dădea impresia unui chiparos albastru, coborât din decorul unei alte lumi care
se mira că argeşenii nu păreau a fi îndrăgostiţi îndeajuns de frumos.
Dacă m-aş fi aflat tot întâmplător la
celălat capăt al străzii, cu siguranţă aş fi avut impresia că el coborâse pe
treptele Bisericii Domneşti „Sfântului Gheorghe”, direct dintre icoanele
sfinţilor şi căuta cu ochii lui ageri în lumina amiezii privelişti, „gleznele
Despinei ca o răsuflare de bour în steme”.
Cum spuneam mai devreme sau poate n-am spus, sau am spus prea încet, închin azi pentru prieten şi pentru poet!
LA
MULŢI ANI AUREL!
