Dune

Înţepeniseră

flori de gheaţă

pe geamuri,

fără cuvinte,

gândurile.

Rânduri

rânduri de ochi

tăvăliţi

în nisipul

încins

Eram fiul

unui măslin,

dezrădăcinând umbra,

zgândăream

jarul aprins.

Traversând

tulburat

printre

dune

pustiul

Şi purtând

înşirate pe ramuri,

merinde,

scrumbii

la uscat.

Când şi când,

sta să pice şi pica

din pom,

fructul

prea copt

Se apleca

să-l ridice,

măslinul,

dar pica

altul la loc.

Un timp,

am perpelit

scrumbiile

în sarea

nisipului.     

Le împingeam

târşit

cu piciorul,

făcând iar

câţiva paşi…

Şi-a pierdut

răbdarea măslinul

obosise.

Nu se putea

îndoii

S-a trezit

ca din vise,

buimac,

la ultima

scrumbie.

Sfârâia

în mâna sa

de parcă

s-ar fi aflat

vie pe jar.

Şi-a şters

cu dosul

palmei,

apăsat,

gheaţa din ochi

„Doamne şi acum

ce mă fac!...” 

Se regăsise-n

cuvinte

şi gândi.

Înapoi măcar

dau de scrumbii.

Dacă merg

înainte…

Fie ce-o fi!