Îşi lăsase Dumnezeu căciula
toarsă şi întoarsă,
fire răsucite şi împletite
din caierul furcii ei
cu flori de câmp
în fânul proaspăt cosit.
O căpiţă cât un munte
se înălţase la ăl bătrân,
taica-mare Tobârlan
în curte, lângă casă.
Ca un fluture zburând,
n-aveam stare,
mă încerca un gând
ca o vâlvătaie
şi până să mă dumiresc
m-am trezit smulgând
o pală de fân
din mijlocul căpiţei.
Cu chibritul am aprins căciula,
N-aveam la îndemână o lumânare...
Şerpii ăia de foc
de-i omorâse tata la coasă
cu furca de fier, şerpuiau
căţărându-se spre cer...
În mintea mea eu îi înviasem,
cu mâna mea i-am stârnit!...
Şi-am fugit,
ascunzându-mă sub masă.
Au venit nişte oameni
de peste drum,
au întins covorul de scrum,
împrăştiindu-l prin curte,
cum au putut şi găleţile
din izvorul de lacrimi
stors din ochii mamei,
au terminat treaba.
O vreme aşteptându-l pe tata,
am rămas sub masă.
Degeaba!...
Tata nu s-a mai întors acasă
niciodată!...
Şi Doamne ce-aş fi vrut
să vină să mă bată!
(Din volumul în pregătire, Fiul măslinului care ar vrea să iasă în lume dar nu ştie să-şi aleagă drumul...)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu