cu braţele slabe,
descărnate de frunze,
mă încleştez
de coama de murg
a vântului…
cerul se clatină
şi-n ochiul înceţoşat
vânătorul
îşi pierde
şoimul…
mă las în genunchi,
parcă picioarele-mi
se scurg
în două
firave ape…
înfrigurat
o descopăr
cum o lăsase Dumnezeu,
goală,
când îi murise omul…
i se-mpliniseră pulpele
şi şoldurile
îmbiau doldora
de parfumul
merelor.
(Din antologia Argintarium 2 în pregătire)
