Ccktail, cu hidromel

 

Textul inițial, ceva mai vechi, era în proză cu o doză sau o sumă de umor intrinsec în el. Luați-l ca glumă nu ca poem...  E un cocktail, cu hidromel...

 

Vis cu Dumnezeu.

 

Prin două mii douăzeci și doi,

încă bântuia pandemia,

nu știa nimeni în Romania,

nu învățasem la școală,

(manuale comuniste de doi lei!...),

dacă lumea de apoi, tristă acum,

la început de drum în mileniul trei,

va fi la fel cum o știusem noi înainte!

Doar ceva mai fierbinte

de la încălzire globală...

 

Trimisesem un draft

la editură, la Hoffman.

Era prima oară

când urma să pun pe raft

o carte jubileu, matură,

cea cu numărul 20

între cărțile mele

și mă treceau fiori reci

la gândul că asta ar putea

însemna o cotitură

în evoluția mea

și în relația cu nevasta,

căci scrisesem în carte

despre neamurile dumneaei...

 

Cu o noapte înainte avusesem un vis.

Mă vizitase Dumnezeu

şi pentru că mi s-a părut totdeauna

un om deschis la minte

şi priceput la cuvinte,

am făcut o înțelegere cu El.

Nu m-am mirat! Știam

din Sfânta Scriptură că El

a inventat primul cuvântul,

cărămidă de zidit

palate de cultură

și biblioteci...

 

La început, să mă fac auzit,

am vorbit mai tare.

Mă luasem după bârfa veche

că la bătrânețe, surzești

de-o ureche…

— Doamne sunt disperat!

Mă tem că la timpul prezent, limitat,

e insuficient să ajungi

să-ți termini în nopțile lungi opera!

Și poate pierzi taman capodopera

 

— Omule nu fi disperat!

Facem şi noi cât se poate.

Evident câte ceva din toate!

 

— Doamne, știu că știi!...

Am păcate!... N-am postit,

nici miercurea, nici vinerea

nici în ajun de Crăciun

și nici în Postul Mare de Paști

și nu-s bolnav(!), n-am fost

internat în spital, da, când te naști

probabil că ai în tine un  vas de umplut

cu păcatul mău original(original,

nu originar... că ăla nu ține de tine!)

Vasul meu e mai lacom

și nu văd nici în viitor

cum mă las de lăcomie...

Dar cel mai grav, mie mi se pare faptul

că scriu cărți și nu sunt oficial scriitor!...

N-am actul doveditor

că sunt ori poet, ori prozator!

 

Doream să-Ţi spui că nu-i numai vina mea!

Un dosar la Securitate

când eram tineri puștani,

l-a oprit pe poet în ascensiune lui

şi de-atunci lucrurile au mers,

ani la rând pentru mine,

împiedicat şi încet.

Dacă n-ai citit Dosarul Albaştrii, Doamne,

dar nu-mi vine să cred(!),

am să Ţi-l trimit neapărat cu smerenie,

mâine la primul ceas după utrenie.

Eu nu-l mai posed, s-a epuizat tirajul,

dar promit să fac rost de el.

Cunosc doi sihaștrii la Uniune,

încerc prin ei. Nu dau nume...

Singurul exemplar afundat în imersiune,

ăla de candidat refuzat, acolo a rămas.

 

Convenția ce-am semnat-o în vis

între mine şi Dumnezeu suna cam așa:

“Pentru fiecare carte, fie de poezie,

fie de roman scris de autorul semnatar

al documentului, i se va scade

câte un an din anii vârstei dumnealui,

irosiți excedentar cu securitatea

 și alte cele!... Vremurile sunt grele!

Așadar, poruncesc şi-i dau libertatea

să întinerească un an cu fiecare carte

tipărită, până când Uniunea Scriitoricească

îl va recunoaște ca tânără speranță,

îndreptățită să poarte titlul

de “scriitor român contemporan”

şi-l va trimite gratis în vacanță la Neptun.

Altfel îi voi renega pe ei, şi-i voi face moaște!

(Cine știe, cunoaște ce-i un edict Dumnezeiesc!)

 

A început să se cunoască!... Întineresc!

Ce vis! Ce vis! Abia acum am înțeles

ce e o putere cerească!...