Tabletă în alb şi negru

 

Am văzut o secvenţă filmată pe malul unui lac albastru contopindu-se cu cerul ce umplea în spate cadrul natural. Un tânăr ţinea în braţe un violoncel, mângâindu-i cu arcuşul pasional strunele şi stârnind o muzică divină ce te înfiora ca o adiere de vânt.

Lângă el, aşezată pe un scaun alb şi înalt de  regizorul care filmase scena, o tânără la fel de frumoasă într-o rochie de vară neagră a cărei fluturare pe pielea bronzată îi dezgolea până sus picioarele. Când se oprea violoncelul, vocea fetei prelua pasajul urcându-l până la ultima treaptă pe scara de mirare a îngerilor. Atunci, preţ de câteva respiraţii, privirea directă curajoasă şi plină de admiraţie a băiatului o cuprindea pe fată pe de-antregul , iar fata uşor ruşinată de gândul ei, urmărea de sub pleoape cu frunte lăsată atingerea delicată şi prelungită a arcuşului pe coarde.

Ar fi vrut în acele clipe mai mult ca orice pe lume să se afle ea în locul violoncelului în braţele tânărului şi să se lase iubită! Nu se putea, trebuia cântată melodia până la sfârşit!

Ce cruzi sun regizorii câte-odată!...

De Rusalii

Ţin minte când eram copil, de Rusalii, ne dădeam de-a verii cu copiii de aceiaşi vârstă. Trebuia să ţinem cont să nu fim între noi, neamuri. Alegeam dintre prietenii de joacă pe cel în care aveam mai mare încredere. Jurământul îl făceam solem, într-un loc anume la fântâna lui Ciocioc. Fântâna ne era martor şi ne supraveghea să respectăm riguros tradiţia cu un ochi rece şi limpede, deschis în cimentul care susţinea malul, să nu se dărâme cu o parte a drumului.

De cealaltă parte, urcată pe coastă, gata să lunece la vale era casa lui Ciocioc. Cu siguranţă ar fi lunecat ca o sanie dacă nu s-ar fi proptit în tulpinile pomilor din jur. Mai uşor ar fi fost să zboare ca o parapantă peste gârla Pribei, oprindu-se sus, sus, pe Dealul Tomii în cer. Casa lui Ciocioc nu era mai mare decât carlinga unui aviator şi în mintea mea de copil, chiar am presus că Ciocioc ăsta, pentru că personal nu l-am văzut niciodată prin curte, îşi petrecea timpul mai mult în zbor…

–      Îmi zici vere pân’ la moarte?

–      Îţi zic vere pân’ la moarte!

–      Îmi zici vere pân’ la moarte?

–      Îţi zic vere pân’ la moarte!

–      Îmi zici vere pân’ la moarte?

–      Îţi zic vere pân’ la moarte!

De trei ori, în faţa fântânii ne-am rostit jurământul. Am schimbat apoi între noi cănile cu cireşe. Am mâncat cireşele, după care am băut apă. Eu m-am făcut văr cu Gogu Ologu. Era mai mare decât mine şi de fapt era prieten cu văru-meu Cornel. Nu l-am mai văzut de-atunci, anul următor a murit tata şi împreună cu mama am părăsit satul

Se pierd din păcate prea uşor tradiţiile şi cedăm prea uşor în faţa asaltului forţat al modernităţii.

Şi vom fi de ocară când vom auzi prima oară în faţa fântânii lui Ciocioc doi transcenderi scurtând jurământul:

–      Îmi zici vere pân’ la moarte?

–      Da verişoară!

La mulţi ani Aurel

Când l-am văzut prima oară în mulţimea pestriţă şi în general agitată ce se revărsa în treburile ei, de la un capăt la altul pe Strada Mare a Piteştiului, într-o altă viaţă, am avut de ales între două posibilităţi; căci Aurel parcă plutea în lumea lui, cu toate că de cele mai multe ori era însoţit de prieteni care, prinşi în discuţie, la fel ca el nu se grăbeau.

Dacă mă aflam întâmplător în faţa teatrului, subţire şi înalt, cu părul lui lung strâns într-o coadă, îmbrăcat în haine ceva mai colorate, aş fi putut crede că tocmai ce ieşise la plimbare cu un grup de actori de la Al Davila. Nu era aşa! Ceilalţi puteau fi actori, el mai repede îmi dădea impresia unui chiparos albastru, coborât din decorul unei alte lumi care se mira că argeşenii nu păreau a fi îndrăgostiţi îndeajuns de frumos.

Dacă m-aş fi aflat tot întâmplător la celălat capăt al străzii, cu siguranţă aş fi avut impresia că el coborâse pe treptele Bisericii Domneşti „Sfântului Gheorghe”, direct dintre icoanele sfinţilor şi căuta cu ochii lui ageri în lumina amiezii privelişti, „gleznele Despinei ca o răsuflare de bour în steme”.

Cum spuneam mai devreme sau poate n-am spus, sau am spus prea încet, închin azi pentru prieten şi pentru poet! 

LA MULŢI ANI AUREL!

ISTORIE ŞI CUTURĂ

 

Într-un uşor anonimat, aşa mi s-a părut, s-a încheiat Bookfestul. Din ce-am auzit n-a fost prea mare înghesuială. N-a fost nevoie să intervină jandarmii să potolească vreo încăierare între cei nerăbdători să-şi primească, contracost, din milionul de vieţi de pe standuri, cu coperţile viu colorate o viaţă nouă, de-a gata(!), fară să trebuiască să lupţi pentru ea! Plăteşti preţul redus din mercurial şi-o citeşti pagină cu pagină până la final. Cândva un filozof renumit mi-a spus confidenţial: „Ai atâtea vieţi câte cărţi ai citit!.”

Să nu mai cârtească cineva că în Românica educată se trăieşte prost! Dacă ar fi fost aşa, populaţia ar fi dat năvală la târg să-şi schimbe viaţa pe 10 lei. Şi miniştrii ăştia triştii şi grei de cap, o specie sacrificată, rară, cu salariu şi pensie specială autopropulsată, joacă pe o singură carte, cartea de guvernare. Una şi-atât! E viaţa lor şi consideră că ar fi o greşeală să nu moară cu ea de gât!

          Oare de ce nu s-a înghesuit lumea la Bookfest? Ar fi fost un bun test pentru protestul din educaţie. Rătăciţii care totuşi au venit, sunt majoritari autorii de cărţi. Bieţii de ei, cum îşi numără bănuţii din teşcherea ca să-şi cumpere propria carte. E viaţa lor, ce mai fac cu ea!?... Mă gândesc singur şi tot singur trebuie să-mi explic şi să admit; ar da rău în breaslă, dacă s-ar afla că viaţa romanţată a Guşterelui n-a vândut nimic... Şi oricum, aşa cum e jocul, dacă te întâlneşti cu un confrate, faci trocul şi-i dai o carte la schimb.

N.A. Ilustrez pentru likeuri cu o fotografie dragă...

Lecturând facebook-ul

 

Ce mică e viaţa!

Cît numeri silabele

unui haiku...

 

Am citit azi o inspirată tabletă scrisă de Adrian Alui Gheorghe despre oameni mici şi oameni mari. Adrian e dintre oamenii mari, alfel cum să-ţi îndrepţi privirea către oamenii mici şi să repari, dacă e ceva de reparat!...

Mi s-a întâmplat, tot azi, derulând pe facebook nişte pagini de amintiri, să dau peste o fotografie la fel de vie. Era tot cu un om mare ce-şi întinsese braţul stâng protector ca o aripă de înger peste umărul meu. Haina îi lunecase şi se ţinea aninată doar pe celălalt umăr. Ca să-i facă loc probabil inimii mele mici să se strecoare sub cămaşă în inima lui mare; uşor, fără să iasă sângele. Împreună rezonau bătând în acelaşi ritm într-un început de călătorie. În jur erau multe capcane, eram la un fel de bursă a îngerilor şi cu firea mea învăţată să pună răul înainte, mi se părea că am un capital de cuvinte prea mic pentru un război atât de mare!

De la Petre Anghel mi-a rămas postfaţa pentru Norduri. Briza de sud. Şi de la Adrian Alui Gheorghe, Floarea de suflet, prefaţa la Crucea de piatră.

Ce-mi spuneau amândoi printre rânduri?

 

Viziunea ta

e prea sumbră

dar fitilul 

din flacăra lumînării,

nu te va lăsa

fără umbră…