Insomnie. Nicolae Radu.

         Rubrica prietenilor.

         Din Lotul Albaştrilor   

            Mă tăiasem la deget şi în cameră a năvălit miros de pădure în primăvară. Privirea aruncată pe fereastră afară, s-a umplut de uimire. Ningea. Fularul, căciula, mănuşile şi bocancii îmblăniţi. Repede fericitule, îmi spuneam, să vezi prima ninsoare!

          Afară ploua cu stropi mari şi grei. Cerul luminat de fulgere se cutremura fricos astupânduşi urechile de zgomotul tunetelor lungi. M-am întors în casă. Pelerina, umbrela...

          Cerul era albastru, sticlos. Un ger muşcător îngheţase bălţile ploii trecute. Soarele spânzura rânjind obraznic cu toţi dinţii.

          Biciuit de frig am intrat în cameră. Am descoperit în calendarul din perete cifra 21. Dedesubt, nu era anunţată nici o lună. Era inutil să-l răsfoiesc. Din el rămăsese doar fila aceea stingheră.

          Cu inima pitică m-am cuibărit în locul doar de mine ştiut, la pândă, să văd dacă mai vine o zi de mâine.

Poveste de iarnă

            
           Trupul  gol şi suplu, perfect desenat dedesubtul rochiei negre, nu părea stingherit de privirea-mi iscoditoare. Aşezată picior peste picior în scaun, lângă scara de lemn ce m-a urcat la etaj, patroana localului susţinea parcă un ritual, corect alcătuit din mişcări destinse care parcă, fără voia ei, eliberau discret sub croiala îndrăzneaţă, albul pictural fosforescent al pielii. Linii alungite, uşor curbate, încurajau excursul pe care ochiul meu şi-l ingăduia înainte de a recunoaşte că ceeace percepuse din prima clipă, se împlinea la superlativ. Sânii ei mici se cuibăriseră calzi în căuşul palmelor mele ce se deschiseseră sub masă ca petalele unei flori. S-a ridicat în picioare apropiindu-se de masa noastră. Am realizat scurt că sărbătoarea, numai a mea, se încheiase.

          Dar conversaţia cu patroana, chiar dacă a pierdut în intimitate, mi-a întărit convingerea că am în faţă un om deosebit. Se întrezărea avocatul din cealaltă profesie a ei, liberală. Nici nu se putea altfel. Nimeni nu-şi asumă uşor o aventură care te poate pierde pe drum. Cum poate fi cultura – o afacere?

          Coborât pe pământ, mă aflam aseară într-un local în care intrasem numai de două ori. Librăria/Ceainăria "La librarie Mon Cher". Mă adusese acolo Lecţia lui Eugen Ionescu. Spun asta, ca să nu fiu obligat să recunosc faptul că practic Nae, prietenul meu era cel care mă scosese din casă. 
           Traversasem oraşul pe jos printre fulgii primei zăpezi. Când am ajuns, spaţiul nu tocmai darnic dar plăcut, mobilat cu gust şi întotdeauna dăruit cu o muzică bună, era deja umplut de multe perechi de tineri. Tineri frumoşi şi cuminţi ce se sorbeau din ochi pe măsură ce se încălzeau cu ceaiuri aromate, sau licori speciale ce scădeau proporţional în pahar. Trebuie să recunosc, pe vremea mea fetele nu erau atât de frumoase. Poate, vinovat fumul de la ţigară, sau fulgii de nea ce dansau besmetic prin geam în oglinda de-afară.

          Lectura piesei, însufleţită mai ales de superba actriţă Luminiţa Borta, mi-a readus in memorie tinereţea îndrăgostitului de mine, permanent şi absurd de nemărturisit. 
           Spre deosebire de personajul din piesă, eu nu am ştiut niciodată să adun şi, de aceea am să scad o seară frumoasă şi un nume AMI, exotic, de La librarie mon cher şi nemărturisit din lunga mea listă.

          Ce nume frumos are patroana!

Din Lotul Albaştrilor. Azi George CÂRSTEA

 Rubrica prietenilor         

            Găzduiesc cu mare drag pe blogul meu două pagini scrise cu sensibilitate de prietenului meu Gicu, unul dintre personajele Dosarului   „Albaştrii”, care nu ţine să se ia în serios ca prozator. Dar el chiar e un prozator. Revista Argeş în ultima vreme a pornit să-l descopere(Nr 12.). Lângă Nicolae Radu, acum suntem trei albaştri ce se regăsesc sub aripa Pasării ceţii.

 HERGHELII ÎN AMURG

                                                                Autor: George CÂRSTEA

Nu-mi amintesc cum a apărut jumătatea aceea de căruţă, în spatele grădinii, dar de câte ori mă întorc aici, primul lucru pe care-l fac este să verific dacă cele două roţi şi osia ruptă mai sunt rezemate de gard. Le găsesc totdeauna acolo şi asta îmi dă sentimentul că toată obârşia neamului meu zace în iarba încolţită şi în crâmpeiul de oişte îndreptată spre cer ca ţeava mută a unui tun.

          La trei ani şi jumătate mă zbenguiam prin curtea casei  şi toţi mă lăsau în voie. Din când în când mă uitam prin spărtura gardului la omul cu pălărie şi la calul cel negru care nu se lăsa înhămat. Îi vedeam căluşul din gură şi muşchii încordaţi ai picioarelor. Îndărătnic, se ridica mereu iar omul, cu pălăria dată pe ceafă, înjura în gura mare şi-l lovea cu sfoara peste burtă.  

          Calul avea spume la gură. Ridicat în două picioare era mai înalt decât gardul. Lătrau câinii şi toţi ai casei  au ieşit pe prispă. Am început să plâng şi Mama Catrina, bunica mea, m-a luat în braţe.

 „N-o să-l pună la blestemata aia de căruţă niciodată. Nu aşa te porţi cu animalul !, că te simte,” mai zice, bătându-mă uşor cu palma pe spate.

          Acum vedeam totul peste gard şi am simţit o bucurie nemărginită când, sforăind pe nări, calul a rupt-o la fugă, cu căruţa hurducăind după el. A ieşit ca o vijelie prin poarta de lemn şi a dispărut printre pruni. Omul a trântit pălăria şi a ieşit înjurând. O vreme s-au mai auzit câinii, apoi totul s-a liniştit. Cineva a întins o pătură pe iarbă şi încet spaima prin care trecusem a dispărut. Spaţiul meu vital nu depăşea pătura albastră iar beţigaşele şi figurinele de lemn sau de lut ars completau imperiul peste care eram împărat. Supuşii mei stăteau aşezaţi într-un colţ, pedepsiţi pentru neascultare, iar eu îi certam în limba lor, cerându-le supunere. Apoi, ca să fiu sigur că nu va fi nici o răzvrătire, am pus în faţa lor  căluţul de lemn, în care deodată  am început să am cea mai mare încredere. Uitasem cu totul de cele întâmplate,  când am simţit în spate o răsuflare puternică şi obosită. Calul cel negru, ud leoarcă, era lângă mine cu toate curelele rupte, atârnându-i pe sub burtă. Avea ochii blânzi,  lăcrimoşi, şi mişca încet un picior, în spate şi înapoi. N-am simţit nici un fel de frică, m-am ridicat de pe pătură iar calul a rămas aşa, privindu-mă cu nişte ochi rugători. Cineva a ţipat şi imediat lângă mine a venit Mama  Catrina, cu basmaua în mână, şi părul alb, despletit îi mirosea a gaz.

          „Încet, puiule, că nu-ţi face nimeni nimic”, a zis, atingându-i uşor piciorul. Pielea i-a tremurat şi atunci am văzut că avea înfipt un mărăcine roşu şi lung iar rana îi sângera. Mi-a luat mâna şi mi-a pus-o pe piciorul bolnav. M-a cuprins o căldură plăcută şi am rămas cu mâna pe pielea neagră şi umedă. Mama Catrina s-a întors cu o sticlă şi din ea a turnat pe basma. „Ţine-o dreaptă, să nu se verse gazul”, mi-a spus în timp ce-i scotea ghimpele din picior. A ţinut basmaua umedă pe rană iar după ce mi-a descleştat mâinile de pe sticlă a turnat gaz şi a curăţat sângele. Calul m-a privit drept în ochi apoi şi-a lăsat încet capul pe lângă obrazul meu. I-am simţit pielea şi ochii umezi atingându-mă, dar pe drum se auzeau înjurături şi deodată a ciulit urechile şi s-a tras înapoi. A nechezat prelung, s-a ridicat în două picioare şi a sărit peste gard. De atunci nu l-a mai văzut nimeni, niciodată.

          Mama Catrina, bunica mea cu părul alb, şi omul cu pălărie s-au dus de mult iar mie nu mi-au rămas decât chipurile lor şi aici, rezemate de gard, două roţi de căruţă. Drumul este acum o şosea asfaltată ce taie satul în două, o dată cu pârâul care se pierde în zăvoaie, dacă nu plouă.

          O voce domoală, de bărbat, m-a făcut să vin mai aproape. Am aşteptat să treacă, în mare viteză, două maşini ce se alergau cu difuzoarele date la maxim şi am reuşit să ajung pe prundişul nisipos. Omul cu flanelă de lână înhămase calul la plugul cel vechi şi se pregătea să despice pământul. „O să începem de la salcie, încoace, ca să fie mai uşor”, a zis omul, apucând plugul de coarne, iar calul l-a privit aprobator. Ploile cele mari inundaseră tot zăvoiul şi abia acum, după câţiva ani, oamenii încercau să cureţe rădăcinile şi pietrele şi să pună în pământul umed, zarzavaturi şi legume, că „unde s-a mai pomenit, dom’le, să bagi în ciorba de găină, zarzavaturi turceşti, cumpărate de la prăvălia lui Ciundrel?”  Se apăsa pe coarnele plugului, îndemnând calul cu voce egală, în timp ce greierii ieşeau din muzica lor, sărind prin ţipirig.

          „Hai, băiete, încet, că nu ne dă nimeni afară din ţară. Hooo, nu mai trage”, şi se mai oprea să adune rădăcinile scoase de plug. Îi priveam de pe mal cum, inseparabili, frământau pământul nisipos, parcă născuţi aşa, înhămaţi unul de altul, şi tot aşa, într-o zi ca asta, tihnită, fierul plugului va intra mai adânc, şi tot mai adânc, până muzica greierilor le va limpezi somnul. Am vrut să spun ceva, să vadă că sunt acolo, lângă ei, dar, odată ce treaba se terminase, omul, grăbit, a desfăcut plugul şi hamul de pe cal, şi-a scos repede flaneaua de lână şi a început să şteargă calul, pe spate şi pe burtă, apoi în lung, pe picioare, îngăimând ceva, repede şi precipitat, şi apoi iar a întors flaneaua şi i-a şters îndelung capul şi pieptul, să nu rămână nici o urmă de năduşeală. „Gata, gata, băiatule”, mai zise şi cu un capăt de mânecă  s-a şters, într-un târziu, şi el, pe frunte şi pe ceafă.       

          O vreme a stat pe buturuga de lângă gard, socotind, parcă, ce mai avea de făcut, apoi şi-a pus uneltele în căruţă. Calul s-a apropiat, încet, de ochiul de apă iar eu, de pe malul celălalt, îi vedeam pieptul şi picioarele răsturnate, ca în oglindă. Deodată, apa şi cerul au tremurat într-o unduire străvezie şi n-am mai văzut decât herghelii de cai trecând în galop pe lângă mine. Am simţit stropi reci, şiroindu-mi pe faţă, şi fără să vreau m-am dat într-o parte, acoperindu-mi ochii cu palma.

          Nu-mi dau seama cât a durat totul, dar când apa s-a liniştit n-am mai văzut nici calul, nici omul. În pământul arat săreau greierii. De pe faţă îmi curgeau stropi de apă iar în nisip rămăseseră urme adânci de copite…

          Post scriptum: Această scurtă şi simplă poveste nu trebuie să placă şi oamenilor deoarece ea este scrisă pentru cai.

Roza vânturilor

            A venit iarna să voteze. Se pare că Dumnezeu e de jurnă. Nu şi-a luat mâna de pe noi. Bagă în urnă la greu voturile lui albe, ne mai dă un semn şi cu faţa-i tristă, se urcă înapoi în icoana de lemn.

          Altădată gospodarii satelor pregăteau ignatul. Aranjau stinghiile de fag să se usuce în spatele sobei, să joace flăcăruia albastruie pe şoriciul porcului, să-l pârlească bine. Grijile erau altele, nu puţine! Dacă bălegarul se împrăştiase pe câmp, dacă încolţise sămânţa grâului, dacă vinul se oprise din fiert şi aroma de dud a butoiului se lăsase în ţuică(!)...

          Nămeţii însemnau bogăţie, merinde, se făceau pariuri. Colindătorii încolonaţi pe schiuri puteau să colinde. Ţara mitică, aşezată în jurul bradului la iernat, se pregătea să întâmpine cu cozonaci un an nou, mai bogat.

          Ce-avem acum în Romania politică, atipică, paralitică? Oameni agăţaţi în tablouri ca-n cozondraci, împărţind pişcoturi şi covrigi săraţi  săracilor, revoluţionarilor şi paramilitarilor lui Dogaru, şi cerşind voturi. Uselei înzăpeziţi şi Ardei prăjiţi, Diaconeşti ameţiţi...

          Eu ce să aleg asumat, în numele viitorului, când bălegarul întreg, blazat, e la Casa Poporului ornat de paradă, nu pe câmp în zăpadă.

          O aleg pe Roza. Roza e o blondă cu trupul în stea ce-a erupt ca o sondă în grădina mea. Şi ningea... şi ningea, acoperind toată clasa politică, atipică, paralitică.

Sub acoperişul bibliotecii.

             Sub acoperişul bibliotecii, noaptea, cum frumos spunea Sachelarie directorul, cărţile vorbesc. Ele au viaţa lor într-o altă dimensiune şi o trăiesc cu sfătoşenie la foc mocnit. Aseară, înaintea nopţii, ca un lucru ce se întâmplă rar, au ieşit din cărţi nişte oameni, destul de mulţi. Amestecaţi, cum viaţa se pare că lucrează peste tot, dar uniţi într-un gând bun; să-l sărbătorească pe Marin Ioniţă şi nenumăraţii lui ani în slujba literaturii şi cetăţii.

          S-au spus adevăruri simţite. S-au depănat amintiri. Artişti minunaţi, dintre cei dăruiţi, au cântat sau, au însufleţit personaje desprinse din paginile maestrului.

          Denisa Popescu şi Cristina Onofre, anfitrioanele, ca două prinţese sensibile au păşit desculţe pe insulă şi s-au jucat cu tinereţea maestrului, decopertând cu grijă, în toată splendoarea ei, perla ascunsă în inimă.

Spontane, neregizând nimic dinainte, au reuşit să provoace vorbitori doar dintre cei care aveau ceva de spus. Cu o singură excepţie, trimisul autorităţii – autoritatea deplină fiind în campanie.

          Înlocuitorul autorităţii, a oferit din partea primăriei, stupefiant, mai bine tăcea, locul de veci. Ce fericită ar fi fost primăria gândesc, dacă ar fi putut extinde oferta bizară tuturor celor din sală. „Ciudaţii ăştia de scriitori, ar scăpa de toţi!...”  Vine  şi răspunsul de undeva: „Tot rămâne, Biblioteca!”

          Prea frumoasă atmosfera, ca să fie stricată. Evenimentul a continuat, profesorul Marin Ioniţă primind de la elevii săi şi de la breaslă (cu doar câteva excepţii, ţi-i număr pe degete cititorule, îi şti şi tu!), recunoştinţă şi aplauze.

          „Au fost poate cele mai frumoase momente ale vieţii mele. Cu ele rămân!”

          Şi le-a luat în braţe, Patriarhul literelor argeşene, pe Denisa şi pe Cristina.

          La mulţi ani maestre!

          Cuvintele mele pentru dumneavoastră, dacă s-ar fi întâmplat ca Denisa să mă ridice în picioare, rămân valabile. Le găsiţi aici.