În luna octombrie am sărbătorit un fel de aniversare. Scriam atunci: Bogul meu, Pasărea ceţii, a împlinit în paginile sale în această săptămână a 3000-a postare şi, are cumulat aproape un milion de cititori (920.553) care i-au dat bineţe, zi după zi, în 13 ani de existenţă. E mult, e puţin?... Merită doar să spun că îl am coautor la cele aproape 20 de cărţi puse pe raft ,secvenţă cu secvenţă în biblioteca mea, fără să pun la socoteală numeroasele antologii colective. Sunt deci 1000 de motive să-i urez în continuare, ceaţă la drum şi să zboare întins, să-şi ferească zilele de soare încins şi nopţile să nu se lase albit de ninsoare, încât să rămână viu şi să-şi lege la gât, când va fi să fie pustiu, colanul cu arginţi şi verdeaţă, cât mai târziu!...
Mult mai uşor
meciul din semifinala turneului de la Melbourne Summer Set 1, al Simonei cu
Zheng, decât cel cu Golubic! A fost o partidă cuminte, de întreţinere, fără
excese de limbaj şi lovituri spectaculoase, în care cele două conveniseră parcă
să scuture cu rachetele bine intenţionate, seminţele din gogoşile de bumbac din
câmpul tactic al fiecăreia, până rămâne vata curată, ca să se poată ţese din ea
materialul textil pentru echipamentul de gală, mai lucios, mai uscat, de purtat
în marea finală a Australian Openului adevărat.
Jucătoarea noastră
n-a trebuit să se întrebuinţeze prea tare, căci puştoaica (12 ani mai tânără),
se vedea că are putere mai mare la serviciu dar nu avea atâta îndemânare şi mai
greşea, culegând gogoşi de pe plantaţia de bumbac în beneficiul Simonei,
uşurându-i treaba
Ba, o dată, chiar
s-a supărat degeaba, trântind o vorbă de pământ şi racheta, ca pe-o lingură
supărată pe ciorbă. Mai lasă-mă dragă, să câştig şi singură, că pot!...
Dacă tot e să fim
cinstiţi, Simo e încă departe de ce ştim că ştie să facă! E important că joacă!
Şi dacă ar fi după gândul meu, nu i-ar strica un trofeu la început de an, fie
el cât de mic. Ar mai fi un pas cu Veronika Kudermetova...
E Sfântul Ion dar
mi-am propus să scriu despre tenis de câmp de câte ori o sportivă de-a noastră
pătrunde în semifinala unui turneu. Se întâmplă fericit încă din primele zile
ale noului an. Aşa că las de-oparte paharul cu pălincă şi pun de-o caterincă
Am deschis
televizorul din motive de potenţial ghinion ce i l-aş fi putut purta, la scorul
de 2-3 în set decisiv cu Simona Halep la serviciu. După primele schimburi de
mingi mi-am dat seama că nu era în serviciul ei, pe care de obicei îl practică
dezinvolt şi cu multă plăcere, şi parcă se afla ca pe vremuri în armată
soldaţii la munci agriciole, şi rândurile lungi de porumbi nu se mai sfârşeau.
Combatantele, ea
şi Viktorija Golubic păreau să fie doi boxeri la capătul
puterilor, sprijinindu-se pe rând de aerul greu şi de corzile ringului, şi abia-abia
de aveau puterea să se certe din când în când cu Dumnezeu care devenise
incoerent, şi nu se mai putea ştii cu cine ţinea, că deh e om şi mai greşeşte
şi El! Parcă cineva turnase plumb în umbra Simonei şi aceasta o trăgea înapoi.
O târa după ea împleticindu-şi picioarele.
„Am luptat şi cu adversara
şi cu mine, n-am crezut că pot câştiga!” I-a declarat Simona reporterului la
final şi era adevărul gol goluţ ce înflorea râzând din inima ei mare.
Nu ştiu dacă
Simona va reuşi să revină la forma sportivă şi să-şi găsească liniştea care a
consacrat-o! Ne dorim asta şi noi la fel ca ea, dar dacă nu se va mai putea întâmpla,
steaua ei va străluci lângă steaua Nadiei Comăneci şi va continua să se scrie în
fiecare zi ca o poveste fără de sfârşit...
