Prinţii

Sunt 50 de ani de când îmi port paşii în câmpul literelor şi am trecut aproape invizibil(probabil mai mult o inabilitate a mea, decât o însuşire cu care să mă pot mândri), pe lângă o mulţime de scriitori, citindu-le cărţile şi observându-i pe fiecare(de data asta eu, nevăzutul, fiind privilegiat), i-am aşezat după rang, convenabil, în coroana sufletului meu. De la genii şi până la bestii, de la salahori tăcuţi, până la oratori orgolioşi. Dar numai doi s-au aşezat având toate însemnele pe ramura prinţilor. Unul spre începutul călătoriei mele, celălalt mai către linia de sosire a celui de-al cincilea anotimp.

Amândoi cultivaţi, modeşti, nevoind să eclateze dar cu o lumină interioară care dezgheţa reţinerile de orice fel, dăruiţi şi dăruind vorbe alese cu o muzicalitate caldă în ton, iubitori de femei frumoase, păstrând pentru fiecare în licărul blând al privirii, o mângâiere ce  înfăşura promisiunea unui gând ascuns, ca o atingere dorită, ca o scânteie care n-ar trebui consumată. Şi cât de mult le semănau versurile, curgătoare, limpezi cu volute şi arabescuri împletite cu migală, strecurându-se printre gleznele pietrelor ca printr-un labirint nesfârşit.

Prinţul Tom (Gheorgghe Tomozei) şi Florin Dochia, amândoi mi-au venit în minte citind 36 de zile cu Lilith, carte lansată ieri în cadrul manifestărilor editurii Detectiv literar . Să nu uit, şi Tom a avut un volum de versuri intitulat 46 de poeme de dragoste.