Fotografii mişcate. Emil Brumaru

Un ziarist, de Sfântul Valentin, pune o întrebare unor scriitori importanţi despre primul lor sărut, cum a fost, când s-a petrecut?… Am parcurs cu mult interes şi plăcere amintirile fiecăruia, dar în primul rând m-a impresionat Emil Brumaru. Şi-a început povestirea în Poiana Nistrului, cu o româncă „extrem de atrăgătoare, veselă şi lipsită de prejudecăţi”, povestind cui stătea să o asculte, cum treceau Nistrul patrulele ruseşti ca s-o sărute şi să le fie iubită, înotând doar c-o mână, cu cealaltă ţinând arma în aer să nu se ude, îmbrăcaţi în uniforme kaki. Mă rog, ea păzind pe-acolo singură caprele gospodăriei, pe la 13-14. Rămânea după ce plecau soldaţii cu ochii de culoarea smaraldului, măriţi, uitându-se pierdută într-o zare numai de dânsa ştiută…

Fata aceea avea sa fie mai târziu mama iubitoare a Brumarului. Atât de iubitoare încât, ca sa nu-l piardă devreme, îi împingea în pat prietenele binevoitoare şi rudele mai îndepărtate, de vârsta ei – fără haine – să-l înveţe sărutatul şi celelalte taine!... Conjunctură în care de copil, Emil se simţea obligat să le dea pe spate, recitându-le versurile lui tot mai deocheate.

Citind confesiunea lui Brumaru mi-am amintit de rusoaica mea. 15-16 ani, eu! Ceva mai mult, ea!... Aflat  pe malul mării într-o tabără la Neptun, dansam în grup pe terasa restaurantului Marea Neagră şi, odată formaţia a schimbat ritmul într-unul lent, învăluitor. Voiam să mă retrag pe margine neavând cu cine dansa şi de nicăieri a apărut Maşa. M-a luat în braţe şi a început să danseze conducându-mă incredibil de uşor. Părul ei auriu îmi atingea faţa, trupul ei şarpe viu îmi curenta mâinile.

Încerca să-mi spună ceva. Eu o priveam nătâng, nu înţelegeam nimic în limba rusă. Îi repetam oceni krasivaia, ca o bandă de magnetofon stricată şi ea râdea… La un moment dat s-a desprins din dans şi m-a tras către ieşire. Mi se părea în sfârşit că puteam traduce momentul şi începusem să pricep.

Prinşi de mână alergam, inima îmi ajunsese în gât. Eram sigur că în seara aceea îmi voi preda copilăria în mâna duşmanului sovietic. N-ar fi fost rău, am privit-o cu coada ochiului, din punct de vedere estetic...

Ne apropiasem prin parc de hoteluri. Al meu era primul. M-am controlat să am cheia camerei în buzunar. N-o pierdusem, dar ea m-a tras mai departe către următorul hotel. Începusem să mă îngrijorez puţin. Cum să intri aşa în pripă într-un viespar? Tovarăşa Maşa era totuşi rusoaică, ardea pe mine cămaşa, ştiu eu ce tovarăşi avea în echipă?… Cum să plonjez în necunoscut?…

Am ajuns în dreptul hotelului. S-a oprit, m-a privit lung şi buzele ei au atins buzele mele, întâi ca o briză, apoi s-au contopit într-un sărut nesfârşit. S-a lipit de mine, corpul îi tremura, m-a sărutat încă odată, ştia toate secretele, avea expertiză! A mai vrut o repriză şi m-a împins cu putere rupând vraja şi luând-o la fugă către hotel. La intrare, un autobuz îşi încălzea motorul. S-a urcat direct în el.

Nici nu m-am întors bine în cameră, cătrănit! Se surpase ceva în mine şi am auzit un ciocănit uşor la uşă. Pe palier stătea o arădeancă, singură cu o păpuşă dulce de patru ani. Pe plajă căutam să-mi pun prosopul lângă ele, la soare. Schimbam cuvinte, nisipul era fierbinte şi-i mai aduceam apă fetiţei cu găletuşa din mare.

–Te-a aşteptat aia mică înainte să se culce… Acum a adormit. De dimineaţă plecăm spre Arad. M-a rugat bietul copil să-ţi dau un sărut din partea ei. Şi dacă mă v-a întreba mâine, simt că n-aş putea s-o mint…

 Aveam încă aurul Maşei pe buze (alt tezaur pierdut!). Mi-a fost scris să sfârşesc în seara aia copilăria cu un sărut de argint. I-am cerut arădencei adresa să-i scriu. Nu mi-a dat-o, nu ne-am mai întâlnit, nu mai ştiu…

să rosteşti cuvântul,

        Lui Emil Brumaru

să rosteşti cuvântul,

pe numele de strigat

în dungă de pasăre

de împărat

să-l slăveşti

întâi soarelui

şi apoi iubitei

să-i cobori

în călcâi

bezna umbrei lui

şi ei să-i îndoi

sub sărutul ispitei

glezna…

să-i ascunzi în nori

cu palmele

sânii rotunzi

ai stăpânii

sau sclavei

după nevoi

să pătrunzi

în miezul enclavei

între coapsele

unde şi-a înnodat

dumnezeu

sinapsele…

cuvântul

e liber

să zboare

cât mai departe

cu umbra în soare

şi viaţa

în moarte

(Din antologia în pregătire Fotografii mişcate)