Stejarii

Ȋn romanul meu Gușterele pentru a șterge cumva diferențele dintre douã lumi ȋncercãnd sã apropii cãile de comunicare sã gãsesc compabilitãțile, m-am gȃndit cã dezideratul s-ar putea ȋmplini doar ȋn focul unei ȋntreceri sportive.

“Am ales rugbyul nu pentru cã ar fi fost sportul cel mai frumos, cu toate cã ar putea sã fie, ci pentru respectul pe care și-l aratã ȋntre ei adversarii, cei care susțin jocul. Dacã vrei sã ȋnaintezi te uiți ȋn urmã, dai pasa doar ȋnapoi. Nimic nu-i ȋntȃmplãtor, trebuie sã gȃndești cu iuțealã, sã alergi, sã alegi, sã te ȋncrezi ȋn coiechipierul cel mai bine plasat, sã fii inspirat dacã vrei sã ȋnscri ȋn terenul de țintã un eseu curajos. Desfãșurarea aceea teribilã de forțe, cea mai sportivã și aprigã dintre toate, nu se lasã niciodatã cu accidente.”

Iar la sfȃrșit ȋti respecți partenerul, ȋi ȋnțelegi lacrimile de bucurie sau de tristețe indiferent cine s-a potrivit ȋn clipa aceea sã-și adjudece laurii.

Un asemenea sentiment mi-a fost dat sã trãiesc asearã la sfȃrșitul meciului cu Canadã cȃnd bravii noștrii rugbiști au dat tot ce-au avut mai bun ȋn ei cu convingerea cã doar așa poți onora cum se cade Victoria.

Frumoasã lecție de viațã! S-a vãzut, nu e ușor, nu e simplu sã te ȋnalți la nivelul ei!