Copacul care şi-a pierdut pădurea

                                                           Pictura: Hara Dana

Şi odată am surprins
un copac tembel
care şi-a pierdut pădurea…
Rătăcind aiurea

desprins din rădăcini,
acoperind cu umbra lui soarele
şi călătorind cu el
de la răsărit la apus în tandem.
Mă tem cu cât timpul creştea înapoi,
înnopta, numai unul din doi…

Nepregătită lumea
cu nefirescul situaţiei,

s-a strâns gură cască pe străzi
şi în pieţe, ca la un miracol
sau concurs de frumuseţe.
Ce-o mai fi cu copacul ăsta,
ce se pune mască în faţa soarelui
şi se dă în spectacol,
dând fiori de îngheţ respiraţiei?
(priveam prin geamurile
fumurii eclipsa…) 
" Cineva să-i reteze cu securea ramurile!"

E un semn de la Dumnezeu,
n-a mai vrut să-şi bifeze lipsa!

Umbra îşi întinde
tot mai deasă corona.
Un linţoliu de doliu
înfricoşează planeta.
Doar în scorbura de-acasă
nu s-a înroşit zona.
Păsările şi-au pierdut girueta şi graiul.
Volbura se târăşte fără rost
peste câmpul de grâne.
Raiul a ajuns un iad efemer.
Ce ne rămâne? Ca să fim cum am fost?...

Ne rămâne să îngropăm rădăcinile
în cer!..