duminică, 2 decembrie 2012

Duel. În loc de drept la replică



          Notă: Am căutat o imagine potrivită cu textul care urmează. Am găsit tot pe blogul meu. Întâmplător şi textul care însoţea fotografia este cumva potrivit pentru un moto. Dau copy-paste, se poartă. Doar că citatul e din mine.

          Moto:
          Nu puţine sunt nedreptăţile vieţii. Cu atât mai tulburătoare nedreptăţile sportive, dar când se încalcă spiritul olimpic, vârful arcuit străpunge pielea de şarpe a timpului care se încolăceşte şi rămâne încremenit pe tăişul spadei, o secundă lungă cât noaptea lumii.

*

          Rar părinte care să nu-şi iubească copiii şi să n-o arate. Unii au firi mai reţinute, dar dacă cineva s-a legat de odraslele lor, bune-rele aşa cum sunt, s-au scos. Nu stau pe gânduri şi dezleagă fiara.(firele?...)
          Se zice că atunci când scrii o carte, şi aceea e copilul tău! Pot să fiu de acord, studiind reacţiile că înainte de a fi un obiect de preţuit într-o bibliotecă, o carte are suflet. Fiinţa „Bursa îngerilor”, (cititorii mei ştiu despre ce vorbesc daca nu, e aici un link) a fost mutilată (nu vreau să introduc în discuţie violul) de un om apropiat mie. Cu atât mai dureros! Insul, nu-i mai rostesc numele şi-a exersat mâna de chirurg şi stilul – dacă nu cel mai bun, cu siguranţă cel mai cinic – după ce mai întâi a omorât pacientul, cu o tehnică dusă până la perfecţiune în laboratoarele securistice care se pare l-au inspirat.
          Nu înţeleg nici acum ce l-a mânat în luptă. Cum pare că nici el nu înţelege de ce fiinţa aceea în care el şi-a împlântat stiletul până la prăsele, e încă vie.
          În numărul din noiembrie al revistei Argeş (nu-i mai e de-ajuns Cafeneaua literară), ofuscat că Aurel Sibiceanu a îndrăznit să scrie de bine despre cartea mea într-un număr anterior, i-a aruncat autorului textului respectiv „invective subtile”, chipurile într-un drept la replică. Şi pe deasupra a mai publicat încă o dată acel superb cap de operă(„O poetică eşuată”), cronica lui murdară la „Bursa îngerilor”, pe care a inserat-o în paginile Cafenelei şi o citise cu prilejul lansării cărţii, spre stupefacţia asistenţei. Las la o parte faptul că cele două reviste Argeş şi Cafeneaua literară au publicat doar dreptatea lui, nedându-mi posibilitatea unui drept la replică.
          Postez în continuare pentru plăcerea  „amicului” meu, un text apărut în Revista Spaţii culturale sub semnătura Magdei Grigore. Sunt foarte curios ce compilaţii va mai folosi, (a făcut-o şi la textul Virginiei Paraschiv) ca să vină în sprijinul argumentaţiei dumisale.
          E o ţară liberă maestre. Lectură plăcută:



Magda GRIGORE
Poezia şi jocul la bursă

          O poezie sensibilă, oarecum sinusoidală din punct de vedere axiologic, transpusă auctorial ca un ecou decodat al propriei ontologii, trăite sau imaginate, ne oferă Ion Toma Ionescu în volumul Bursa îngerilor (Editura Paralela 45, Piteşti, 2012). Într-un areal populat cu oameni care tind să fie neutri, conformi şi fazi, autorul simte nevoia să-şi populeze spaţiul cu îngeri (disponibilitate a ingeniozităţii sufleteşti şi a regenerării fiinţiale mai degrabă, decât a unei religiozităţi asumate), demers îndrăzneţ, provocator şi nonconformist, la capătul căruia apar cu trup odihnitor, lunecos şi efemer poemele morgane. Ion Toma Ionescu are momente inspirate când stăpâneşte limbajul poetic, desemnat (dintre toate modalităţile de exteriorizare) să-l urmeze şi să-l servească pe autor în calitate de armură strălucitoare, protectoare, în faţa învolburatelor simţiri şi trăiri cărora fragilitatea umană le-ar putea cădea pradă. Dacă venalitatea semenilor, jocul vieţii şi al aparenţelor, amnistiile divine în faţa visărilor înfrânte determină un poet în general să reevalueze imaterialitatea solidă a cuvintelor, Ion Toma Ionescu se încumetă să mizeze senin pe prezenţa neegalată a cuvântului pentru a-şi aşterne în vers propia aventura lirică.
          Bursa îngerilor înfăţişează o altfel de agora, locul unde existenţa se (pe)trece cu moartea, unde are loc schimbul între vise şi iluzii, cu efecte permanente de valorizare umană. Viaţa este o piaţă simbolică, dematerializată, locul în care se efectuează jocul între tine şi Divinitate, între tine şi semeni, între tine (cel exterior) şi tine (cel interior). Aici se tranzacţionează, de principiu, titlul tău de om viu, singura dovadă concretă a existenţei, singura certitudine. Dar care sunt valorile de investiţie ale omului şi ce bunuri poate cumpăra el cu propriile lui bunuri la schimb, presupune cunoaştere, intuiţie, practică şi noroc. Unii reuşesc, alţii nu, poate că îngerii (intermediarii) au un rol de mobilizare şi sunt un semn pentru câştigătorii care devin ei înşişi un fel de îngeri. Acest mediu credibil, lumea, aparent liberă şi organizată este însă dominată ca orice piaţă de influenţe nevăzute, obscure, uneori fatale. Conosametul pentru toate bunurile ei generice, fungibile, are înscrisă şi permite, însă, contaminarea omului cu îngeri pe/din apele timpului, pact impus dintr-o voinţă neştiută, implacabilă. Această (altă) realitate îi face vizibilă poetului alunecarea îngerilor în clepsidra dintre cer şi pământ, îngeri jucăuşi, uşori ca fulgii de zăpadă, albi şi moi surfând în lumea reală: „în răstimpuri/ cad păsări/ una după alta/ precum casele/ de chirpici/ înmuiate în armătură// cum să cadă/ o pasăre din cer/ dacă nu s-ar răsturna/ pământul/ din când în când/ ca o clepsidră/ cu oasele istovite/ de viitură// şuvoaie/ de bolovani/ se rostogolesc/ pe versantul strâmt/ cât un gât de lebădă// un lanţ de îngeri/ surfând/ supli/ se strecoară/ bine antrenaţi// pe plaja mică/ agăţată/ în turla bisericii/ din deal/ lustruind/ scândurile cu ceară/ încolonaţi/ aşteptăm/ bursa locurilor de îngeri (Bursa locurilor de îngeri).
          Amestecul benefic de îngeri şi oameni, vibraţia resimţită în urma iscodirii învelişului emoţiei de a-i întâlni şi a-i cunoaşte pe fiecare şi flacăra vie a literei care pirogravează hârtia sunt coordonatele după care poetul îşi delimitează traseul imaginar personal, tinzând să ajungă (în)spre matca sensurilor existenţiale. El devine conştient, prin intermediul relaţiei cu poezia şi prin deprinderea de eliberare a cuvântului (unul din puţinele lucruri stabile aflate în graniţele ontologiei), prelucrat în laboratorul sufletesc, de puterea expresiei şi de forţa nevăzută (îngerească) a literei menite să (te) întemeieze dincolo de pericole care pândesc sensibilitatea: ,,sub semnul pierzaniei/ adulmecând rana/ vântul de sud/ picură ceaţă// lutul mă strânge/ oasele se despart/ ca ramurile unui pom/ carnea mea/ mistuie focul// în cercuri largi/ păsări de pradă/ pândesc hulpav// (Descălecatul cuvintelor). Ameninţarea este protoplasma zilelor omeneşti, iar poezia este un pact minimal de siguranţă, un mod de îmblânzire a timpului, de aceea Ion Toma Ionescu îşi converteşte avid neliniştea în cuvinte şi jocul literelor îi conferă inclusiv o timidă domesticire a fagocităţii existenţiale.
          Ca orice fiinţă care a apucat să guste din ambrozia poeziei, el speră să devină un solitar fericit, cel puţin în imaginar, confecţionând din momentele existenţei semne pe care să le lase în urmă: ,,umbra e/ dinaintea mea/ lunecând în nisipul albastru al ierbii/ om de vânt/ fără chip/ crescut din trup// efigie/ din care timpul/ a nivelat/ reliefurile// filă de carte/ scrisă de înger/ împingând roua/ în hieroglife suspendate/ şi înflorind aerul/ precum coarnele unui cerb// la capătul zilei/ noaptea muşcă din carne/ literele se întorc/ împletind pe trup/ o cămaşă de zale/ sufletul flacără/ se zbate în colivie/ nevăzută ca o floretă/ pasărea ceţii/ punctează-n asalt/ tuşe/ cu trandafiri galbeni (Semn de carte).
          Poetul ca şi îngerul poate săpa fântâni înlăuntrul lucrurilor, în cer şi pe pământ, în viaţă şi în moarte, fiind menit prin angelism să lase semn, să clădească, asumând sacrificiul necesar: ,,într-o zi/ îngerul s-a frânt/ ca o trestie/ secerată de vânt// cer stătut/ s-a clătinat/ în adâncul/ străpuns// desfrunzite/ de chipuri/ sălbăticiunile/ s-au ascuns/ în inima/ unui ţipăt// oameni smeriţi/ i-au zidit umbra/ în ghizdul fântânii/ şi-au însemnat/ crucea// (Fântâna îngerilor). Iluzia alunecării este des prezentă în tabloul poetic realizat de autor. Îngerii alunecoşi dau sens şi rod în libertatea labirintică a teritoriului omenesc, tărâm despre care alte poeme precum Octombrie ca o văduvă tânără, Dealul Morii, Un whisky bun, Coverga bunicului, O gazdă perfectă, Peisaj matinal, Pensionarul etc., vorbesc în termenii unui cotidian autentic şi melancolic: ,,s-au bulucit circarii/ în delir/ au spoit cerul cu trompete/ noi ne-mbulzeam/ pe groapă-n cimitir/ să-l prelungim pe tata/ între pietre// pe papainoage cocoţat/ din drum/ un măscărici buimac pe jumătate/ parcă plutind/ în norul lui de fum/ legă de cruce/ panglici colorate// doar moşu-meu târziu/ l-a înjurat/ de dincolo de lumea petrecută/ în ochii mamei/ lacrimi s-au zvântat/ ca rufele/ pe culmea de cucută//seara cu toţi la circ/ hipnotizaţi/ săream mortal odată cu artiştii/ doar măscăriciul trist/ cu ochi vexaţi/ căta-n bătaia puştii/ lunetiştii// (Poveste cu tata).   În zona aceasta a poeziei, autorul apare retras în ipostaza singuraticului-meditativ, caracterizat de realism şi raţiune, adesea dureroase, care îi sporesc însă, simultan, firea detaşată şi uman-participativă.
Ion Toma Ionescu nu-şi inventează fibra poeziei, dimpotrivă, el decupează din filigranul unei disponibilităţi reale substanţa lirică materializată în poemele iscoditoare dăltuite parcă în singurătate şi mister, dornice să desluşească esenţele cu lunete proprii. În mod paradoxal, poetul creează impresia unui surplus liric neaccesat, camuflat încă în meandrele sufleteşti complicate şi capricioase. Acest lucru este observabil inclusiv la nivelul discursului, poetul sondând golful liniştit al stilisticii poetice, cu legănări limpezi şi domoale, fără învolburări ascuţite şi răsturnări revoltate sau tulburi ale expresiei.
          Putem spune că el se află în intermondul dintre spiritualitate şi cunoaşterea prin poezie, explorând curajos senzaţiile la bursa vieţii, insondabilele ei tranzacţii şi transcriindu-le conştiincios în versuri insolite, iscoditoare şi sonore. Fiind o bursă specială ea concentrează pentru om (şi valorile lui) maximul de cerere şi ofertă, în condiţii de liberă concurenţă, dar cu un ritm operativ mult prea accelerat. Funcţia centrală a bursei, ziua/timpul stabileşte periodic nivelul bucuriei şi al tristeţii, al iubirii şi al singurătăţii, al împlinirii şi al deziluziei. Proba cunoaşterii de sine este zilnică, iar evaluarea finală, incertă şi mult prea grăbită.
          Ion Toma Ionescu îşi convinge cititorul, prin volumul expus în prezent, că pe pământ îngerii devin oameni şi sunt meniţi să (de)săvârşească, iar în acest amestec ei se deconspiră voluntar printr-o efervescenţă frustă a inimii. În privinţa metamorfozelor viitoare, posibile şi benefice ale poeziei, autorul este dependent, metaforic vorbind, de propriul joc la bursă.
 

Un comentariu:

  1. Sper că acum securistul este multzumit !
    "Poetul ca şi îngerul poate săpa fântâni înlăuntrul lucrurilor, în cer şi pe pământ, în viaţă şi în moarte..."

    Neicusorule, democratzia este pentru dulai, nu pentru catzei !

    RăspundețiȘtergere

Ma intereseaza comentariile ,fie si rautacioase